Visul păsării 
.
Dor topit
Mă arde,
Aprinsă, mută vâlvătaie,
Mocnește-n mine istovită.
.
Nu știu ce este,
Cum s-o potolesc,
De-o pot stinge
Mă sleiește.
.
Ce sol ascuns în mine stă?
Ce declarație
Îmi șoptește sufletul?
Ce se înfiripă-n mine,
Ce zbatere de aripi
În colivia inimii?
.
Unde e cheia,
Unde e poarta cerului,
Să mă slobod odată?
.
Cerul n-are nici cheie, 
nici hotare
Poate că păsării îi lipsește o aripă 
.
Sau poate poarta e deschisă,
Lumina-i prea albă să o văd
Ochii se pierd în strălucire,
Rămâne zborul.
.
Sau poate pasărea visează 
Iar visul-i umbra unui dor
Ce arde fără să se stingă,
Fără început, fără sfârșit.

*

Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.
De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.
Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

***
Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.
Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

***

(Poem însoțit de tabloul în ulei „Junele Eminescu în pădurea de la Ipotești”,
pictat de autorul poemului)

Motto:
„Ai apărut din senin ca un meteor orbitor printre licurici 
Și printre câteva flăcări curate, fierbinți 
ale geniului etniei noastre, 
printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere” .

Ai rămas de atunci deasupra tuturor
un „fulger lung încremenit”,
luminând cerul furtunos al existenței valahe.
Ai devenit mai apoi Luceafăr
al suferintelor neamului nostru peren,
strălucind peste toate literele de aur
și peste toată istoria plaiurilor daco-romane,
„de la Nistru pân’ la Tisa…”
Și, iată, ai ajuns
Univers al Poeziei eterne și vii!
Orice-am cuvânta
Și orice-am scrie,
Orice-am cânta
Și orice-am plânge,
Prin Tine respirăm și visăm!
Prin Tine plutim și trăim noi aici,
toți Românii!
De la Tine-am învățat
„a turna în formă nouă
limba veche  și-nteleaptă”,
Noi, moștenitorii de drept
ai „cuvântului ce exprimă adevărul”,
ai filelor de aur și cristal ce le-ai lăsat în urmă.
Cu ele ne-ai îmbogățit și sufletul, și  țara,
căci suntem, prin Tine, mai bogați
decât toti miliardarii pământului;
mai mari, mai puternici și mai nemuritori ca oricând,
numindu-ne de-a pururi, cu mândrie,
nobilii Fii de Luceafăr
de pe Piciorul de Plai Mioritic, 
Numindu-ne de-a pururi cu mândrie
Fiii tăi de lumină,
răspândiți pe Gura cea Mare de Rai,
întinsă din Carpați și pân’ la Marea cea Mare,
Părinte al nostru întru Nemurire,
M i h a i  E m i n e s c u !

***

Motto
„Tu, făcut-ai din cuvinte /Giuvaeruri și potire,
Să te ținem veșnic minte, /Vremurilor în rotire”.
-
Ochiul meu când mi se-mchide
Peste-a dumitale carte,
Universul v-oi cuprinde
Și pe tine, dus departe,
-
Te-oi căta prin ceruri vaste
Să mă-nclin că te-am văzut,
Tu, Luceafăr între astre,
Vis divin, și-al nost’ durut.
-
Că, înconjurat de iele
Din clipita-ți de-nceput,
Fost-ai îndrăgit de ele,
Pământean, cu chip de lut.
-
Cu-a ta limbă îndulcită
Mărgelată într-un vers,
Mi-ești icoană drumuită
Pe cărări de univers.
-
Fală pentru timp ce vine,
Liniște mângâietoare,
Sterpi am fi fără de tine,
Limbă făr’ de-nfiorare.

*