După cum spuneam în prefața volumului „La cafenea”, apărut la editura Betta în 2023, în momentul în care deschidem o carte semnată Cristache Gheorghiu trebuie să fim pregătiți pentru o surpriză neplăcută și una plăcută. Surpriza neplăcută este aceea că am putea constata că nivelul nostru de cultură universală este ceva mai scăzut decât al domnului Gheorghiu. Surpriza plăcută ar putea fi aceea că recunoaștem multe din subiectele propuse de autor și astfel putem avea o inedită conver- sație virtuală cu dumnealui. Domnul Gheorghiu folosește mult metoda hermeneutică, prin care pune întrebări și caută răspunsuri, constituind un dialog alert și purtându-ne cu domnia sa prin literatură, istorie, mitologie dar și prin psihologia generalului sau cea a particularului. Cartea este scrisă în stilul pe care autorul l-a dezvoltat de a lungul timpului și care face ca el să fie recunoscut în texte pe care nu le semnează dar pe care noi le putem imediat atribui domniei sale (și nu este doar o speculație, mi s-a întâmplat efectiv!)

Volumul atinge unele probleme critice, ceea ce nu ne miră, pentru că în toate scrierile domniei sale ne confruntăm cu acest curaj de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce poate să nemulțumească anumite persoane – pentru că de multe ori adevărul frust poate deranja. Chiar și în privința religiei domnul Gheorghiu are păreri personale inedite, care pot da naștere unor dispute fără sfârșit pentru că, am spus-o de multe ori, nu există, după părerea mea, lucruri absolut adevărate sau absolut false, poate numai Timpul este absolut, în curgerea sa înainte, dar s-ar putea să avem surpriza ca dumnealui să ne demonstreze că nici măcar această curgere nu este liniară, ceea ce de fapt s-a mai comentat și dezvoltat în unele scrieri science fiction, în care putem călători în sens invers pe axa Timpului.

Evident că nici această carte nu putea să omită nobila obsesie a Domnului Cristache Gheorghiu pentru lumea și cultura greacă, lucru cu care ne am obișnuit și pe care până la urmă ne face plăcere să-l constatăm din nou și să ne plimbăm împreună prin vastul teritoriu al civilizației grecești.

„Tinerețea nu e o virtute” spune dumnealui în ultimul capitol intitulat „Scurtisime”, da, dar poate deveni o calitate atunci când știi cum să o folosești Am fi tentați să completăm cu o frază referitoare la virtutea care poate să fie sau să devină senectutea, însă, ar trebui să spunem că, după forța scrierilor, dumnealui încă nu a ajuns la senectute, pentru că este un om tânăr, inepuizabil. În plus, nu cred că domnul Gheorghiu scrie în acest stil doar pentru a ne șoca, este modul său de a se exprima și mai cred că dumnealui nu își poate cataloga scrierile de proză într-o categorie precis delimitată, cu un nume foarte clar, pentru că nu sunt simple romane sau nu sunt numai eseuri, sunt cărți care ne îmbogățesc viața, cultura, ne satisfac dorința de a cunoaște, ne țin în priză intelectuală, lucru pentru care eu personal îi mulțumesc.

Scriitoare remarcabilă, dovedind o vădită predispoziție spre exegeză, universitara Anca Sîrghie, a publicat recent la Editura TechnoMedia un admirabil volum, intitulat „Radu Stanca și Sibiul”, ajuns în 2022 la o a doua ediție, „adăugită”, respectiv îmbogățită. Titlul opului este ales cât se poate de nimerit pentru a sugera ținta unui demers coerent, spre care concură întreaga cercetare a autoarei: cu toată indiscutabila contribuție pe care a avut-o Clujul în formarea intelectuală a lui Radu Stanca, înainte de 1940, acesta s-a afirmat ca actor și regizor la Sibiu, orașul având un rol covârșitor și în creația sa poetică.
Lucrarea întregește o amplă analiză concretizată de-a lungul anilor în volume, probând vitalitatea deosebită a scriitoarei în studierea minuțioasă a personalității intelectuale a poetului, dramaturgului, actorului și regizorului: „Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru. Studiu monografic” (1996), „Dăltuiri” (2012) și „Radu Stanca. Profil spiritual”, 2 volume, realizate împreună cu Marin Diaconu (2015), și apoi „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai” (2016), ca acum să ne aflăm în fața unei a cincea lucrări consacrate autorului „Horei domnițelor”. Chiar în „Cuvânt înainte”, autoarea ne mărturisește că s-a simțit datoare a veni cu o nouă carte, „una centrată pe exact un anumit segment din evoluția omenească, profesională, socială și creatoare a acestui spirit artistic de elită al Transilvaniei din secolul al XX-lea”. Vigoarea investigațiilor consemnate justifică, fără îndoială, stăruința în evaluarea cât mai profundă a legăturii inseparabile a individualității lui Radu Stanca cu Sibiul.

Între scriitorii sibieni, Ioan Gligor Stopița se singularizează ca o prezență activă și tonică prin revista de cultură „Rapsodia”, pe care o publică lunar de peste două decenii cu o cadență cvasimilitară, dar, în schimb, ca poet este cumpătat, chiar reticent, dacă avem în vedere modul cum scoate de sub tipar propriile versuri după necesare decantări axiologice, deși trăiește în vremea fast-forwardului. După debutul său din 2004 cu volumul Ziduri dărâmate, vise torturat, au urmat alte cicluri de versuri, unele publicate cu parcimonie în revista „Rapsodia”și în alte publicații. Creșterile artistice s-au produs fără graba de a se afirma cu orice preț, astfel că Solilocviile eului (Editura Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013) este un al patrulea volum publicat de poet. Profesorul Silviu Guga îl aprecia pe Gligor Stopița ca un poet „cu intense zbateri metafizice”, autorul așezându-se sub sceptrul protector al admirației pentru Mircea Ivănescu, maestru căruia i-a dedicat cele mai frumoase cuvinte de cinstire rostite vreodată, după opinia aceluiași prof. Silviu Guga, prefațatorul cărții tocmai menționate.

Realitatea este că lui Ioan Gligor Stopița i-am cunoscut cu mult timp în urmă poeziile trilogiei, care este compusă din „Solilocviile eului”(2013), oglindă a frământării pe teme existențiale, și „Puii veșniciei au mustăți” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014), unde se măsoară dimensiunile dramei prin care trece „frumoasa Ghijasa”, nu alta decât localitatea nașterii sale, ruptă prin cooperativizare de tradiția ei seculară, lor adăugându-li-se, după alți 7 ani, volumul „Îngerul Ionduh, Cartea transparenței mele.” (Editura Eikon, București, 2021). Elementul comun, ce dă, în genere, valoare creației sale lirice, este faptul că poetul a încredințat slovei tangajul tulburător al vieții lui interioare, ceea ce ne-a determinat să ne interesăm de datele biografiei sale interioare, detectând astfel zodiile inspirației poetului. Recent, cartea „Suflet și infinit”, apărută la Editura CronoLogia, Sibiu în 2023, considerăm că deschide o altă perspectivă, una nouă, chiar dacă reper inamovibil rămâne tot trăirea intimă a poetului. Ceea ce ne propunem este să privim în tandem cele două volume succesive, „Îngerul Ionduh” și „Suflet și infinit”, ce urmează seismica trăirilor poetului în două proiecții diferite, dacă nu chiar antagonice.

După cum spuneam în prefața volumului „La cafenea”, apărut la editura Betta în 2023, în momentul în care deschidem o carte semnată Cristache Gheorghiu trebuie să fim pregătiți pentru o surpriză neplăcută și una plăcută. Surpriza  neplăcută este aceea că am putea constata că nivelul nostru de cultură universală este ceva mai scăzut decât al domnului Gheorghiu! Surpriza plăcută ar putea fi aceea că recunoaștem multe din subiectele propuse de autor și astfel putem avea o inedită conversație virtuală cu dumnealui”.

Domnul Gheorghiu folosește mult metoda hermeneutică, prin  care pune întrebări și caută răspunsuri, constituind un dialog alert și purtându-ne cu domnia sa prin literatură, istorie, mitologie dar și prin psihologia generalului sau cea a particularului. Cartea  este scrisă în stilul pe care autorul l-a dezvoltat de a lungul timpului și care face ca el să fie recunoscut în texte pe care nu le semnează dar pe care noi le putem imediat atribui domniei sale (și nu este doar o speculație, mi s-a întâmplat efectiv!)

Volumul atinge unele probleme critice, ceea ce nu ne miră, pentru că în toate scrierile domniei sale ne confruntăm cu acest curaj de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce poate să nemulțumească anumite persoane – pentru că de multe ori adevărul frust poate deranja. Chiar și în privința religiei domnul Gheorghiu are păreri personale inedite, care pot da naștere unor dispute fără sfârșit pentru că, am spus-o de multe ori, nu există, după părerea mea, lucruri absolut adevărate sau absolut false, poate numai Timpul este absolut, în curgerea sa înainte, dar s-ar putea să avem surpriza ca dumnealui să ne demonstreze că nici măcar această curgere nu este liniară, ceea ce de fapt s-a  mai comentat și dezvoltat în unele scrieri science fiction, în care putem călători în sens invers pe axa Timpului.

Evident că nici această carte nu putea să omită nobila obsesie a Domnului Cristache Gheorghiu pentru lumea și cultura greacă, lucru cu care ne am obișnuit și pe care până la urmă ne face plăcere să-l constatăm din nou și să ne plimbăm împreună prin vastul teritoriu al civilizației grecești.