Interviuri

Rețelele de socializare pot deveni adevărate galerii de artă pentru cei care știu să privească dincolo de ecran. Așa am descoperit-o pe artista vizuală Vali Irina Ciobanu, ale cărei lucrări impresionează prin culoare, emoție și sensibilitate. Din atelierul său, unde timpul pare să curgă în ritmul pensulei, artista ne-a oferit un dialog sincer despre pictură, inspirație și bucuria de a crea.
Cristina Oprea: Lucrările dumneavoastră m-au impresionat profund. Sunt pline de culoare, emoție și sensibilitate. Cum a început povestea dumneavoastră în artă?
Vali Irina Ciobanu: Pictez de când mă știu. Însă, acum aproximativ 35 de ani, când aveam doar 15 ani, o prietenă de familie, Oana Belu, văzând lucrările mele, mi-a spus: „Eu știu un artist. Hai să te duc la el în atelier!”. Așa l-am cunoscut pe maestrul meu, domnul Dan Botezan.
Momentul în care am intrat în atelierul lui mi-a schimbat viața. Am realizat că există oameni care trăiesc din artă, pentru care mersul la atelier este o profesie și un mod de viață. A fost o revelație. Atunci am decis că voi deveni pictor.
Visul meu era să am propriul atelier, iar acest lucru s-a întâmplat foarte devreme. La 22 de ani mi-am închiriat un atelier în Cotroceni și am început să pictez zilnic. De atunci, pictura a devenit profesia mea. În timp, am început să lucrez și cu copii, iar de opt ani coordonez cursurile de pictură pentru copii și seniori la Centrul Cultural Mihai Eminescu.
Cristina Oprea: Aveți și un eveniment important anul acesta.
Vali Irina Ciobanu: Da, pregătesc o mare expoziție aniversară care va avea loc în luna iulie, la Palatul Parlamentului, în Sala „Constantin Brâncuși”. Vă invit cu drag să descoperiți universul meu artistic. Poate după vernisaj vom continua dialogul și vom vorbi despre impactul expoziției.
Cristina Oprea: Cum vă alegeți temele și compozițiile?
Vali Irina Ciobanu: Călătoresc foarte mult și aproape totul mă inspiră. Încerc să nu mă repet niciodată. Aleg o temă și o explorez în profunzime. Am avut, de exemplu, seria dedicată hărților tematice, lansată în 2017 la Muzeul Hărților și Cărții Vechi. Fiecare lucrare pornea de la o hartă veche și spunea o poveste. Am expus și la Veneția, iar experiența carnavalului venețian m-a inspirat să creez personaje în costume spectaculoase. O altă serie a fost inspirată de Palatul Știrbei și de atmosfera începutului de secol XIX. În prezent lucrez la o serie dedicată cerurilor Europei — fotografiez cerurile din țările pe care le vizitez și le transform în pictură. În viitoarea expoziție, „Cartografii ale destinelor”, pornesc din nou de la hărți și construiesc tipologii umane și povești despre identitate și apartenență. Inspirația este permanent cu mine. Uneori simt că nu am timp suficient să pictez tot ceea ce mă inspiră.
Cristina Oprea: Cum începe o lucrare pentru dumneavoastră?

Interviu realizat de Cristina Oprea
Oamenii de cultură și artiștii lasă urme adânci în sufletele noastre prin creațiile lor. Am purtat un dialog cald și profund cu artista vizuală Hermina Csata – pictor, grafician, artist textilist și profesor dedicat al Liceului de Arte „Romulus Ladea” din Cluj-Napoca. În prezent, domnia sa conduce filiala Cluj-Napoca a Uniunii Artiștilor Plastici din România, implicându-se activ în susținerea și promovarea artei contemporane.
„Zodiac” – un proiect care aduce artiștii împreună
Cristina Oprea: Doamnă Hermina Csata, mă bucur că ați acceptat acest interviu. Vă urmăresc activitatea de mult timp și admir proiectele pe care le realizați. Cel mai recent este expoziția de grup „Zodiac”. Ce ne puteți spune despre acest eveniment?
Hermina Csata: Expoziția „Zodiac” este deschisă în mica galerie a Uniunii Artiștilor Plastici din Cluj-Napoca. Țin să fac această precizare pentru că filiala noastră este, din păcate, singura din țară care nu mai are un spațiu expozițional propriu. De-a lungul timpului, galeriile noastre au fost retrocedate, iar în urmă cu câțiva ani am transformat un atelier din complexul de creație de pe strada Albac într-o mică galerie – Studio 19.
Acolo, artiștii pot expune lunar și pot deveni mai vizibili. Conceptul „Zodiac” este moștenit de la foștii președinți ai filialei. În trecut, artiștii din aceeași zodie expuneau împreună. Noi am adaptat ideea: păstrăm denumirea, însă organizăm expoziții lunare cu artiști născuți în aceeași perioadă.
Acest demers este important nu doar pentru vizibilitate, ci și pentru apropierea dintre artiști. În ultimul an am asistat la numeroase întâlniri emoționante între oameni care își cunoșteau lucrările, dar nu se întâlniseră niciodată personal.

Dialog cu scriitorul și dramaturgul Eugen Cojocaru despre Constantin Noica, cultură și destinul României- Interviu realizat de Cristina Oprea
Acest dialog a fost difuzat în 17 mai 2026, în cadrul emisiunii Esențe Culturale. Invitatul ediției a fost scriitorul, dramaturgul și criticul de artă Eugen Cojocaru, una dintre vocile culturale apreciate ale emisiunii. Prin cărțile, filmele și reflecțiile sale, Eugen Cojocaru propune mereu o întoarcere spre memorie, cultură și istorie — repere fără de care, spune el, o societate riscă să-și piardă identitatea.
Înaintea acestui interviu, i-am urmărit cu interes materialele publicate pe canalul său de YouTube: analize sociale, comentarii culturale și incursiuni istorice realizate cu pasiune și luciditate. Pentru că, într-adevăr, uitarea istoriei înseamnă pierderea rădăcinilor.
Cristina Oprea: Eugen, ești acum la București, dar ai venit după un adevărat periplu cultural. Te-am văzut recent într-un spațiu elegant, cu parfum de secol XIX, la Iași. Despre ce a fost vorba?
Eugen Cojocaru: Am fost la Iași pentru premiera locală a filmului nostru, Amintește-ți, proiectat la Cinema Victoria — o clădire de patrimoniu restaurată admirabil. Cinematograful este dotat la standarde moderne, iar condițiile tehnice sunt excelente. Am discutat acolo și despre alte producții importante, precum filmul lui Toma Enache, Enescu, jupuit de viu, un film extraordinar căruia i-am dedicat și o cronică. La Iași, publicul a reacționat foarte bine, sala a fost plină, iar discuțiile cu spectatorii au fost extrem de interesante.
Filmul nostru urmărește destinele a doi frați studenți, începând din anul 1983 până în prezent. Prin povestea lor încercăm să arătăm nu doar cum era România de atunci, ci și de ce societatea arată astăzi așa cum o vedem. Cred că aceasta este și una dintre constantele creațiilor mele: interesul pentru istoria recentă și pentru mecanismele care modelează lumea contemporană.
Așa cum spunea Nicolae Iorga, „cine nu-și cunoaște trecutul riscă să-l repete”. Marile civilizații au început să decadă în momentul în care și-au pierdut identitatea.

Fără să ne fi cunoscut personal, deși provenim din aceeași zonă a țării – Oltenia –, am avut bucuria să descopăr, prin intermediul unei invitate, o ființă sensibilă, dar în același timp extrem de puternică. Este vorba despre doamna Daniela Marchetti, româncă stabilită de zece ani în Italia, la San Daniele del Friuli, în regiunea Udine. Prin scrierile sale a dăruit cititorilor peste 20 de volume, iar în același timp a fondat Marchetti Art Gallery, unde este director și președinte al organizației de voluntariat MAG. Dar aceasta nu este singura inițiativă culturală pe care a creat-o. Veți descoperi, citind acest interviu, un destin construit cu pasiune, curaj și dragoste pentru artă.

Cristina Oprea: Bună dimineața, doamna Daniela Marchetti! Vă mulțumesc pentru acest interviu care mă onorează. Am aflat despre dumneavoastră de la o româncă stabilită în Italia, scriitoare și ea, pe care ați sprijinit-o în lansarea unei cărți. M-a impresionat faptul că, dincolo de rafinamentul și eleganța dumneavoastră, există și o mare forță interioară. Cum ați ajuns în Italia și care este povestea vieții dumneavoastră?
Daniela Marchetti: Povestea mea în Italia nu s-a născut dintr-o nevoie, ci dintr-o alegere a inimii. Nu am plecat în căutarea unui trai mai bun, pentru că profesia de farmacist îmi oferea deja stabilitate și împlinire în România. Drumul meu s-a deschis firesc prin căsătoria cu Antonio Marchetti, cetățean italian.
Nu a existat o grabă în a învăța imediat limba italiană, deoarece soțul meu vorbea deja limba română cu o naturalețe care m-a cucerit încă de la început. Astfel, limba iubirii noastre a devenit româna. Iar astăzi, după douăzeci de ani împreună, aceasta rămâne limba care se aude cel mai des în casa noastră.

Cristina Oprea: Apropierea de literatură a venit încă din copilărie? Cele 20 de volume nu au apărut peste noapte.