Iarăși, și iarăși, mă întorc la scurtul drum al copilăriei, cu precădere la etapa vârstei între 3 și 6 ani. Mă întorc cu fața la copilul eternizat în noi, la copilăria care nu s-a stins, ci trăiește cu vitalitate în sinele nostru. A păstra copilăria în adâncul ființei noastre nu înseamnă a fi infantil, ci, mai degrabă, o rememorare a ei cu veselie și curiozitate. Ființa omenească este o ființă ludică. Chiar dacă fizic nu arătăm prea des, mintal și emoțional jocul este în largul lui. Copilăria aureolată de perspectiva realizării celor mai îndrăznețe idealuri a fost și va rămâne parte vibrantă a ființei noastre până la stingerea finală. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritatea de care suntem veșnic însetați.
Mari oameni ai omenirii au subliniat călduros păstrarea neștirbită a copilului din noi. Einstein spunea despre el, către sfârșitul vieții: „Cred că secretul realizărilor mele constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el. La fel și Brâncuși spunea: „Când ai încetat să fii copil, ai murit demult”.
La ce ne-ar ajuta dacă vom renunța la păstrarea copilăriei de-a lungul vieții, la toate acele „nimicuri”, dar încărcate de esența pură a copilăriei? Nu-ți poate cere nimeni așa ceva. Nu e nimic rău în a-ți dori să fii bun, frumos, curajos și deștept. Recunoaștem sau nu, dar cu toții o purtăm în suflet și în inimă, cu candoarea vârstei la care ne descoperim singuri, puțin câte puțin.
Mă întorc mereu la această etapă de viață care dăinuie în adâncul ființei mele ca la o carte fără sfârșit, pe care o pot citi oricând şi asta mă face să mă simt specială. Copilăria este, în esență, un loc și un timp al magiei, este insula de nemurire luminată de soarele vârstei timpurii. Este un spațiu al fericirii și al veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate, iar realitatea devine basm. Nu există spațiu și timp, toate evenimentele se desfășoară într-un prezent continuu și într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea lumii este diferită.
În ceea ce mă privește personal, de ce aș renunța la o comoară de frumuseți ale copilăriei petrecute în comuna mea natală, Țigănești-Teleorman?
Anii aceștia erau luminați de o perioadă istorică unică în frumusețe și în beneficiile unor mari transformări. Era perioada interbelică, pe când toate provinciile românești erau la sânul țării, formând o Românie „dodoloață”, în plină înflorire, făcând trecerea de la aspectul arhaic la cel european. Pe atunci era o explozie a înfloririi ființei noastre naționale și România avea un bun nume în lume. De jos și până sus era o explozie de bucurie de viață și de speranță. Viața pe care o trăiam în acei ani era dinamică, intensă, încărcată de expansivitate, de bucurie, de dărnicie, de dragoste față de viețuitoarele din universul nostru domestic, puișori, pisoi, căței… Când se întâmpla să avem în preajmă ieduți ori mielușei, bucuria noastră era nemărginită precum deschiderea inimii spre iubire şi frumos.
