„Așa fostu-mi-a dat să scriu/ Cu dor, cu iubire și credință/
Să plâng, să râd în vers auriu/ Bucurii, dureri sau neputință//”
(Vitrina sufletului meu, Mihaela CD)

După mai multe cărți de versuri, aforisme și proză scurtă sub pana scriitoarei Mihaela CD, s-a născut romanul unui suflet zbuciumat, ce poartă titlul „Femeia care a uitat să mai plângă”. Romanul „FEMEIA CARE A UITAT SĂ MAI PLANGĂ’’ este precum o urnă în care Ana, personajul principal, a pus filă cu filă din viața ei. Când urna s-a umplut cu file de viață înlăcrimată, Ana a înțeles ,,cât de mult doare fericirea’’, acceptând că „acum, eu sunt femeia care a uitat să mai plângă!” și, a pecetluit urna prin decizia: „Nu pot să risc!”. Dragostea distinsei doamne Mihaela CD, față de cuvântul scris, la care contribuie talentul de excepție, imaginația, sensibilitatea aparte față de arta scrisului, coroborând toate acestea cu chemarea de a scrie un roman, au determinat ca, așa zisa urnă ( zisă așa de către mine.. un cititor) să ajungă la romancieră, născându-se vibrantul roman „Femeia care a uitat să mai plângă’’.

Romanul acesta are și va avea un loc aparte în sanctuarul trăirilor și amintirilor emoționante... Capitolul „ANA” (nume ce poate fi un subtitlu al romanului), este, pentru mine cititorul, capitolul ce marchează și celelalte capitole, ca un văl cernit peste tristețile, grijile și temerile cu care vine Ana din trecut. Ea vine cu ele pe un peron de gară când „Ploua mărunt și des pe caldarâm, ploua și-n sufletul ei.’’ Tristețile, grijile, temerile vor mai ,, ploua în sufletul ei,, o vor copleși cu lacrimi pe fiecare filă a vieții, lacrimi văzute, dar, mai mult simțite și ascunse până când va deveni ,,Femeia care a uitat să mai plângă’’ .
Vestea morții soțului „Caporalul Simion Toader a murit la datorie! Corpul i-a fost sfârtecat de schije(...) L-au adunat bucăți și l-au îngropat într-o groapă comună cu alți soldați”, este clipa când destinul îi va da o cruce grea de dus, între realitate și visare, printre putințe și neputințe. Refuzând să accepte realitatea morții lui „Toader al meu’’, împietrită de durere, pe un peron de gară, îl strigă repetat: „Îl vreau pe Toader al meu!’’, în timp ce puterile fizice si sufletești o doboară.

O lacrimă de cititor a apărut pe fila cărții. Continui lectura ca și cum eram alături de Ana, lăsând gara cu trenurile care vin, care pleacă… Toate câte se întâmplă cu Ana, de la momentul când aceasta cade inconștientă pe peronul gării și este dusă la spital, până la externarea din spital, toate alcătuiesc un dureros capitol al unei vieți de roman. Frumusețea din punct de vedere literar și valoarea romanului este dată nu numai de subiectul impresionant de trist, ci și de modul în care subiectul a fost redat de romancieră, o adevărată artă aș putea să spun, doamna Mihaela CD, făcând ca acesta să fie profund, vivant, ținând subiectul într-un mediu al realului.

„’Poezia este un fel de muzică,trebuie să o auzi ca să o apreciezi’’.(Voltaire)

De-a lungul anilor îndrăgita poetă Titina Nica Țene a bucurat cititorii săi cu numeroase volume de poezii pentru copii, povestiri, poezii cu teme diverse și memorii. Deoarece anul 2024 este un an mai special care marchează aniversarea poetei de 80 de ani, iată și motivul pentru care editura Napoca Star din Cluj Napoca s-a gândit să-l marcheze cu o antologie de versuri, POEZII ALESE -SELECTED POEMS, în ediție bilingvă româno-engleză, traducerile în engleză fiind realizate de Mariana Zavati Gardner, John Edward Gardner și Fay Jacqueline Gardner.

Versul care te poate pătrunde prin muzicalitate și emoție, acela poate ajunge la inima cititorului precum o melodie pe care s-o asculți în tihna unei seri de toamnă. Muzicalitatea și emoția versurilor cuprinse în acest volum, scrise de distinsa poetă Titina Nica Țene, la care se adaugă și melodicitatea specifică limbii române, se împletesc într-o doinire a inimii poetei Titina Nica Țene.

Cântecul versurilor binecunoscutei poete aduce deseori a romanță, amintind de vremuri de demult, de satul copilariei, de părinții plecați ’’Când vălurește grâul ca o mare/o să mă plimb prin el ca altădată/când pomii se vor umple iar de floare/să uit definitiv c-am fost plecată’’ (Sa uit definitiv) și uneori aduce a doină, chiar a doină de jale rareori, amintind de toamna din sufletul poetei:’’ De mă cuprind melancolii nădejdea mi-e, Doamne, la Tine/ Ești rațiunea mea de-a fi/ că-n rest toate-s deșertăciune’’. (A venit toamna)

Cunoscută ca prozatoare și poetă a sufletului, mai ales a copilariei, care scrie mult despre și pentru copii, uneori adăugând o doză subtilă de umor, autoarea Titina Nica Țene, de această dată, ne surprinde alegând pentru antologia sa POEZII ALESE versuri ale sufletului cu o încărcătură dramatică deosebită, înglobând emoții și trăiri de mare intensitate dar și regrete profunde pentru timpul care a trecut sfâșietor de repede, luând în goana lui, părinții, copilăria si tinerețea, lăsând doar amintirile...

Tristețea își face loc în sufletul poetei odată cu trecerea vremii într-o scurgere a anotimpurilor ’’Anotimpuri trec precum o morișcă și, odată cu ele, ne trecem și noi,’’ într-un ’’Amurg de întoarcere’’, având un ’’Suflet rătăcit’’ dar poeta caută să vadă totuși partea plină a paharului vieții,’’ vreau să fim veseli, suntem amândoi și astfel tristețea din suflet nu mușcă..’’ (Vine, Doamne, toamna...)

De fiecare dată când am în față o carte nouă semnată de talentata scriitoare Aurelia Rînjea, știu că va fi o experiență unică și mă bucur de fiecare moment de lectură. Dacă m-ați întreba ce caracteristică anume m-a impresionat până acum în tot ce am citit în creațiile doamnei Aurelia Rînjea, aș spune simplu și răspicat: capacitatea de a transmite iubirea pentru oameni și lume! Iar acest lucru este evident în absolut tot ce am citit până în prezent și credeți-mă că am citit multe cărți ale autoarei!

Distinsa scriitoare Aurelia Rînjea ne surprinde din nou cu o nouă publicație deosebită, de această dată cu o carte pentru copii „ALEXIA ŞI ȊNGERAŞUL”, a doua carte de acest gen, dedicată nepoatei sale iubite, Alexia.

Tema copilăriei nu este ceva nou pentru autoarea Aurelia Rînjea, aceasta abordând-o de nenumărate ori și în poeziile sale, chiar pot spune fără să mă tem că greșesc că este una dintre temele sale preferate și care pare să i se plieze pe suflet precum o mănușă. Domnia sa păstrează și îngrijește cu mare sfințenie copilul din suflet, confirmând în multe din scrierile sale citatul lui Brâncuși care spune: „Când nu mai ești copil, ai murit de mult”. (Constantin Brâncuși)

Cunoscând o bună parte din opera autoarei, mai ales poezii și scriind în trecut mai multe recenzii referitoare la cărțile domniei sale, am observat o legătură intactă și indestructibilă cu propria-i copilărie, ce o călăuzește în continuare pe filonul pur al iubirii izvorâte dintr-un suflet curat, ce-și păstrează copilăria în suflet. Pentru o mai bună edificare pe firul acestei logici, dați-mi voie să dau câteva citate din recenziile pe care le-am scris:

„Poezia sa curge asemeni unui râu cu apă lină, ce trece prin meandrele copilăriei și care se învolburează când întâlnește obstacole ale nedreptății, împrăștiindu-se apoi în cascade uimitoare ce răbufnesc, vrând să lumineze minți, prin descoperirea adevărului spus, în stropi de rugi îndreptate spre divinitate”. (Un compendiu pentru suflet)

„Copil fiind asculta cum recita tatăl său poezii, iar revelația poeziei a apărut în pădure căutând vulpea. Un lucru interesant, pe care poeta îl divulgă este un fel de „deja vu”: «Știam cu mult timp înainte că o să scriu, că o să pictez, dar nu știam când»…”. (Menirea poetului în vers de poem)

După cum spuneam în prefața volumului „La cafenea”, apărut la editura Betta în 2023, în momentul în care deschidem o carte semnată Cristache Gheorghiu trebuie să fim pregătiți pentru o surpriză neplăcută și una plăcută. Surpriza neplăcută este aceea că am putea constata că nivelul nostru de cultură universală este ceva mai scăzut decât al domnului Gheorghiu. Surpriza plăcută ar putea fi aceea că recunoaștem multe din subiectele propuse de autor și astfel putem avea o inedită conver- sație virtuală cu dumnealui. Domnul Gheorghiu folosește mult metoda hermeneutică, prin care pune întrebări și caută răspunsuri, constituind un dialog alert și purtându-ne cu domnia sa prin literatură, istorie, mitologie dar și prin psihologia generalului sau cea a particularului. Cartea este scrisă în stilul pe care autorul l-a dezvoltat de a lungul timpului și care face ca el să fie recunoscut în texte pe care nu le semnează dar pe care noi le putem imediat atribui domniei sale (și nu este doar o speculație, mi s-a întâmplat efectiv!)

Volumul atinge unele probleme critice, ceea ce nu ne miră, pentru că în toate scrierile domniei sale ne confruntăm cu acest curaj de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce poate să nemulțumească anumite persoane – pentru că de multe ori adevărul frust poate deranja. Chiar și în privința religiei domnul Gheorghiu are păreri personale inedite, care pot da naștere unor dispute fără sfârșit pentru că, am spus-o de multe ori, nu există, după părerea mea, lucruri absolut adevărate sau absolut false, poate numai Timpul este absolut, în curgerea sa înainte, dar s-ar putea să avem surpriza ca dumnealui să ne demonstreze că nici măcar această curgere nu este liniară, ceea ce de fapt s-a mai comentat și dezvoltat în unele scrieri science fiction, în care putem călători în sens invers pe axa Timpului.

Evident că nici această carte nu putea să omită nobila obsesie a Domnului Cristache Gheorghiu pentru lumea și cultura greacă, lucru cu care ne am obișnuit și pe care până la urmă ne face plăcere să-l constatăm din nou și să ne plimbăm împreună prin vastul teritoriu al civilizației grecești.

„Tinerețea nu e o virtute” spune dumnealui în ultimul capitol intitulat „Scurtisime”, da, dar poate deveni o calitate atunci când știi cum să o folosești Am fi tentați să completăm cu o frază referitoare la virtutea care poate să fie sau să devină senectutea, însă, ar trebui să spunem că, după forța scrierilor, dumnealui încă nu a ajuns la senectute, pentru că este un om tânăr, inepuizabil. În plus, nu cred că domnul Gheorghiu scrie în acest stil doar pentru a ne șoca, este modul său de a se exprima și mai cred că dumnealui nu își poate cataloga scrierile de proză într-o categorie precis delimitată, cu un nume foarte clar, pentru că nu sunt simple romane sau nu sunt numai eseuri, sunt cărți care ne îmbogățesc viața, cultura, ne satisfac dorința de a cunoaște, ne țin în priză intelectuală, lucru pentru care eu personal îi mulțumesc.