„S-a-mbolnăvit de-o vreme și duhul din cuvânt” Nicolae Horia Nicoară

„Poeme neterminate” Editura Accent Print Suceava, 2024
Poeme pentru care până și penița lăcrimează în călimară. În dorul liniștii de acasă, Horia scrie aceste „Poeme neterminate”, cu lacrima din călimara inimii sale. Care e roșie. Luându-și modele clasice din ținutul Năsăudului, Nicolae Nicoră le urmează linia melodică clasică prin angajarea totală în evocarea vieții rurale de acum și de odinioară. E greu de găsit un echivalent actual mai sincer și mai devotat acestei frumoase îndeletniciri de suflet. Deși: „Fire de tort” îngălbenite/ Stau prăfuite-acum sub grindă/ Și fetele îndrăgostite/ Nu se mai uită în oglindă,// Iar holdele în miezul verii/ Se leagănă tăcute-n vânt,/ Mă-ntreb cu lacrima durerii:/ Secerătorii, unde sunt?” (În miezul verii...).

Problemele sociale sunt mai actuale ca oricând și poetul nu trebuie să stea pasiv la frământările din jur. El este exponentul celui ce strigă în pustiu. Cu toate acestea, cuvântul său are impact asupra multor semeni de-ai săi, devenind alinare și balsam pentru sufletele lor zbuciumate.

Nicolae Horia Nicoară a avut totdeauna în față, chipul predecesorului din Ardeal, care a luptat împreună cu alți exponenți ai țăranilor, pentru dreptate socială. Ba, s-ar putea spune că aproape s-a identificat cu el în idealuri și în năzuința de libertate. Lacrima durerii sale a ajuns până la strămoși. Sau invers, lacrima lor i-a brăzdat obrazul până azi. E drept că i-a fost mamă bună Limba Română care l-a scăldat și legănat încă de pruncușor, apoi i-a fost alean și cruce, până i-a țâșnit sângele din cuvânt pe pagina albă. Ei îi aduce slavă și mulțumire, plin de recunoștință, alături de marele titan al Literaturii române din Lancrăm, cel care i-a adus o nemuritoare laudă Mirabilei semințe.

„Dar mai înainte de toate noi suntem semințele” spunea și Nichita, în „Elegia a unsprezecea. Intrare în muncile de primăvară”. Trimiterea permanentă la pericopele biblice este specificul poeziei lui Nicolae Horia Nicoară. Cu deosebirea că el le și trăiește și le pune în aplicare, nu doar că le enunță sau le pomenește în rugăciuni. În funcție de calendarul liturgic dar și cu dispozițiile sufletului său, înclinat spre cele sfinte. Statornicit în datinile neamului românesc, poetul le respectă cu sfințenie, căutând și făcând binele și frumosul. Ochiul său special de poet găsește totdeauna metafora cea mai reușită, imaginea adecvată tonalitatea potrivită pentru a-și transmite gândurile către cititor. Poezia lui, nu numai că încântă, dar face bine, tămăduiește, alină, deschide ochii. E cel care trage semnalul, suscită atenția. Nu poți sta nepăsător auzind ecoul ei care străbate munții și văile. Și e normal ca lumea să se minuneze, de vreme ce poetul spune: „Și curge-n mine din înalt lumina!” (Mă uit în ochii tăi, uitare sfântă...). Așa e. Versurile sale vin de undeva din ceresc.

Mulțumim distinsului poet Mircea Dorin Istrate pentru tot „dragul său” de a ne trimite acest minunat volum închinat Craiului Munților: Avram Iancu și „duhului” său. Bucuros să văd între copertele unei cărți care se deschide cu Testamenul și dorință a Moțului ca „Unic dor al vieții mele e să-mi văd națiunea mea fericită…” și se încheie cu reflexia lui Iorga despre prezența Eroilor nației, din legende și lirica populară, în care Avram Iancu rămâne de cea mai largă popularitate! „Sus pe cer un vultur zboară/ Și se-nvârte ca-ntr-o doară,/ Peste padini și pădure,/ Cu pliscu ca de săcure/ La un pom prelung privește,/ Și deasupra se oprește.//”, după cum minunat îl cânta Lucian Blaga.

Ce poate fi mai falnic, mai minunat decât acest imn de slavă dedicat Eroului recunoscut de contemporanii și urmașii săi ca fiind un autentic:

Craiul munților

Motto:
Avrămuțul ni-i icoană, însfințind al nost’ Ardeal,
Unde candelă-i aprinsă în biserica din deal,
Așteptându-l vină iară cum făcut-a mai odată,
Să ne-orânduie cea viață, fie dreaptă și curată.

Craiul munților de piatră, moțul Iancu, cel iubit,
De toți cei ce pe-astă vatră, închinați și-n preasmerit,
Cer iertare la Măritul pentru dragul lor erou,
Ce-i icoană-n a lor suflet, pe altarul dumnealor.

Vidra-i face-nchinăciune, că acolo s-a născut,
Țebea-i face iertăciune, că-i vecie-n al ei lut,
Iar Ardealul-i pic-o boabă de-a sa lacrimă curată,
Și-o lumină îi aprinde pentru viața lui ce-a dreaptă,

Ce și-a dat-o țării vamă pentru sfânta libertate,
Pentru toți aceia care jinduiau după dreptate,
Pentru biet românul care viața toată-nnevoit
Și-atrăit amărăciunea locului ce l-a iubit.
*
Două veacuri îmi trecură, de când el, pe astă vatră
A văzut lumina zilei colo-n munții lui de piatră,
Și-a lui suflet și-a s-a viață ni-i exemplu de urmat
De vom vrea ca-l nostru nume fie veșnic lăudat.

Azi, trăim sub a sa umbră în Ardealu-i de credință
Unde el, eroul nostru-i veghetoarea cea troiță,
De gândire, conștiință, de credința cea cerească,
De cum trebuie să fie vița noastră, românescă.
**
Dormi în pace Avrămuțe, că o fi și-a noastră vrere
Să scăpăm de-nevoire, de necazuri și durere,
Când, găsi-vom înc-odată, ardelean ca tine fie
Să înșiruie în umra-i, necăjiții pe-astă glie,

Și cu ei, cum tu făcut-ai, vreie iară libertate,
Și la toți, la fiecare însfințita cea dreptate
Să ne-adune laolată, într-o sfântă zi de mai,
Și ca tine el ne spuie, îndemnându-ne ,,NO, HAI!”

„Așa fostu-mi-a dat să scriu/ Cu dor, cu iubire și credință/
Să plâng, să râd în vers auriu/ Bucurii, dureri sau neputință//”
(Vitrina sufletului meu, Mihaela CD)

După mai multe cărți de versuri, aforisme și proză scurtă sub pana scriitoarei Mihaela CD, s-a născut romanul unui suflet zbuciumat, ce poartă titlul „Femeia care a uitat să mai plângă”. Romanul „FEMEIA CARE A UITAT SĂ MAI PLANGĂ’’ este precum o urnă în care Ana, personajul principal, a pus filă cu filă din viața ei. Când urna s-a umplut cu file de viață înlăcrimată, Ana a înțeles ,,cât de mult doare fericirea’’, acceptând că „acum, eu sunt femeia care a uitat să mai plângă!” și, a pecetluit urna prin decizia: „Nu pot să risc!”. Dragostea distinsei doamne Mihaela CD, față de cuvântul scris, la care contribuie talentul de excepție, imaginația, sensibilitatea aparte față de arta scrisului, coroborând toate acestea cu chemarea de a scrie un roman, au determinat ca, așa zisa urnă ( zisă așa de către mine.. un cititor) să ajungă la romancieră, născându-se vibrantul roman „Femeia care a uitat să mai plângă’’.

Romanul acesta are și va avea un loc aparte în sanctuarul trăirilor și amintirilor emoționante... Capitolul „ANA” (nume ce poate fi un subtitlu al romanului), este, pentru mine cititorul, capitolul ce marchează și celelalte capitole, ca un văl cernit peste tristețile, grijile și temerile cu care vine Ana din trecut. Ea vine cu ele pe un peron de gară când „Ploua mărunt și des pe caldarâm, ploua și-n sufletul ei.’’ Tristețile, grijile, temerile vor mai ,, ploua în sufletul ei,, o vor copleși cu lacrimi pe fiecare filă a vieții, lacrimi văzute, dar, mai mult simțite și ascunse până când va deveni ,,Femeia care a uitat să mai plângă’’ .
Vestea morții soțului „Caporalul Simion Toader a murit la datorie! Corpul i-a fost sfârtecat de schije(...) L-au adunat bucăți și l-au îngropat într-o groapă comună cu alți soldați”, este clipa când destinul îi va da o cruce grea de dus, între realitate și visare, printre putințe și neputințe. Refuzând să accepte realitatea morții lui „Toader al meu’’, împietrită de durere, pe un peron de gară, îl strigă repetat: „Îl vreau pe Toader al meu!’’, în timp ce puterile fizice si sufletești o doboară.

O lacrimă de cititor a apărut pe fila cărții. Continui lectura ca și cum eram alături de Ana, lăsând gara cu trenurile care vin, care pleacă… Toate câte se întâmplă cu Ana, de la momentul când aceasta cade inconștientă pe peronul gării și este dusă la spital, până la externarea din spital, toate alcătuiesc un dureros capitol al unei vieți de roman. Frumusețea din punct de vedere literar și valoarea romanului este dată nu numai de subiectul impresionant de trist, ci și de modul în care subiectul a fost redat de romancieră, o adevărată artă aș putea să spun, doamna Mihaela CD, făcând ca acesta să fie profund, vivant, ținând subiectul într-un mediu al realului.

„’Poezia este un fel de muzică,trebuie să o auzi ca să o apreciezi’’.(Voltaire)

De-a lungul anilor îndrăgita poetă Titina Nica Țene a bucurat cititorii săi cu numeroase volume de poezii pentru copii, povestiri, poezii cu teme diverse și memorii. Deoarece anul 2024 este un an mai special care marchează aniversarea poetei de 80 de ani, iată și motivul pentru care editura Napoca Star din Cluj Napoca s-a gândit să-l marcheze cu o antologie de versuri, POEZII ALESE -SELECTED POEMS, în ediție bilingvă româno-engleză, traducerile în engleză fiind realizate de Mariana Zavati Gardner, John Edward Gardner și Fay Jacqueline Gardner.

Versul care te poate pătrunde prin muzicalitate și emoție, acela poate ajunge la inima cititorului precum o melodie pe care s-o asculți în tihna unei seri de toamnă. Muzicalitatea și emoția versurilor cuprinse în acest volum, scrise de distinsa poetă Titina Nica Țene, la care se adaugă și melodicitatea specifică limbii române, se împletesc într-o doinire a inimii poetei Titina Nica Țene.

Cântecul versurilor binecunoscutei poete aduce deseori a romanță, amintind de vremuri de demult, de satul copilariei, de părinții plecați ’’Când vălurește grâul ca o mare/o să mă plimb prin el ca altădată/când pomii se vor umple iar de floare/să uit definitiv c-am fost plecată’’ (Sa uit definitiv) și uneori aduce a doină, chiar a doină de jale rareori, amintind de toamna din sufletul poetei:’’ De mă cuprind melancolii nădejdea mi-e, Doamne, la Tine/ Ești rațiunea mea de-a fi/ că-n rest toate-s deșertăciune’’. (A venit toamna)

Cunoscută ca prozatoare și poetă a sufletului, mai ales a copilariei, care scrie mult despre și pentru copii, uneori adăugând o doză subtilă de umor, autoarea Titina Nica Țene, de această dată, ne surprinde alegând pentru antologia sa POEZII ALESE versuri ale sufletului cu o încărcătură dramatică deosebită, înglobând emoții și trăiri de mare intensitate dar și regrete profunde pentru timpul care a trecut sfâșietor de repede, luând în goana lui, părinții, copilăria si tinerețea, lăsând doar amintirile...

Tristețea își face loc în sufletul poetei odată cu trecerea vremii într-o scurgere a anotimpurilor ’’Anotimpuri trec precum o morișcă și, odată cu ele, ne trecem și noi,’’ într-un ’’Amurg de întoarcere’’, având un ’’Suflet rătăcit’’ dar poeta caută să vadă totuși partea plină a paharului vieții,’’ vreau să fim veseli, suntem amândoi și astfel tristețea din suflet nu mușcă..’’ (Vine, Doamne, toamna...)