Întâmplător sau nu, în aceeași unică zi de joi, trei persoane diferite, aflate în părți diferite de lume, mi s-au destăinuit, cerându-mi sfatul. De fapt, cred că aveau nevoie mai mult de un interlocutor. Pentru că eu le-am ascultat, căutând să înțeleg dacă era vorba de o dilemă sau de decizia finală. Nu contează că acea conversație a avut loc la telefon, prin mesaj scris sau față în față. Cert este că același subiect era aprig dezbătut. Cum eu nu cred în coincidențe, am înțeles mesajul și îl împărtășesc hârtiei și celor aflați în aceleași frământări existențiale.

Ce aveau în comun aceste trei femei? Vârsta! Care? Cea în care te crezi vultur, pe un vârf de munte și plonjezi zburând de fericire că totul ți se cuvine, că ai toate calitățile pentru a-ți îndeplini și cele mai îndrăznețe visuri. Femeile știu că vorbesc de vârsta de 40 de ani. Că nu degeaba Balzac i-a consacrat rânduri întregi. El, bărbat, venit de pe Marte, încercând să le înțeleagă pe ele, venite de pe Venus. „La patruzeci de ani femeia, mai ales cea care a gustat din mărul otrăvit al pasiunii, simte o teamă solemnă; începe să-şi dea seama că pentru ea există două morţi: moartea inimii şi cea a trupului.” Eu nu sunt de acord. Este, din contră, vârsta la care femeia își redescoperă feminitatea, senzualitatea și renaște spiritual. Iar cele care reușesc să vadă „lumina”, nu se mai întorc niciodată în „întuneric”.

Cele trei femei din povestea mea aveau vise asemănătoare, dar le lipseau libertatea, le lipseau aripile. Mai bine spus, cineva le tăia sistematic, minimalizându-le personalitatea. Lipsa intimității și armoniei cuplului din cauza soacrei, gelozia și iubirea obsesivă a partenerului sau lipsa de încredere în femeia capabilă și de altceva creator, în afară de creșterea copiilor, sunt doar câteva din motivele pentru care, „căznicia” lor se clătina.

Dacă unei femei partenerul îi spune mereu: „Nu ești bună de nimic!”, „Nu știu cum te-ai fi descurcat în viață fără mine”, „Numai greșeli…” sau „În afară de cratiță, nu ești în stare de altceva”, „Chiar nu gândești niciodată?”, „Iar ai cheltuit banii pe prostii ?” sau când după 30 de ani de căsnicie, el îi spune că „nu e sigur că a făcut alegerea bună în viață”- prin toate aceste proiecții negative, ea ajunge să se creadă o nulitate, incapabilă să ia decizii corecte, depinzând emoțional și financiar de el. Revolta și nevoia de eliberare, de libertate și evadare vine mai devreme sau mai târziu. Sau, în unele cazuri, niciodată.

Nuvelă fantastică de sorginte mitico-folclorică, povestire în ramă, inclusă în volumul „IUBIRE MAGICĂ” 1970
„Arta nu are patrie, fiind o patrie ea însăși.”
Vasile Voiculescu (1884-1963) – poet, prozator, dramaturg – și-a exercitat cu pasiune și devotament profesiunea de medic, dar s-a aplecat cu aceeași dăruire și asupra cuvântului, încadrându-se, în tradiționalism, respectiv gândirism, curent literar promovat de revista „Gândire”. Viziunea modernă o regăsim în poezie, în „Sonetele lui Shakespeare”.
Publică povestiri și nuvele incluse în volumele „Capul de zimbru” (1966) și „Ultimul Berevoi” (1966), dar și romanul „Zahei orbul”, apărut în 1978. Temele și motivele literare prezente în opera lui sunt, în cele mai multe cazuri: pescuitul, vânătoarea, magia, eresurile, omul fantastic, animalul totemic. Atras de neobișnuit, de straniu, conturează o lume de mit, magie și legendă, în care realul și imaginarul se interpătrund.
V. Voiculescu și M. Eliade abordează proza fantastică din unghiuri opuse și cu tehnici narative diferite, inedite.
Ca și în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau în nuvela lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul, în prima opera citată, iese din contingent și ajunge într-un spațiu în care timpul cunoaște altă curgere, iar, în cea de a doua, călătorim, coborâm, pendulând prin epoci diferite, în timp ce la Mircea Eliade, într-un realism de tip clasic, epicul este deplasat într-un plan ce ține de o altă realitate, o realitate fantastică, încărcată de mister, miracolul petrecându-se – parcă – într-o lume modernă.
Înrudite cu textele de magie populară, cu blestemele și descântecele noastre străvechi, povestirile lui V. Voiculescu transferă miraculosul într-un spațiu primar, o lume asemeni „Himerelor” lui Paciurea.
Personajele povestirilor sale sunt vânători, călugări sau vrăjitori, pescari. Universul povestirilor e încărcat de o simbolistică aparte. În accepțiunea mea sau, altfel spus, în lectura mea subiectivă, universul povestirilor sale – cu rădăcinile înfipte adânc în mitologia noastră străveche – e cea a dorului românesc de iubire, de înălțare, de perfecțiune, de jertfă supremă în numele unui ideal, e motivul jertfei creatoare a Meșterului Manole, e contopirea cu veșnicia prin creație.
Aceste trăsături le regăsesc, și nu partea malefică în povestirile fantastice: „Ultimul Berevoi”, „În mijlocul lupilor”, „Pescarul Amin” și în nuvela „Lostrița”.

De fapt la 24 ianuarie 1859 a avut loc prima Mare Unire a principatelor românești. A fost mare fiindcă a fost prima unire reală a celor două principate românești, fiindcă a demonstrat posibilitatea unirii tuturor ținuturilor românești, fapt ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918. La 24 ianuarie 1859 a avut loc finalizarea unui lung proces de unificare a românilor. Prima inițiativă de Unire datează de la 1600 și realizată pentru scurt timp de Mihai Viteazul. La Congresul de pace de la Focşani (24 iulie – 24 martie 1772) delegaţii celor două ţări româneşti cer unirea Moldovei cu Ţara Românească şi garantarea independenţei lor de către Austria, Rusia şi Prusia. Mișcarea naționalistă a lui Tudor Vladimirescu a avut drept obiectiv independența principatelor româe. Militantul de vază Ion Câmpeanu la 1838 îi scria agentului său Adam Czartoriyski „ Idealul românilor este să fie un singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar pentru toţi românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti. Acest ideal este scopul nostru suprem”. Liderii partidei naţionale din Muntenia la 5 iunie 1848 au înmânat Turciei un memoriu, în care se făcea un jurământ de credinţă Puterii otomane, „Patrioţii români recunosc cât de crunt au fost înşelaţi părinţii lor de către Rusia, care nu s-au gândit niciodată să facă din această ţară altceva decât o provincie în plus a imperiului său după cum o dovedeşte incorporarea Basarabiei, parte integrantă a teritoriului moldovenesc, incorporare nedreaptă şi care a înşelat buna credinţă a sublimei Porţi prin trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi”. Mişcările revoluţionare de la 1848 nu au fost în zadar. Ele au prezentat un preludiu, au pregătit unirea principatelor de la 1859.

De fiecare dată românii au profitat de situația geopolitică creată de marile imperii din regiune. Așa a fost la 1859, 1918 și probabil acum după acest război criminal declanșat de căpcăunul secolului XXI Putin. Indiscutabil Unirea Principatelor la 1859 a fost favorizată de învingerea Rusiei în războiul din Crimeea (1853-1856) și desființarea protectoratului rusesc în principate, Rusia fiind temporar îndepărtată de problema românilor, timp pe care l-au folosit foarte abil generația de aur a pașoptiștilor. Astfel Muntenia și Moldova, fără Basarabia ocupată de ruși dar cu cele trei județe din sudul Basarabiei retrocedate de către Rusia prin Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856), s-au unit la 24 ianuarie 1859.

Cum a avut loc Actul Unirii Principatelor? La 5 ianuarie 1859 reprezentanţii judeţelor vechii Moldove necucerite de ruşi şi austrieci împreună cu cele trei judeţe (Izmail, Bolgrad şi Cahul) din Basarabia (denumire improprie a părţii Moldovei ocupate de ruşi, fiindcă Basarabia reprezenta doar sudul Moldovei şi al Munteniei) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei. La 24 ianuarie 1859 Muntenia îl alege pe moldoveanul Alexandru Ioan Cuza domnitor al Munteniei, folosindu-se de o clauză ambiguă în precvederile Convenție de la Paris din 1858 în care nu se specifica clar că domnitorii aleși separat de cele două principate nu poate fi o singură persoană. Această dublă alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat unirea celor două principate româneşti (mai corect a principatului Muntenia cu principatul Moldovei ciopârţit de ruşi şi austrieci). Moldovenii ar trebui să se mândrească că la constituirea statului naţional român pleiada de fruntaşi moldoveni ai Unirii M. Cogâlniceanu, V. Alexandri, C. Negri şi, desigur, Al. Ioan Cuza ş.a., au contribuit în mod esenţial.

În această zi de sărbătoare a culturii românești, adaug o amintire personală petrecută în urmă cu 57 de ani. Atunci participam, ca reprezentant al județului Brașov, la prima ediție a Concursului Național de Interpretare a Poeziei Eminesciene desfășurat la Botoșani în cadrul Zilelor Eminescu. Urma să obțin primul meu premiu național. Am detaliat acest moment emoționant în romanul-Jurnal ”Fereastra Orbului” din care postez în continuare secvența despre care am amintit:

Fragment din romanul-jurnal ”Fereastra Orbului”, Arania, 2025

Cu liceul abia încheiat, cu anii petrecuți sub limita și așa modestă a traiului majorității, nu am cum să dețin prea multe cunoștințe reale despre lume. Totul s-a redus până acum la câteva călătorii în apropierea orașului și o excursie tematică de trei zile în Bulgaria, la Ruse, Plevna și Smârdan, sponsorizată de UTC. Fusesem luat și eu, ca recunoaștere a evoluției într-o mulțime de spectacole la care eram convocat ca recitator. În schimb, nu ajunsesem în orașe mari ale țării, la Timișoara, la Cluj, la Iași. De curând, mi s-a spus că voi face o călătorie la Botoșani. Mi s-a părut că va fi ceva similar cu descinderea la Paris. Și nu va fi într-o simplă plimbare de recunoaștere, ci ca reprezentant al județului Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene. Ideea botoșănenilor are anvergură națională, cum e și firesc să fie. Urmează ca fiecare județ să-și desemneze un reprezentant, iar acesta trebuie să recite două poezii din lirica eminesciană, la alegere. Pentru mine, chiar dacă am fost convocat destul de târziu, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, prilejul e pasionant și fără prea mare dificultate. Cunosc mai multe poezii de Eminescu pe care le studiasem în școală sau pe care le citisem cu o plăcere specială, datorată aerului accentuat romantic pe care îl degajă. O reflectare în cuget cu care simt că am afinități structurale. Cu un an înainte, citind una dintre ,,Scrisori’’, în liniște, pe o bancă de pe aleea de sub Tâmpa, departe de centrul aglomerat al orașului,am simțit nevoia imperioasă de a da fuga până acasă pentru a lua un creion și un carnet pe care aveam să aștern, în acea zi și în următoarea, prima mea poezie adevărată. Adică una prin care mădepărtam oarecum de nivelul plat al descriptivismului fără trăire din primii ani de școală, când, ca orice copil, încercasem marea cu degetul, așternând pe hîrtie câteva versuri șubrede. Simțeam acum că am mai urcat o treaptă, iar anvergura versului din scrisori mi-a fost un bun ghid al momentului. Poezia mea din acele momente, cu pronunțat patos sub-adolescentin, dar susținut, am intitulat-o „Omul”. Era destul de lungă, se simțea influența declamației unui recitator care meșterise niște versuri numai bune de interpretat pe scenă. Ele vorbeau despre necesitatea omului de a se construi, de a merge înainte, în ciuda oricăror piedici ivite pe parcurs. Nu peste mult timp, la un concurs județean, aveam să interpretez ,,Omul’’ meu și să obțin premiul I ca recitator. Nu că ar fi fost cine știe ce realizare literară, dar nici nu am simțit sfială pentru calitatea mea de poet ocazional. Da, urcasem o treaptă, așa că a fost aproape firesc ca la ceremonia de absolvire a liceului, să mai compun câteva strofe, cu care am ieșit în fața careului de absolvenți și profesori, rostind un fel de rămas-bun față de școală, față de dascăli, față de colegi. Conștiința unui traseu literar pe care să merg cu hotărâre înainte nu o am. Cel puțin, până acum. Rămâne o posibilă preocupare în ore fără presiune specială.