„S-a-mbolnăvit de-o vreme și duhul din cuvânt” Nicolae Horia Nicoară

„Poeme neterminate” Editura Accent Print Suceava, 2024
Poeme pentru care până și penița lăcrimează în călimară. În dorul liniștii de acasă, Horia scrie aceste „Poeme neterminate”, cu lacrima din călimara inimii sale. Care e roșie. Luându-și modele clasice din ținutul Năsăudului, Nicolae Nicoră le urmează linia melodică clasică prin angajarea totală în evocarea vieții rurale de acum și de odinioară. E greu de găsit un echivalent actual mai sincer și mai devotat acestei frumoase îndeletniciri de suflet. Deși: „Fire de tort” îngălbenite/ Stau prăfuite-acum sub grindă/ Și fetele îndrăgostite/ Nu se mai uită în oglindă,// Iar holdele în miezul verii/ Se leagănă tăcute-n vânt,/ Mă-ntreb cu lacrima durerii:/ Secerătorii, unde sunt?” (În miezul verii...).

Problemele sociale sunt mai actuale ca oricând și poetul nu trebuie să stea pasiv la frământările din jur. El este exponentul celui ce strigă în pustiu. Cu toate acestea, cuvântul său are impact asupra multor semeni de-ai săi, devenind alinare și balsam pentru sufletele lor zbuciumate.

Nicolae Horia Nicoară a avut totdeauna în față, chipul predecesorului din Ardeal, care a luptat împreună cu alți exponenți ai țăranilor, pentru dreptate socială. Ba, s-ar putea spune că aproape s-a identificat cu el în idealuri și în năzuința de libertate. Lacrima durerii sale a ajuns până la strămoși. Sau invers, lacrima lor i-a brăzdat obrazul până azi. E drept că i-a fost mamă bună Limba Română care l-a scăldat și legănat încă de pruncușor, apoi i-a fost alean și cruce, până i-a țâșnit sângele din cuvânt pe pagina albă. Ei îi aduce slavă și mulțumire, plin de recunoștință, alături de marele titan al Literaturii române din Lancrăm, cel care i-a adus o nemuritoare laudă Mirabilei semințe.

„Dar mai înainte de toate noi suntem semințele” spunea și Nichita, în „Elegia a unsprezecea. Intrare în muncile de primăvară”. Trimiterea permanentă la pericopele biblice este specificul poeziei lui Nicolae Horia Nicoară. Cu deosebirea că el le și trăiește și le pune în aplicare, nu doar că le enunță sau le pomenește în rugăciuni. În funcție de calendarul liturgic dar și cu dispozițiile sufletului său, înclinat spre cele sfinte. Statornicit în datinile neamului românesc, poetul le respectă cu sfințenie, căutând și făcând binele și frumosul. Ochiul său special de poet găsește totdeauna metafora cea mai reușită, imaginea adecvată tonalitatea potrivită pentru a-și transmite gândurile către cititor. Poezia lui, nu numai că încântă, dar face bine, tămăduiește, alină, deschide ochii. E cel care trage semnalul, suscită atenția. Nu poți sta nepăsător auzind ecoul ei care străbate munții și văile. Și e normal ca lumea să se minuneze, de vreme ce poetul spune: „Și curge-n mine din înalt lumina!” (Mă uit în ochii tăi, uitare sfântă...). Așa e. Versurile sale vin de undeva din ceresc.

Tristețea poetului decurge și din faptul că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu: „Purtăm de-o vreme teama-n oase,/ Tot mai străini de ce-i divin”. Dar și că: „Satan e peste tot în lume/ Și slujitorii-s tot mai mulți” ( Suntem prea mulți...). Toate acestea îl răstignesc iar și iar pe Iisus.

Poetul nu se ferește să folosească unele regionalisme și chiar forme vechi ale cuvintelor: buiastră, cohea, scorușeți, togma, năduh, podrum, etc. Nicolae Horia Nicoară are un domiciliu special. El locuiește la „Acasa Poeziei”, în care se simte binecuvântat: „Ce-i mai frumos în viața asta, ce-i?/ Nici nu cred că ar putea să fie,/ Să locuiești cu ea, în Casa ei/ Și niciodată să-i plătești chirie!” Adevărul e că pe Isus Cristos îl simțim cel mai aproape atunci când suntem în necaz, în primejdie. De ce doar atunci? Fiindcă atunci îl simțim ca o lumină sub pleoape. Sau dorul de ducă în căutarea lui Hristos. Adevărul acesta se probează în poezia: „Când m-apucă dor de ducă...” De multe ori, până și sângele-n vene se răscoală, aidoma modelului său, Horia din Albac. Și atunci răstoarnă cuvintele, de parcă ar răsturna cerul cu norii lui. Să nu te pui cu mânia cuvintelor. Dar Horia cel nou, deși jinduiește la adevărurile primordiale, este copleșit de multe ori de dorul-dor de munții lui din care nu a plecat niciodată: „Într-o lume-așa năucă,/ Plină toată de chimvale,/ Când m-apucă dor de ducă/ Nu-mi stă nimenea în cale!// Fără nicio înrobire,/ Cu pistoalele la brâu/ Încărcate cu iubire,/ Cine să îmi pună frâu?// Când gura de sete-i arsă,/ Ca săgeata pe sub nori/ Uite-așa copil Acasă/ Mă întorc adeseori// Și acolo, sub răzor,/ Din izvor de veșnicie/ „Când m-apucă dor de Dor”/ Beau lumina lui cea vie// Și oricât mi-ar fi de greu/ Orice supărare-mi trece,/ Singur, eu și Dumnezeu,/ Iar izvorul n-o să-mi sece...”

Acasa Poeziei este tot una cu „Casa din duh” care niciodată nu poate fi dărâmată, nici ruinată și toate lucrurile din ea sunt sfinte. Până și aerul ei: „Departe, acolo în zarea din zare,/ Între văzduhul deplin și pământ,/ E-o casă din aer ce nu-i de vânzare,/ Cum să vinzi duhul ei sfânt?// Fără ea Valea doinește pustie,/ Fără ea Dealul nu e rotund,/ Atunci când afară e vijelie/ În liniștea ei mă ascund...// Lângă un leagăn durut din nuiele,/ La masa aceea, cioplită de tata,/ Stau seara la cina cuvintelor mele,/ Și-așa fără veste poemul e gata.// Căsuța mea plină de-aduceri-aminte,/ Duhul din tine, știu, mă veghează,/ În cohea de-alături miroase-a plăcinte/ Și îngerii parcă din rame oftează,// De bună seamă și ei sunt flămânzi/ Și-așa împreună întotdeauna am fost,/ Acasa mea dragă, mereu mă ascunzi/ În oftatul acela ce-l știu pe de rost...// Ea nu-i de vânzare și așa o să fie/ Și-atunci când copilul ce sunt se va duce/ Cu dor de ea, de tine, poezie,/ În leagănul din stele să se culce...” .

Și tot moștenire sunt pentru el, Doina, cântecul de jale, tulnicul, fluierul din munți, toate acestea i-au fost „Adevăr și adăpost,/ Leagăn și mormânt mereu” (Doina mea vindecătoare...) Când scrie sau vorbește despre Craiul Munților, Avram Iancu, și vorba și cuvintele i se frâng de emoție. Cuget fremătător, arhetipul moțului din Ardeal, luptător și veghetor al dreptății, Nicolae Nicoară își aruncă privirile lucide spre soarta țării și îndeosebi a Transilvaniei lui iubite și, ceea ce vede nu-i pe placul său: până și icoanele au început a lăcrima: „Plâng icoanele din rame,/ Cât de triști sunt ochii lor!/ Vreau păgânii să destrame,/ Credința din tricolor...// Sus pe crug norii se-adună/ Amețiți ca-ntr-un vârtej/ Și de-o fi, noi sub furtună,/ Doamne, să rămânem treji!// Rugăciunea pe altare/ Parcă nu mai are jar,/ Urlă teama-n fiecare,/ Cine să-i pună hotar?// „Nu vă temeți!” Așa scrie/ În porunca din Scripturi,/ Curmă crunta...pandemie/ Și de noi să te înduri// Tatăl nostru, Cel ceresc,/ Plâng icoanele-cuvinte,/ Pe-acei care le hulesc/ Îmblânzește-i, Tu, Părinte!” (Plâng icoanele...)

Frecvent, poetul se folosește de mijloace artistice de expresie: personificarea, metafora, epitetul, hiperbola, etc.: vântul printre brazi strănută, Cine să îmi bată Rugăciunea-n cuie?, În noi e Clipa, dar și Infinitul, ș.a. Simțitoare, inima poetului, nu se mulțumește numai să sufere și să plângă, în cuvinte și rugăciuni, ci și să îndrepte ceea ce este strâmb: „Mi-e dor de tine, Dacie Română,/ Rămasă pe pământ de mii de ani,/ Strămoșii au murit cu arma-n mână,/ Cu ea întotdeauna spre dușmani!// Dușmanul de acum, el nu se vede,/ Și împotriva lui nu-i niciun flit,/ Doina ta, cea dinspre frunză verde,/ Ea niciodată nu s-a ofilit...// Dacă va fi cândva să plec și eu,/ „Bătrân” cum sunt, neputincios, mă iartă,/ Cu fața către Bunul Dumnezeu,/ Așa să-mi fie Ruga mea deșartă...” (Poemul din zori...)

Autorul a ales să se exprime în vers clasic, câte 3 sau 4 strofe a câte 4 versuri, rimă încrucișată, ritm susținut și muzicalitate implicită. Oriunde și orice ar face, poetul este însoțit și așteptat de Crăișorul Munților, Iancu cel sfânt, el îi conduce calea și îi așează în gură vorbele: „Să plângem împreună ca doi frați/ Până răsare soarele în zare,/ Voi, Moții mei cei dragi, să mă iertați,/ Dar Târgul nostru nu e de vânzare!// Din Țara cea de piatră, din dureri,/ De-acolo, unde-a rătăcit găina,/ N-o să îl ducă nimeni, nicăieri,/ Cine să-i stingă Muntelui lumina?” (S-a-mbolnăvit și Târgul de pe Munte...)

Ce este poezia pentru Horia Nicoară? „Poeziua mea-fecioară,/ Duh cu dorul de pământ” (Scriu...) Din totdeauna m-am simțit, ca autoare de poezie, înrudită sangvin cu acest mare poet transilvan, de parcă am fi avut aceeași sfântă mămucă. El simte pe deplin durerea din cuvinte pentru că s-a crucificat singur pe Cuvânt, privind cum țara stă-n genunchi. Poezia lui doare și ustură pentru că e adevărată. Dar e și balsam pe suflet. Chiar dacă de multe ori nu e înțeles și de aceea, ignorat. Ceea ce o face interesantă este desigur, sinceritatea. Poetul de câte ori se așează la masa de scris, simte că-l privește Dumnezeu. Și de aceea, versurile sale devin sublime: „Ochii tăi mai limpezi decât cerul,/ Ochii tăi de-o seamă cu lumina,/ Au cunoscut ce-i dragostea și vina,/ Ascund în ei vecia și misterul...// Privindu-te mă simt atât de viu!/ Prin ochii tăi, din zările divine,/ Parcă se uită Dumnezeu la mine/ De fiecare dată când te scriu!” (Ochii Poeziei...)

Dar iată cum se prezintă autorul pe sine: „Eu vin întotdeauna dinspre-Ardeal,/ Cum dinspre soare dimineața zorii,/ Da, am avut și eu „dosar penal,”/ Unde-mi sunt de-atunci „judecătorii”!// Cu Horea la Alba în Cetate/ Mi-au tras păgânii numele pe roată,/ Să înțeleagă „gurile spurcate,”/ De moarte nu mi-e teamă niciodată!// Copil sunt de țărani, nu de birău,/ De ei în viață nu mi-a fost rușine,/ Nu am făcut la nimeni niciun rău,/ Am suferit cu cel mai trist ca mine!// Sunt plin de must și eu și ce să fac?/ Iartă-mi „beția” din cuvinte, Tată!/ Spun „Tatăl nostru” și nu pot să tac/ Și Rugăciunea fie-mi ascultată!” (Sunt plin de must...)

Horia Nicoară este un suflet neliniștit. Și așa a fost chiar de la primele poezii scrise ori cântate din tulnic. Glasul lui însă, se aude până peste munți, în Țara Românească și în Moldova și pretutindeni. Peste tot unde oamenii iubesc Poezia. Nimic nu este gratuit în scrisul său. Nici măcar pauzele de tăcere. De luat aminte. Iar cine nu vrea să audă, n-are decât. Dar copilul din el stă treaz totdeauna: „Am sentimentul tot mai străin/ Că lumea aceasta e-atât de perfidă/ Și astăzi parcă înțeleg mai deplin/ Ce-nseamnă omul și mulțimea vidă!// Nimicul-nimic și pulbere-s toate!/ Am sentimentul tot mai confuz,/ Când inima ta în pieptul meu bate,/ A venit Cireșarul, nu pot să-l refuz!// Vinovat pentru anii ce îmi apasă/ Umerii gândului, dar nu mă-ncovoi,/ Spune-mi și tu, frumusețe: nu-mi pasă,/ N-auzi cum ne strigă copilul din noi?// Să-i primim bucuria cu brațe deschise,/ Ducă-se răul de unde-a venit,/ Copilul acesta mai crede în vise,/ Cu glasul de-a pururi dumnezeit!” (Copilul din noi...)

„Copchilul Ardealului” – i s-ar mai putea spune, pentru că în pofida încercărilor, sufletul său a rămas copil: „Culcă-te, copchile!” Tot aud și-acum/ Glasul sfânt al mamei, dincolo de vamă,/ Îi ascult porunca și mă culc, oricum,/ Somnul, ca poștașul, nu mai vine, Mamă!// Herghelii de-a valma-mi trec pe dinainte,/ Luna curioasă-mi bate la fereastră,/ Mi se umple-Auzul iarăși de cuvinte/ Și mă văd acolo, în Căsuța noastră...// Scriu acum și somnul iarăși nu mai vine,/ Cum scriam Acasă-„culcă-te, Copchile!”/ Și din Cartea dragă ce-o purtai cu tine/ Arde ca un sfeșnic semnul dintre file...” (Culcă-te, copchile...)

Indiferent unde s-ar afla, Horia Nicoară apaține Țării și Poeziei. După acestea două poate fi identificat pentru că se confundă cu ele, pentru că-i conferă cea mai solidă apartenență. Chezășie stau drapelul și cărțile de poezii. Multe poeme sunt interogative, dar mai multe exprimă mirarea, în semne de exclamație, pentru tot ce s-a schimbat și omul nu mai înțelege nimic. Unde duc toate acestea, încotro ne îndreptăm? Poeme sfinte, poeme de duh, odihnitoare și născătoare de pronie... Iată ce cuprinde cartea cu „Poeme neterminate” a fiului Ardealului, Nicolae Nicoară Horia, cel care a slujit o viață cartea și pe prietenii ei. Și iată un autoportret în patru versuri: „Nimic nu-i complicat din tot ce sunt,/ Biografia mea cât de ușor se-nvață!/ De când mă știu călător pe pământ/ Mi-a plăcut simplitatea în viață” (Simplitate...)

Nume sfinte, locuri sfinte, istorie vie, pe care poetul în cărțile lui, cu respirarea lui le învie. Țebea, Zărand, Albac, Ardeal, Nicola Ursu - Horia, Iancu...satul Nicorești, Sohodol, Arieșul, Doinele, Baladele, repere sacre. Stâlpi și repere de care românul trebuie să țină cont. Cu ele ne-am născut pe buze. Alături de numele sfânt Iisus Hristos. Simțăminte autentice de iubire de neam, de limbă curată, de țară neatârnată. Cuvintele lui vibrează până la scânteie, până la flacără, freamătă, produc fiori de emoție pură. Cine mai scrie cu sângele lui azuriu, Infinitul? Poetul, de bună seamă, oriunde s-ar afla. De multe ori, poemele sale iau forma unui porumbel. Dar cum să nu se simtă frate cu crăișorul munților, Horia din Albac? „Frate Horea din Albac,/ Te vorbesc de rău păgânii,/ Știu că nu le ești pe plac-/ „Nu mor caii când vor câinii!”// Nicola Ursu, după nume!/ Vin „istoricii” de-a valma,/ Dintre cei plătiți anume,/ Tu le suferi încă palma// Celor care astăzi mint,/ Colo-n Munții tăi de piatră,/ Plini de aur și de-argint,/ Sângeră pâinea pe vatră...// Sub privirea ta din ramă,/ Într-o toamnă fără leac,/ M-a născut din Dor o mamă,/ Frate Horea din Albac!// Și cu tine dacă seamăn,/ Știu că nu e bai defel,/ Dorul meu cu-al tău e geamăn,/ Iancu l-a purtat și el!// Strigă-nveșnicit în Dor/ Sufletul, cel viu pe roată:/ Ei, păgânii, oricât vor,/ N-o să-l stingă niciodată!”( Frate Horea din Albac...).

Chiar dacă n-ar mai scrie nici un vers niciodată, Nicolae Horia Nicoară va rămâne un poet de excepție, o voce singulară de mare impact. Poetul munților Apuseni, simplu ca lumina, pădurea, aerul, cerul și apa...Simplu ca sângele-n vene. Despre simplitatea și smerenia originii sale, poetul dă mărturie astfel: „Îngeri desculți...: Desculți umblau prin viață sfinții,/ Iar pe pământ purtau sandale,/ Așa mi-am cunoscut părinții/ Sub Cerul Veșniciei Tale!// Mi-aduc aminte-acolo-n Munți,/ Prin iarba înaltă, prin otavă,/ Cum alergam, copchil desculț/ Și recitam poeme-n slavă,// Dar niciodată, știu prea bine,/ Cuvântul meu să-l ascultați,/ Nici mie nu mi-a fost rușine/ În fața celor încălțați!// La școală am purtat opinci/ Printre nămeții din poveste,/ Iar tot ce scriu nu sunt lozinci/ Și soarele-i desculț pe creste...”

Un singur lucru vrea poetul și pentru acesta se roagă neîncetat: “Doamne, dă-mi cuvinte”: „Doamne, dă-mi cuvinte.../ Până se mai poate,/ Dacă nu, Părinte,/ Ia-mi-le pe toate!// Clipa să mă soarbă/ Lacomă Acasă,/ De o sete oarbă/ Gura mea e arsă;// Adevăruri sfinte/ Pune-n cerul ei,/ Doamne, dă-mi cuvinte/ Cu miros de tei// Și-așa lumea-i plină/ De năduh și iască,/ Iuda-i prin Grădină/ Țara românească// Colcăie de ură,/ Nici nu pot s-o scriu,/ Sufletul îndură,/ Până când, nu știu...”

Și profilul moral al Poetului, moștenit din străvechi și rezumat magistral în vers: „Fii-ntotdeauna demn de răsplată.../ Pe drumul ce urcam în serpentine/ Aceste cuvinte mi-au fost de folos:/ Nu lovi în omul mai slab decât tine,/ Nu lovi în omul neputincios!// Câtă vreme faci umbră sub soare învață,/ Chiar dacă te crezi prea deștept uneori,/ Toate odată se-ntorc în viață,/ Precum se-ntoarce ploaia în nori...// „Ca pe tine însuți iubește-ți aproapele!”/ Fii-ntotdeauna demn de răsplată,/ Până când vei închide pleoapele,/ Fără de veste ea vine odată...”

Parafrazând pericopele biblice, îndeosebi cele ce vorbesc despre virtuțile teologale sau parabolele evanghelice, autorul scoate din ele valori de semnificație pentru cei ce sunt și cei care vin. Dar iată cât de frumos sună și ce înțeles au cuvintele nașterii și trecerii sale: „Vine vremea să mă nasc și eu...: Noiembrie-i de-acum la apogeu/ Și zilele sunt tot mai agitate,/ Vine vremea să mă nasc și eu,/ Dar singur, Doamne, știu că nu se poate!// Nisipul din clepsidră mă adună,/ De-atâtea toamne a tot curs mereu,/ Acasă nu-i nici Mama să îmi spună/ Bine-i venit pe lume, fiul meu!// Să mă nasc? Nici nu mai are rost/ Și-așa mi-e trupul gata pentru roată,/ E-atât de-aproape și slăvitul Post,/ Iar Maica sfântă-i tot mai supărată...// Tăcerea stă la pândă sub cuvânt,/ Parcă-i sfârșitul lumii-să nu fie!/ Și totuși nu sunt singur pe pământ,/ Te am pe tine, sfântă Poezie!”

Poezia acestui autor abundă de ziceri, apoftegme, reflecții, pilde, învățături tălmăcite din Cartea Sfântă. Deși face incursiuni dese în prezentul incert și confuz, el face trimiteri permanente la învățații lumii, pentru a ne oferi pilde vii de sfințenie. Și nu în zadar. El însuși este o pildă vie de dragoste pentru neam și pentru Poezie. Colocvii cu îngerii, cu umbra luminoasă a vrednicilor fii ai Ardealului, de vorbă cu spiritul celor duși, cu iarba, cu soarele, cu munții, cu Lumina, cu Duhul lui Dumnezeu, de vorbă cu pruncii și urmașii, de vorbă cu sinele, dar mai ales, cu țara și cu ființa lui intimă, Poezia, Nicolae Horia Nicoară călătorește singuratic în timp spre Patria râvnită, acolo unde există un loc sigur pentru poezia lui, zămislită în viața aceasta, credincios Crezului său artistic.
---------------------------------
Cezarina ADAMESCU
Galați