Dacă reușești să descoperi câteva dintre proprietățile luminii adevărului în creațiile unui scriitor, simți că ești învăluit într-un aer dătător de energie, asemeni frumuseților primăverii. Această stare m-a cuprins când am citit volumul „Ultimul tango” al poetei Marei Popescu-Vasilca, din Montreal. Volumul a apărut în 23 noiembrie, 2020. Ca și celelalte volume apărute anterior, lectura reușește să îți dea tăria de a înfrunta umbrele și temerile. Te farmecă romanele sale, romane care mustesc de imaginație și de emoție, iar poeziile sunt o infuzie de afectivitate și de trăiri tensionate. Atât în proză, cât și în poezie, lucrările sale ne invită la o introspecție aparte. Citindu-le, găsim curajul de a explora propriile peisaje interioare, de a ne înfrunta umbrele și de a descoperi adevărul despre cine suntem. Prin cărțile sale, nu călătorim doar spre un loc, ci spre o stare de a fi: „Iubire, scrisă pe minți cu foc viu,/ Tu ești turistă, cercetezi universuri,/ Poveste veche, stai prin pustiu,/ Ești jocul de umbre și de reversuri." („Focul iubirii”)

Mara Popescu-Vasilca, cu aceste versuri, ne alină dorurile, ne vindecă rănile, ne ghidează, ne hrănește sufletul și ne întărește sinele. În ele ne regăsim, ne reflectăm propriul drum, redescoperind înțelepciunea adunată și, în cele din urmă, întorcându-ne la esența divină din care am venit: „Cu aripi albe, moi, înger sfânt,/ Poate să aibă în rugă mister,/ Pe buze stă scris al lui jurământ,/ Este spectacol în zborul spre cer.” („Înger și demon”)
Poezia Marei Popescu-Vasilca nu predică, nu condamnă și nu caută să convingă. În schimb, deschide o ușă, cea a înțelegerii. Oferă cititorului un spațiu sigur pentru a-și explora emoțiile și gândurile, prin versuri încărcate de înțelepciunea și magie: „Întinde larg aripi spre cer dimineața/ Și lasă iar vântul să te alinte în zori./ Sub raza de soare e bucuria și viața/ Ce-ți pune în plete parfumul de flori." („Dezbracă-veșmânt”). Această poezie ne amintește că încercările și ispitele vieții ne pot ascunde adevărata natură, dar și că frumusețea existenței constă în redescoperirea sinelui.
Creațiile Marei Popescu-Vasilca sunt o oglindă a existenței noastre, în care ne regăsim cu durere și bucurie, cu iubire, dar și cu suferință, cu bunătatea și răutatea îndurată, cu realizări care ne-au înălțat, dar și cu dezastre sau tragedii gata să ne înghită ori miracole incredibile care ne ridică. Sunt șoaptele care uneori ne trezesc în mijlocul nopții sau ne bântuie în lumina zilei, scoțând la iveală demonii noștri interiori.

ANCA SÎRGHIE: „LUCIAN BLAGA - PROFESOR ȘI MENTOR” (Junimea, Iași, 2024, 400 p.)

 Universitara sibiancă Anca Sîrghie ne trimite o binevenită „cercetare privind cel mai controversat domeniu al activității lui Lucian Blaga”. De ce oare profesoratul și mentoratul universitarului Lucian Blaga ar părea „cel mai controversat domeniu”, de vreme ce gândul tânărului Lucian fusese dintru început acela de a se pregăti în filosofie în vederea ocupării unei catedre universitare la Cluj...? Se cunosc împrejurările în care, susținut de Sextil Pușcariu, promotor consecvent al acestuia, Lucian Blaga s-a bucurat mereu de îndemnurile, prețuirea și chiar promovarea profesorului (de la afirmarea poetică și unele premieri, la susținerea în Academie și profesorat ).

În toamna lui 1919, Sextil Pușcariu este numit de Consiliul Dirigent al Transilvaniei rector al Universității Dacia Superioară din Cluj și însărcinat cu organizarea acesteia. Blaga încă era student la Viena, dar chiar de acum nutrește dorința de a intra în învățământul universitar.

Ideea de a ocupa o catedră de estetică la Universitatea din Cluj datează de prin 1919, așa cum poetul îi scria lui Sextil Pușcariu, la 15 ianuarie 1920: „V-am amintit încă din vara trecută că-mi stă gândul la o catedră de teoria cunoștinței, estetică sau alte doctrine filosofice, la Universitatea din Cluj.”

Anul următor își va susține doctoratul în filosofie la Viena, după care își legiferează relația cu Cornelia, la căsătoria civilă din 16 decembrie 1920 fiind de față și Sextil Pușcariu.

În decembrie 1923, Lucian Blaga era hotărât a-și susține docența în estetică la Universitatea din Cluj, examenul având loc abia anul viitor, la 20 iunie 1924. Din cauza unor membri ai comisiei rigizi în înțelegerea mai nuanțată a problemelor privind „stilul” și cam invidioși pe succesele literatului ( Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă), candidatului i se recomandă „refacerea” lucrării, fiind „amânat”, altfel zis - „căzut la examenul de docență”. În procesul-verbal al examenului, se specifică faptul că tânărul candidat la docență și-a propus „o nouă definiție a esteticului împotriva celor curente, o nouă teorie a stilului și o nouă diviziune a stilurilor”, considerându-se oportună refacerea și completarea lucrării „cu o deslușire mai largă a tezelor sale, cu exemplificări luate din toate artele și cu critica mai multor sisteme de estetică, decât cele discutate”. În consecință, „cu majoritate de voturi comisiunea amână examenul, invitând pe domnul candidat să-și completeze lucrarea.”

„S-a-mbolnăvit de-o vreme și duhul din cuvânt” Nicolae Horia Nicoară

„Poeme neterminate” Editura Accent Print Suceava, 2024
Poeme pentru care până și penița lăcrimează în călimară. În dorul liniștii de acasă, Horia scrie aceste „Poeme neterminate”, cu lacrima din călimara inimii sale. Care e roșie. Luându-și modele clasice din ținutul Năsăudului, Nicolae Nicoră le urmează linia melodică clasică prin angajarea totală în evocarea vieții rurale de acum și de odinioară. E greu de găsit un echivalent actual mai sincer și mai devotat acestei frumoase îndeletniciri de suflet. Deși: „Fire de tort” îngălbenite/ Stau prăfuite-acum sub grindă/ Și fetele îndrăgostite/ Nu se mai uită în oglindă,// Iar holdele în miezul verii/ Se leagănă tăcute-n vânt,/ Mă-ntreb cu lacrima durerii:/ Secerătorii, unde sunt?” (În miezul verii...).

Problemele sociale sunt mai actuale ca oricând și poetul nu trebuie să stea pasiv la frământările din jur. El este exponentul celui ce strigă în pustiu. Cu toate acestea, cuvântul său are impact asupra multor semeni de-ai săi, devenind alinare și balsam pentru sufletele lor zbuciumate.

Nicolae Horia Nicoară a avut totdeauna în față, chipul predecesorului din Ardeal, care a luptat împreună cu alți exponenți ai țăranilor, pentru dreptate socială. Ba, s-ar putea spune că aproape s-a identificat cu el în idealuri și în năzuința de libertate. Lacrima durerii sale a ajuns până la strămoși. Sau invers, lacrima lor i-a brăzdat obrazul până azi. E drept că i-a fost mamă bună Limba Română care l-a scăldat și legănat încă de pruncușor, apoi i-a fost alean și cruce, până i-a țâșnit sângele din cuvânt pe pagina albă. Ei îi aduce slavă și mulțumire, plin de recunoștință, alături de marele titan al Literaturii române din Lancrăm, cel care i-a adus o nemuritoare laudă Mirabilei semințe.

„Dar mai înainte de toate noi suntem semințele” spunea și Nichita, în „Elegia a unsprezecea. Intrare în muncile de primăvară”. Trimiterea permanentă la pericopele biblice este specificul poeziei lui Nicolae Horia Nicoară. Cu deosebirea că el le și trăiește și le pune în aplicare, nu doar că le enunță sau le pomenește în rugăciuni. În funcție de calendarul liturgic dar și cu dispozițiile sufletului său, înclinat spre cele sfinte. Statornicit în datinile neamului românesc, poetul le respectă cu sfințenie, căutând și făcând binele și frumosul. Ochiul său special de poet găsește totdeauna metafora cea mai reușită, imaginea adecvată tonalitatea potrivită pentru a-și transmite gândurile către cititor. Poezia lui, nu numai că încântă, dar face bine, tămăduiește, alină, deschide ochii. E cel care trage semnalul, suscită atenția. Nu poți sta nepăsător auzind ecoul ei care străbate munții și văile. Și e normal ca lumea să se minuneze, de vreme ce poetul spune: „Și curge-n mine din înalt lumina!” (Mă uit în ochii tăi, uitare sfântă...). Așa e. Versurile sale vin de undeva din ceresc.

Mulțumim distinsului poet Mircea Dorin Istrate pentru tot „dragul său” de a ne trimite acest minunat volum închinat Craiului Munților: Avram Iancu și „duhului” său. Bucuros să văd între copertele unei cărți care se deschide cu Testamenul și dorință a Moțului ca „Unic dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită…” și se încheie cu reflexia lui Iorga despre prezența Eroilor nației, din legende și lirica populară, în care Avram Iancu rămâne de cea mai largă popularitate! „Sus pe cer un vultur zboară/ Și se-nvârte ca-ntr-o doară,/ Peste padini și pădure,/ Cu pliscu ca de săcure/ La un pom prelung privește,/ Și deasupra se oprește.//”, după cum minunat îl cânta Lucian Blaga.

Ce poate fi mai falnic, mai minunat decât acest imn de slavă dedicat Eroului recunoscut de contemporanii și urmașii săi ca fiind un autentic:

Craiul munților

Motto:
Avrămuțul ni-i icoană, însfințind al nost’ Ardeal,
Unde candelă-i aprinsă în biserica din deal,
Așteptându-l vină iară cum făcut-a mai odată,
Să ne-orânduie cea viață, fie dreaptă și curată.

Craiul munților de piatră, moțul Iancu, cel iubit,
De toți cei ce pe-astă vatră, închinați și-n preasmerit,
Cer iertare la Măritul pentru dragul lor erou,
Ce-i icoană-n a lor suflet, pe altarul dumnealor.

Vidra-i face-nchinăciune, că acolo s-a născut,
Țebea-i face iertăciune, că-i vecie-n al ei lut,
Iar Ardealul-i pic-o boabă de-a sa lacrimă curată,
Și-o lumină îi aprinde pentru viața lui ce-a dreaptă,

Ce și-a dat-o țării vamă pentru sfânta libertate,
Pentru toți aceia care jinduiau după dreptate,
Pentru biet românul care viața toată-nnevoit
Și-atrăit amărăciunea locului ce l-a iubit.
*
Două veacuri îmi trecură, de când el, pe astă vatră
A văzut lumina zilei colo-n munții lui de piatră,
Și-a lui suflet și-a s-a viață ni-i exemplu de urmat
De vom vrea ca-l nostru nume fie veșnic lăudat.

Azi, trăim sub a sa umbră în Ardealu-i de credință
Unde el, eroul nostru-i veghetoarea cea troiță,
De gândire, conștiință, de credința cea cerească,
De cum trebuie să fie vița noastră, românescă.
**
Dormi în pace Avrămuțe, că o fi și-a noastră vrere
Să scăpăm de-nevoire, de necazuri și durere,
Când, găsi-vom înc-odată, ardelean ca tine fie
Să înșiruie în umra-i, necăjiții pe-astă glie,

Și cu ei, cum tu făcut-ai, vreie iară libertate,
Și la toți, la fiecare însfințita cea dreptate
Să ne-adune laolată, într-o sfântă zi de mai,
Și ca tine el ne spuie, îndemnându-ne ,,NO, HAI!”