Am avut plăcerea să fiu invitată la festivitatea de premiere a celor ce au contribuit notabil la progresul comunității orașului Pickering, Canada. Nu știam la ce să mă aștept. Nu mai participasem la astfel de ceremonii de recunoaștere comunitară, atât de importante însă pentru societatea canadiană din care facem parte.

Ceremonia a început cu sunet scoțian de cimpoi, timp în care premiații defilau într-o ordine prestabilită. Apoi, după ce toți au ajuns la locurile lor, s-a cântat, în picioare, imnul național „O Canada”. Un moment muzical a aparținut unei inuite cu părul lung, ce purta la brâu carapacea unei țestoase. Muzica ei avea sonorități neașteptate, acompaniate de lovituri ritmate într-o tobă indigenă (qilaut).

Apoi s-au distribuit premiile, acordate pentru: Curaj / Eroism, Lifetime Achievement Awards, Volunteer Awards, Community Awards, precum și câteva ce-i celebrează pe tinerii atleți, antreprenori, inovatori, sau liderii de mâine. Nu au fost uitați nici Therapeutic Paws of Canada, o organizație ce se ocupă de antrenarea câinilor folosiți în terapia pentru copii, bătrâni sau persoane cu handicap (de orice natură) etc. Nu erau prezenți doar antrenorii, ci și aceste animale magnifice, inteligente și răbdătoare, ce dăruisc oamenilor ajutor și sperantă.

Printre premianți am întâlnit un tânăr de 19 ani care și-a salvat vecinii de la un incendiu, o doamnă de 104 ani care face voluntariat susținand și azi alți „seniori”. Erau înotători tineri care au stabilit noi recorduri locale sau provinciale, antreprenori care au înființat un business ce folosește sunete calmante pentru relaxare, restauratori, constructori ce fac un efort să protejeze mediul înconjurător, oratori tineri, iar alții, mai în vârstă, recunoscuți pentru o viață dedicată pasiunilor lor.

Sala era astfel un eșantion al populației canadiene, o mostră a texturii ei sociale. O celebrare a diversității. Printre sari-uri indiene și alte expresii ale varietății culturale imense, m-am bucurat să o regăsesc pe draga noastră Buni, ambasadoare a culturii românești aici.

Elena Buică (Buni), o doamnă dragă tuturor, știe să trăiască „Între două lumi” (ce este și titlul uneia dintre cărțile sale). A știut să aprecieze valorile culturale de-acasă, pe care le-a comunicat consistent, spre o mai largă apreciere, dar le-a iubit și pe cele găsite în noua țară adoptivă.

Buni mă rugase să o reprezint, să particip la ceremonia de premiere în numele său, ceea ce am și făcut. Cum nu știusem la ce să mă aștept, m-am întrebat chiar dacă aveam o șansă să vorbesc puțin despre contribuțiile lui Buni, și nu doar în ceea ce le privește pe cele legate de orașul Pickering (unde locuiește), numele orașului făcând de acum parte din semnătura dânsei în subsolul fiecărui articol: Elena Buică, Pickering.

Eu însă aș fi dorit să vorbesc despre impactul scrisului său într-un context puțin mai larg. Aș fi menționat despre inima sa atât de încăpătoare, încât poate curpinde nu doar două țări și două culturi, ci o lume întreagă. În prezentarea citită de primar, aflu și că dânsa este publicată atât în Spania, cât și în Africa de Sud. Știusem deja că este membră a Academiei Româno-Australiene. Buni are prieteni în lumea mare, ea are o audiență fidelă, iar asta nu este deloc întâmplător. Este iubită, ca răspuns la dragostea și generozitatea pe care le emană. Relația lui Buni cu lumea generează legături lăuntrice, de suflet.

Trebuia, poate, să fi vorbit și despre felul în care Buni a continuat să slujească limba română chiar și de la distanță. Despre cum și-a păstrat vocația de dascăl chiar și atunci când nu mai avea o catedră. Despre cum a pus condeiul în mâna multora care astăzi continuă să scrie, de departe, în limba în care s-au născut. În ceea ce mă privește, păstrez amintiri calde despre încurajările necondiționate pe care mi le-a oferit cu atâta generozitate. Ne leagă mai multe fire decât ne dăm noi seama, iar în astfel de momente privesc înapoi cu recunoștință.

Acum realizez că noi, în ultimii 12 ani, am împărțit aceeași pagină — pagina 12 — a revistei toronteze „Observatorul”. Împărțită în mod egal pentru rubricile noastre permanente: „Între două lumi”, de Elena Buică, și „Rezonanțe”, de Milena Munteanu. O alăturare bazată pe apreciere precum și respect reciproc.

M-a onorat să o reprezint pe Buni la această ceremonie. M-am surprins gândindu-mă la cum ar fi fost această clipă de recunoaștere dacă și-ar fi ridicat singură medalia. Ce prezență ar fi avut — pentru că Buni știe să cucerească scena și publicul. O calitate înnăscută, pe care a cultivat-o și ca profesor și ca vorbitor la multele întâlniri literare, când își citea din operă sau adresa liber audiența. Un motiv în plus să rememorez câteva dintre acele momente. Am realizat și că în această seară Buni a fost prezentă, chiar și în absență.

După ceremonie ne ducem acasă la dânsa să îi ducem trofeiele/decorațiile. Ne aștepta, nerăbdătoare. O găsesc mai întremată decât o țineam minte din ultima vizită. Buni ne întâmpină cu umor, e într-o stare bună de spirit. Se bucură aproape copilărește. Are o curiozitate tânără, dorește să afle cum a fost la decernarea premiilor. Ne însoțise în spirit, dar ține să afle mai multe. Ne spune că gândul său este „jucăuș”, că zboară de la un subiect la altul, de la o persoană la alta, și are multă lume aproape de suflet. O inimă mare. Un exemplu de forță interioară chiar și atunci când mobilitatea îi este redusă.

Eu aș dori să mulțumesc și familiei doamnei Elena Buică (Buni), în particular fiicei sale Andaluza, nepoatei Mara și lui Wali, care au făcut întâlnirea noastră posibilă. Astfel, o sală întreagă a auzit vorbindu-se despre cultura română. Mai surprinzător încă e faptul că Buni, deși venise pe continentul Nord American la o vârstă matură, a ajuns ca prin lucrările sale să pună Pickering-ul pe harta prezențelor culturale. În această seară tocmai despre asta se vorbea: despre diversele contribuții la succesul acestei comunități ce crește și sporește.

La plecare, Buni îmi mulțumește. Iar eu îi mulțumesc dânsei... că există!!! Buni a noastră, întinsă confortabil pe pat, zâmbește larg...
--------------------------
Milena MUNTEANU
Toronto, Canada
15 mai 2026

Începem azi aleatoriu cosultațiile de stilistică cu prezentarea câtorva noțiuni de versificație și stil. Stil (de la lat stilus- stilet, instrument în formă de cuțit cu două tăișuri cu care se cresta, se scria în antichitate pe scoarță de copac sau papirus, înainte de a se inventa hârtia și stiloul sau creionul de scris. În înțeles general stilul definește modul de a fi sau de a se comporta al unei persoane în împrejurări diferite. Se vorbește astfel despre un stil vestimentar, comportamental, literar etc. Din punct de vedere funcțional, al uzului practic, stilurile pot fi cultivate (literare) și necultivate (populare), beletristice, specifice artelor frumoase, și nonartistice (colocvial, științific, publicistic, administrativ).

Încă din clasa a V-a, din prima clasă de gimnaziu, elevii sunt familiarizați cu cele mai obișnuite și accesibile figuri de stil ca personificarea, epitetul, comparația, enumerația, repetiția, potrivite cu gândirea animistă a copilului, care atribuie obiectelor și fenomenelor din natură atribute ale ființelor vii, omenești. Conform principiului linear și concentric al învățării, în clasa a VI-a, pe baza unei poezii de Eminescu (O, rămâi...), se introduc noțiunile de versificație (versul, strofa, măsura, ritmul, rima), metafora, ca figură de stil, antiteza și hiperbola. În clasa a VIII-a se reiau cunoștințele de versificație, se repetă și se sporesc cunoștințele despre metaforă, antiteză, hiperbolă și se introduc noțiunile noi de aliterație și asonanță. La clasa a VIII-a, materia fiind organizată pe genuri literare, liric, epic, dramatic, se repetă întâi elementele de versificație, aliterația, asonanța și inversiunea, epitetul, metafora, și se introduc ca noi figurile de stil, simbolul, alegoria și oximoronul. Manualele din învățământul liceal obligatoriu, la clasa a X-a, unele și de clasa a XII-a, consideră necesare unele cunoștințe despre stil (direct, indirect, indirect liber), calitățile generale ale stilului, stiluri funcționale, iar la clasa a XII-a, sub formă de schemă recapitulativă, se rezumă prozodia sau versificația și figurile de stil.

Shakespeare, muzică și lumină românească pe scena diasporei

În seara de 26 aprilie 2026, la Palmerston Library Theatre din Toronto, Alma Creations a adus în fața publicului spectacolul „Vis venețian”, o creație așezată sub semnul lui Shakespeare, al Veneției, al teatrului, al muzicii și al dansului. A fost una dintre acele seri în care comunitatea românească nu vine doar să privească un eveniment cultural, ci se regăsește, pentru câteva ceasuri, în lumina lui. Pe scenă, într-un spațiu sobru, cu fundaluri vizuale inspirate de arhitectura și atmosfera venețiană, s-au întâlnit cuvântul dramatic, muzica de operă, dansul, imaginea proiectată și emoția vie a actorilor. Dincolo de decor, costume și lumină, spectacolul a avut o respirație aparte: respirația unei munci făcute cu credință în frumusețe și cu dorința de a aduce, în inima Toronto-ului, o formă nobilă de teatru românesc.

Alma Creations, agenție de impresariat și producție artistică înființată în 1997, cu primul spectacol prezentat în aprilie 1998, înseamnă, în esență, munca și dăruirea soților Luisa și Gelu Apostol. În jurul lor s-au adunat, de-a lungul timpului și mai ales în acest proiect, colaboratori prețioși, fiecare contribuind la conturarea unui act artistic care a cerut nu doar talent, ci și răbdare, încredere și multă muncă nevăzută.

„Vis venețian” pornește din universul tragediei „Othello”, dar nu rămâne în limitele unei simple reluări. Programul serii vorbește despre „Apocrife shakespeariene”, texte care sugerează o lectură liberă, poetică, personală a lumii shakespeariene. Poemele apocrife au apărut în revista Institutului Cultural Român, „Lettre Internationale”, în numărul din noiembrie 2025, într-un grupaj dedicat unor personaje shakespeariene. După întoarcerea de la Veneția, s-a adăugat și poemul despre Emilia, text care a cerut un timp îndelungat de lucru și o așezare aparte în economia spectacolului. Nu am simțit că avem în față doar un text clasic readus pe scenă, ci o reimaginare a lui, o coborâre în zonele tulburi ale iubirii, geloziei, vinovăției, manipulării și adevărului spus cu preț mare. Veneția din acest spectacol nu este doar un loc. Este o stare. Este frumusețe și neliniște, apă și oglindire, fast și vulnerabilitate, mască și dezvăluire. Pe ecran, imaginile venețiene au însoțit acțiunea ca o memorie vizuală, schimbând atmosfera de la lirism la tensiune, de la vis la prăbușire.

„Eu nu sculptez pasărea, ci zborul.”
(Constantn Brâncuși)

Prezentul studiu își propune să evidențieze rolul fundamental al credinței în Dumnezeu în configurarea viziunii artistice a marelui Constantin Brâncuși, demonstrând că opera sa sculpturală nu poate fi înțeleasă în afara unei dimensiuni spirituale profunde, de sorginte creștină, mai vizibil o influență de origine creștin-ortodoxă. Printr-o analiză a mărturisirilor artistului și a interpretărilor teologice contemporane, se conturează imaginea unui creator inspirat pentru care arta reprezintă o formă de slujire și o cale de apropiere de Absolut.
     
În cazul lui Constantin Brâncuși, actul artistic transcende esteticul și se înscrie într-o experiență de ordin spiritual. Sculptura devine, astfel, nu doar o modelare a materiei, ci o formă de revelație, o descoperire a esenței ascunse în lucruri. Această viziune își are originea în universul spiritual al copilăriei sale, marcat de tradiția satului românesc, unde credința ortodoxă, icoana și rânduiala liturgică constituiau fundamentul existenței cotidiene.

Constantin Brâncuși a înțeles arta ca pe o lucrare a harului, iar pe artist ca pe un slujitor al lui Dumnezeu; întreaga lui operă și mărturisire spirituală confirmă această viziune profund creștin‑ortodoxă. Opera lui are o rădăcina spirituală deoarece el a crescut în atmosfera profund religioasă a satului gorjenesc, unde icoana, cântarea și rânduiala ortodoxă formau respirația vieții. Criticii subliniază că arta populară românească și credința ortodoxă au fost izvoarele fundamentale ale inspirației sale. Patriarhul Daniel, care era pasionat de opera brâncușiană cunoscând-o bine, arată că tradiția bizantină – cu interdicția reprezentării sculpturale a chipului și accentul pe simbol – a modelat gândirea lui Brâncuși, orientându-l spre forma esențializată, spre „geometria sacră” care transfigurează materia. Sculptorul Brâncuși se considera ca unealtă a lui Dumnezeu. Una dintre cele mai clare mărturisiri ale sale este afirmația: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu – Creatorul.” Această idee exprimă o teologie a creației în care omul nu este autor absolut, ci co‑lucrător cu Dumnezeu, participând la lucrarea divină prin har și smerenie. Brâncuși nu vede arta ca pe o afirmare a ego‑ului, ci ca pe o slujire complexă. De aceea el „creează ca un Dumnezeu…”, fiindcă există o ierarhia sacră a creației. Celebrul aforism – „Creează ca un Dumnezeu, ordonă ca un rege, muncește ca un sclav” – nu este doar o simplă chemare, fiindcă această triadă exprimă ascetismul artistic, apropiat de nevoința monahală. Comuniunea cu Dumnezeu este condiția înțelegerii lumii. Brâncuși afirma că apropierea de Dumnezeu‑Creatorul este condiția înțelegerii artei și a lumii. Criticii confirmă că el vedea arta ca pe o epifanie a luminii divine, o continuare a liturghiei cosmice. Patriarhul Daniel, care  îl adora, subliniază că Brâncuși considera arta „un mijloc de propagare a ideilor religioase, încă din zorii umanității, fiindcă există o smerenie în fața Absolutului.” Deși a atins culmile artei moderne, Brâncuși rămâne conștient de distanța infinită dintre om și Dumnezeu, căci spune: „Nu putem să‑L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important.” Această frază este o veritabilă definiție a vieții duhovnicești: drumul, nu posesia; căutarea, nu triumful. Ultima lui mărturisire a fost așteptarea lui Dumnezeu. Cu puțin înainte de moarte, sculptorul a spus: „Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu.” Mărturia este confirmată de surse contemporane și evocată de Patriarhul Daniel astfel: „Brâncuși simțea că se află „foarte aproape de Bunul Dumnezeu și că nu mai are decât „să întindă o mână spre El”.