„Aventura”, pe drept cuvânt numită așa, a postului Radio ProDiaspora a început în urmă cu 16 ani, într-un studio improvizat din Germania, din inițiativa a doi entuziaști, Ecaterina Cîmpean și Robert Landmann, ambii pasionați de media și dornici să aducă laolaltă vocea și cultura diasporei românești pe o platformă comună și într-un mod inovator. Echipa postului de radio, alcătuită inițial din 3 persoane, și-a propus să ofere informații relevante despre comunitățile de români de pretutindeni, să promoveze diversitatea culturală și românismul elevat. Începuturile au fost, firesc, pline de provocări și surprize, dar „cu perseverență și pasiune”, cum declara Ecaterina Câmpean în volumul aniversar, tipărit în 2024, la împlinirea a 15 ani de activitate a Postului (2009-2024. Radio Prodiaspora, 15 ani de pasiune. Antologie aniversară. Volum realizat de George Roca și Ecaterina Cîmpean, Australian-Romanian Academy Publishing, Sydney-București), emisiunile au devenit treptat tot mai variate, mai atractive, postul câștigându-și an de an noi susținători și devenind o adevărată tribună media a românilor de pretutindeni, respectată și influentă, un spațiu de dialog și de comunicare a experiențelor vieții departe de casă și de mediul familial. La 16 ani de la debut, Radio ProDiaspora se înfățișează în fața publicului cu un palmares impresionant de emisiuni de calitate, care cuprind știri „pozitive” din țară și din lumea întreagă, muzică bună, întâmplări amuzante, totul într-o atmosferă de bucurie și de sărbătoare culturală, așa cum le stă bine românilor care au văzut în exilul, adesea forțat, o oportunitate rară de a aduce româ-nismul la ei acasă, de a se simți bine în lumea pe care ai au ales-o drept cadru al unei vieți demne și împlinite. De-a lungul timpulul, în cursul carierei mele jurnalistice, am avut și eu ocazia să-i cunosc pe viu pe mulți dintre confrații asociați la „aventura” Radio ProDiaspora, să lucrez cu unii, să comunic profesional cu alții. I-am regăsit însă pe toți, unii despre care nu știam, alții care au venit între timp spre UZPR cu inima deschisă, cu speranțe și cu așteptări firești, în paginile Antologiei menționate. Fiecare cu povestea sa de viață, cu motivația proprie care i-a îndemnat să aleagă cariera de jurnalist voluntar. Am aflat că, lucru rar și unic pe la noi, jurnaliștii asociați acestui post de radio, lucrează, majoritatea, individual, de acasă, poposind rareori în studiouri oficiale, ale unor posturi consacrate. Se confirmă astfel ideea că, înainte de a fi o profesie, gazetăria este vocație, este un mod de viață.

Dornic să aflu mai multe despre modul cum funcționează acest post unic de Radio din peisajul jurnalistic românesc, și nu numai, cine sunt colaboratorii, dar mai ales cărui public se adresează cu prioritate, am contactat-o pe doamna Ecaterina Cîmpean, director-fondator al Radio ProDiaspora, pe care am cunoscut-o chiar în sediul UZPR, anul trecut, cu ocazia decernării Premiilor Revistei „Eminesciana”. Între participanți, erau și câțiva redactori-colaboratori ai postului, unii chiar membri ai Uniunii noastre, Filiala Presa Culturală. Ulterior, am aflat că între membrii de bază ai colectivului-fondator ai acestui post de radio se află și colega noastră, Mădălina Corina Diaconu, azi secretar-general al UZPR, cunoscut radio-jurnalist cultural. Având atâția confrați și cunoștințe comune, firesc, s-a infiripat un dialog, transformat mai apoi într-o colaborare instituțională, în urma căruia a rezultat și acest interviu, pentru care îi mulțumesc anticipat invitatei mele.

AdrianaTelescu: Scriitorul, istoricul, criticul și prozatorul Gheorghe Jurma a împlinit în 5 februarie 2025, 80 de ani. La mulți ani cu sănătate și multe împliniri spirituale!
Gheorghe Jurma: Mulțumesc!
AdrianaTelescu: Aristotel spunea că sufletul unei ființe este reprezentat de activitatea sa. Înainte însă de-a ne spune despre activitatea omului de cultură Gheorghe Jurma, aș vrea să vorbiți despre vârsta lăuntrică a sufletului lui Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Da, o provocare interesantă, nu m-am gândit vreodată la un asemenea aspect, dar într-un fel sau într-altul, colateral, am înţeles cumva ideea că în viața omului vârsta care o are în buletin nu este întotdeauna cu aceea pe care o are în suflet. Pe care o are în ceea ce el face, în ceea ce el vrea să se definească. 80 de ani poate să fie de două ori câte 40 sau poate să fie de 4 ori câte 20. Depinde de unde și cum ne aflăm. Chiar am încercat să văd și eu dacă este vreo diferență între 80, 79 sau 75. Nu văd, nu simt, pentru că eu cred că vârsta și perspectivele vârstei (că de acum mergem spre 81 și cât o mai fi) depind de viața noastră, de proiectele noastre, depind de ce vrem să înfăptuim, pentru că dacă avem un ideal, dacă avem niște obiective clare de realizat, parcă și viața devine mai îngăduitoare cu noi și ne lasă să le îndeplinim. Dacă nu avem niciun plan și ne lăsăm copleșiți de problemele vieții, „vai cât e de scump, vai cât e de greu!”, dacă doar ne văităm, s-ar putea să ne scurtăm viața, pe când dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, care înseamnă bucuria noastră interioară, capacitatea noastră de-a interveni în această viață ca s-o facem mai bună și mai frumoasă, ne lungim viața, ne exprimăm altfel. Eu cred că avem această datorie (cred că am spus la fel și în urmă cu 10, 20 de ani), să privim lucrurile în felul acesta, că mai avem câte ceva de făcut în această viață. Fiecare om are până la urmă ceva de făcut în viață, nu trece prin apă ca gâsca, în niciun caz!
Adriana Telescu: Ce mai are de făcut scriitorul Gheorghe Jurma?

Pe actorul Claudiu Pintican l-am întâlnit pentru prima oară la un spectacol. Am fost profund impresionată de talentul său, de modul în care reușește să transforme textul și poezia într-o experiență aproape magică, captivând audiența. Am avut ocazia să-l cunosc mai bine într-o tabără de creație organizată în Maramureș de prietenul nostru comun, Tibi Veres.
Fondator al teatrului Ararat din Baia Mare, care în acest an împlinește 18 ani, Claudiu Pintican este o figură marcantă a teatrului românesc contemporan. Printre cele mai apreciate spectacole ale sale se numără „Pe mine, mie redă-mă”, o creație complexă dedicată poetului național Mihai Eminescu. Recent, spectacolul a fost prezentat în cadrul unui turneu în Germania și Austria, organizat în perioada 15-21 ianuarie.
Am discutat cu Claudiu despre această experiență, despre spectacolele sale și despre viitorul teatrului Ararat.
Cristina Oprea: Claudiu, cum te găsește începutul de an?
Claudiu Pintican: De la foarte bine în sus! Începem anul cu optimism și motive reale să privim înainte cu entuziasm. 2024 a fost un an extraordinar pentru teatrul Ararat, iar începutul acestui an promite și el foarte multe.
C.O.: Ce noutăți aduceți în comunitatea românească din Austria și Germania?
C.P.: Începem anul cu un nou turneu în diaspora, unde vom prezenta spectacolul „Pe mine, mie redă-mă”. Este un spectacol de suflet, dedicat lui Mihai Eminescu, și include momente de poezie, monologuri și muzică originală. Turneul a început pe 15 ianuarie, ziua în care se sărbătoresc 175 de ani de la nașterea marelui poet, și se desfășoară în mai multe orașe: Augsburg, Heidelberg, Ulm, Stuttgart și Viena.
Aceasta nu este prima dată când teatrul Ararat ajunge în diaspora. Anul trecut am avut două turnee internaționale, în ianuarie și septembrie, în Germania și Austria, unde am prezentat spectacole precum „Romanța anonimilor”, pe versuri de Ion Minulescu, și „Pictorul de pancarte”, o monodramă despre ratarea artistică, scrisă de Marian Ilea și interpretată de mine.
C.O.: Povestește-ne despre „Pictorul de pancarte”. Ce mesaj transmite acest spectacol?

Motto:
„Tu urmaș, al celor care s-au împământenit aici (în Rădulești),
ai datoria sfântă să mergi în pelerinaj în locurile de unde
s-au desprins părinții, moși sau strămoșii tăi,
și abia atunci vei înțelege strângerea inimii lor
și golul ce s-a format în sufletul lor.
Vei înțelege și pe poetul acela ce a cântat:
„Românașului îi place/ Sus la munte, sus la munte, la izvor/
Liber și să fie-n pace/ al naturii, al naturii, domnitor…”

George ROCA: Domnule colonel, vă mulțumesc pentru acordarea acestul interviu. Aș dori o prezentare a dumneavoastră de la origini până în zilele noastre. Da unde vă trageti rădăcinile?

Constantin MOȘINCAT: Pentru mine este un adevărat răsfăț să îl văd și să-l întâlnesc, pe Corsoul din Oradea, pe Omul de la Antipozi, cavalerul-poet și scriitor, distins domn și drag prieten George Roca. Cum poți să te autodefinești ca om în câteva cuvinte? Ce ai putea să spui, ca să-i captezi atenția, sufletul cititorului? Se spune că oamenii pe care-i întâlnești în calea ta se află acolo dintr-un anumit motiv, că îți influențează viața într-un fel sau altul. Și zicerea asta este verificată și probată și în cazul domnului George Roca. Și asta de mai bine de un sfert de veac! Și iată că de-odată devenim protocolari. Eu zic să fim așa cum suntem și ne știu toți cei din jur, direcți!

Pe mine și acum timpul mă împinge spre a face. Da, pentru că de acel timp al ostăşiei nu mă pot detaşa căci a fost timpul existenţei tinereţii mele. Aş da orice dacă cineva ar putea să-mi redea tinereţea. Şi pentru mine în acest moment reprezintă o privire critică, în oglindă, din spatele acesteia, fără a mă jena de ceea ce am făcut, fără a mă scuza pentru ceea ce nu am făcut. Acest timp al fructului de maturitate reprezintă o nevoie de limpezire a gândurilor. Tic-Tac-ul memorie este o provocare, o răscolire a vieţii mele, o plăcută privire spre propriul meu trecut pe care voi încerca, pe cât se poate, să nu-l coafez, să nu-l zugrăvesc ci să-l prezint pur şi simplu.

George ROCA: Desigur draga Costică, dacă așa vrei vom încerca să scăpăm de formule protocolare! Să ne reîntoarcem la întrebare, ești pregătit pentru o prezentare personală, pentru un interviu mai complex?