George ROCA: Să incepem cu copilăria dumneavoastră... Cum a fost și pe unde v-ați plimbat pașii!? Povestiți-mi despre familie, despre tradițiile naționale și religioase din Timișoara acelor ani!

Julia Henriette KAKUCS: Citesc întrebările dumneavoastră și în mine se trezesc fluturi ce poartă amintiri… Cu aripile lor colorate înfrumusețează pajiștea vieții poposind, când pe o floare surâzătoare, când pe o petală pe care-mi strălucesc lacrimile… Ce întrebări frumoase mi-ați pus! Ce complexe trebuie să fie răspunsurile care își caută calea spre această pagină încă albă.

Copilăria mea? Deseori mi-am descris copilăria drept fericită. Dar ce este fericirea? Cum trebuie să fie copilăria unui copil pentru a-l face fericit? Încerc acum să vă povestesc. Ascultați-mă puțin dacă aveți timp... Ne așezăm cu ceșcuțele noastre de cafea la umbra nucului…

Grădina mea secretă.
Mă revăd într-o grădină în care smochinul a fost sădit pentru mine, într-o curte în care, la umbra acestui nuc sub care stăm acum, am desenat primele personaje ale celebrului caricaturist José Cabrero Arnals, Pif și Pifou. Știam deja să citesc și peste tot purtam cu mine cărți, creioane, caiete de desen și ursulețul meu maro de catifea. Căutam colțuri umbroase, ascunse, unde să mă pot dedica gândurilor, viselor și poveștilor mele. Primăvara se anunța prietenoasă și caldă. În luna mai, la intrarea în curte înflorea glicina albastră cu nuanțe mov alături de trandafirii cățărători catifelați, roșii ca sângele ce-mi picura când spinii îmi pedepseau apropierea. Petalele transformau gardul de care atârnau într-o perdea parfumată. Bujori albi și roșii mă întâmpinau sub cireș, iar noaptea visele mă învăluiau în mireasma iasomiei care pătrundea prin fereastră.

Foarte multă vreme, în anii copilăriei și adolescenței mele, poarta verde din fier forjat și ușa apartamentului nu au fost niciodată încuiate. Jucăriile, scaunele, uneltele erau lăsate afară și toată noaptea până venea iarna. Poate de aceea dis-de-dimineață - când toți vecinii dormeau încă - fugeam în grădină, în spatele șirului de liliac, unde, înainte de a se construi un șir de blocuri, erau doi cireși care dădeau deja fructe coapte în mai, caisul și al doilea nuc al casei. Băncuța care era ascunsă acolo trebuia să asculte toate conversațiile vecinilor, prietenilor, copiilor și bătrânilor. Prietenii mei Hansi, Rose, Doina, Radu, Ghita, Grete, Fritzi, Agy, Peter, Gyurika, Puiu, Ferike din casa noastra și din cea de alături veneau și ei aici să se joace, să povestească, să se bucure de fructele grădinii. Părul care ne dăruia toamna fructe zemoase, aromate, era preferatul meu. Mă văd la rădăcina acestui copac, uriaș pentru mine, zgâriind pentru furnici cu o creangă drumuri complicate în pământul uscat de soare. Le urmăream ore în șir cu bucurie și curiozitate copilărească. Iubirea, frumusețea, ocrotirea înfloreau în jurul meu...

George ROCA: Stimate domn, mai întâi aș dori să îmi relatați cateva amintiri despre copilăria dumneavoastră.

Marin VOICAN-GHIOROIU: Am să încep cu o glumă bună! M-am născut pe 1 Aprilie – Ziua Nebunilor! Venirea mea pe lume a fost o mare bucurie în familie: se născuse un băiat care va purta numele tatălui, Voican. Din spusele mamei şi bunicii am aflat că am fost botezat în ziua de Florii la „Biserica de la Vale” de preotul Cezar Rădulescu. Eram piersăciu în obraji şi, după ce am fost scufundat de trei ori în căzănelul (cristelniţă) cu apă încălzită de bunica Elena, când m-a înfăşat naşa Maria Creţan, rudele care erau în biserică au venit cu zambile şi ghiocei pe care le-au pus în jurul meu, iar unchiul Ilie Predoiu, ţârcomnicul care cântase de răsuna biserica „Aleluia, sănătos să crească, Dumnezeu să-l ocrotească!” mi-a spus cu duioşie în glas: „Să-l mănânce unchiu pe Marinel, Floricel!” şi m-a sărutat pe frunte.

Tata Ilie, care era mobilizat din toamna lui 1939, a venit în permisie şi de mândru ce era, cu toţi vecinii se cinstea, iar la botezul meu a cântat şi jucat cu naşul Marin Creţan toată noaptea, după un patefon care avea o placă de celuloid, pe care am ascult-o şi eu când am crescut mai mare, din care amintesc melodia „Tot, Manafule!”: (Iar mă-mbăt şi-mi merge bine,/ Cade cârciuma pe mine.../ Sări femeie şi mă ţine, /Că mai am vreo trei clondire/). Ziua de 1 Aprilie, când mi-o sărbătoresc, le zic prietenilor: „Mama când m-a născut, frumoasă glumă-a făcut!”

George ROCA: Mergem mai departe, dar nu înainte de a ne povesti amintirile copilăriei cu „cechia” si cu „zăvoada”!

Marin VOICAN-GHIOROIU: Când mă ridicai... cătinel Doamne, cred că aveam trei anişori, eram încântat de roadele cireşului, din capătul viei de lângă casă, ale cărei ramuri aproape atingeau pământul, şi tare-mi plăcea să le culeg depe ramuri, să le mănânc cu sâmburi cu tot, iar mama îmi punea la ureche cerceluşi, că deprinsesem un obicei: când mă apuca pofta de cireşe, mă opream din drum lângă orice pom şi-i spuneam: „Mica, dă-mi „cicheie”, vream cireşe şi, de multe ori plângeam şi mă tăvăleam pe jos că, sărmana măuicuţă mă lua în braţe, mă săruta şi izbucnea în râs: „Îngerii să te ieie, copacii nu fac cicheie!”.

George ROCA: Distinsă doamnă Oren, distinsă Angela Taxieru, dragă prietenă! M-am bucurat nespus atunci când ne-am regăsit în spațiul virtual, după mai bine de 40 de ani. De foarte multe ori te-am avut în memorie. O cântăreaţă care mi-a încântat tinereţea în perioada mea bucureşteană, o cântăreaţă despre care s-a vorbit cu admiraţie mulţi ani după plecarea ei din România. Mulţumesc mult că ai acceptat acest dialog. Mi-ar face plăcere să ne povesteşti despre tine, despre începuturile intrării tale în universul cântecului, primii paşi pe scenă... Despre Opera Română, despre Teatrul Armatei, despre spectacole şi turnee. Bucurii şi necazuri... Amintiri frumoase şi plăcute!

Angela TAXIERU-OREN: Hello George! Uite am început să-ţi scriu, şi o să scriu în fiecare zi câte puțin... Dragă prietene, şi eu sunt aşa de bucuroasă că ne-am regăsit după ani şi ani de zile, via internet. Sunt impresionată că încă mă ai în memorie. Interesant, aici în SUA lumea spune „the hounthing voice of Angela Oren”, adică „vocea de rezonanță a...”. A ajuns oare „rezonanța” până la Antipozi!? Chiar vrei să îţi povestesc despre mine, despre viața mea!? Mi-e frică să nu umplem prea multe pagini!

George ROCA: Desigur! Sunt dispus să îmi povestești cât mai multe... Sunt convins că vei etala o mulțime de clipe minunate din viața ta!

Angela TAXIERU-OREN: OK! Viața îți oferă însă clipe bune și unele mai puține... Am să încerc să le relatez pe toate... Asta pentru a prezenta o viață mai colorată! M-am născut în București la spitalul Colțea, într-o noapte friguroasă de toamnă târzie, pe 13 noembrie 1947. Mama mea, pe atunci, erao fată tânără și frumoasă de 18 ani. Juca la Teatrul de păpuși „Ţăndărică”. Când am ajuns la vârsta de 3 ani, mama s-a gândit că era timpul să mă prezinte colegilor ei de scenă... iar eu, care eram o fetița cuminte, voi fi încântată să văd ce lucrează ea. A început spectacolul, s-au stins luminile şi totul era magic! Mama mea juca un rol de vulpe șireata care fură găini. Dar câinii, adică poliția animalelor, au prins-o şi o trimiteau la închisoare... „Vai, am început să ţip, nuuuu nu o luați pe mămica mea... Ea nu fură găini!”. Lumea din sală a râs, dar mama mea n-a fost amuzată şi mi-a tras cânteva la părțile dorsale. „Asta este ultima oară când te duc la teatru...!” Dar aventura mea nu să terminat cu Teatrul Ţăndărică. Beatrice Steinmetz – așa o chema pe mama - a devenit actriță la „Barasheum”, teatrul Idish, iar eu, de multe ori mă duceam în culise şi mă uitam cu ochi mari la mămica mea care era aşa de frumoasă şi talentată şi care cânta ca un înger. După spectacol mă ducea la bunica mea - care m-a crescut, deoarece mama pleca deseori în turnee pe perioade lungi... Eu, de dorul ei, cântam pe balcon până când începeau vecinii să țipe: „Angelica, vrem să dormim!”. Bunicul meu îi spunea bunicii: „Auzi, cânta privighetoarea!”. George, mâine îți scriu mai mult... Pa, noapte bună!

George ROCA: Distinsă doamnă, mă bucur mult că aţi acceptat acest interviu. Sunteţi o personalitate artistică românească foarte cunoscută pe mai multe scene ale muzicii din România și din străinătate. Mă refer la operă, operetă, muzică ușoară, populară și religioasă. Să trecem în revistă etapele care v-au adus pe culmile admiraţiei publicului românesc şi nu numai. Câteva amintiri frumoase din copilărie, vă rog...

Rodica ANGHELESCU: Aprecierile Domniei Voastre mă încântă și promit să mă străduiesc să cuprind în răspunsurile mele întreaga gamă a întrebărilor. Copilăria, floare miresmată de dor, trăire și dulce amintire… mi-am petrecut-o lângă mama, tata și surioara mea, mai mare cu nouă ani, având alături pe bunica Elena, care m-a adorat și-mi cânta, cu o voce de heruvim, melodii din zona Gorjului. Tata, Marin Anghelescu, era din comuna Dărăști de Ilfov, iar mama Eleni, gorjeancă. Ce-mi amintesc din primii ani ai copilăriei, începând de la vârsta de trei anișori, că îmi plăcea să ascult la radio muzică ușoară și populară, iar pe bunica și pe mama le rugam să-mi spună povești, să-mi doinească cântece de leagăn și, ce era mai interesant, în momentul ce le ascultam începeam să fredonez câte un refren ce-mi suna în ureche atît de armonios… încât pe la cinci ani mi-am exprimat dorința: „Eu mă fac artistă, o să vedeți voi!”.

Mergeam la grădiniță - locuiam în cartierul Militari din București, în apropiere de magazinul „Cora” - iar când veneam acasă, după ce mâncam, coboram în fața blocului și improvizam „scena de spectacol”… coordonam „ca mare regizor” colegele și colegii (unii locuiau în blocul nostru) și hotăram cine intră în spectacol, ce recită sau ce cântecel a pregătit. Aceaastă activitate „artistică” pe care o luasem în serios, m-a ridicat în ochii vecinilor, care veneau să ne asculte: ne aplaudau, ne încurajau și chiar mă rugau să o primesc și pe nepoțica lor, sau pe băiatul de la etajul 8, elev în clasa a II-a, în trupa de teatru. Vezi Doamne, îmi crescuse prestigiul de „vedetă din cartierul Lujerului”!