„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete
și altor popoare. Mulțumită lor putem evada
din micul nostru univers personal, atât de îngust,
mulțumită lor scăpăm de la meditația
fără rezultat asupra noastră înșine.
O seară destinată lecturii unei cărți mari
este pentru suflet ceea ce șederea la munte
este pentru corp.
Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic,
mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj
controversele pe care le va regăsi
pe câmpiile vieții zilnice.”

André Maurois
„Biblioteca publică și misiunea ei”

După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.

Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are până în prezent (2023) patru volume a câte cincizeci de eseuri de motivație litera-ră. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile. Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. Românul George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban, Republica Moldova, într-un act literar de excepție.

Nu aș lăsa, cunoscându-mă în timp, nealeasă de pe Tipsia Ursitoarelor, viganăul (rochia). Una, două rochițe ba nu, mai multe rochițe. Mi-o aduc aminte cu plăcere, pe cea de marinar. Și pe cea... bubi-barșon. Cum la noi la bold nu se vindeau viganăuri ci doar materiale, ele trebuiau cusute. De rochiile noastre se ocupa, în timpul liber, lelea Helena. Helena este un nume frumos. Femeile din sat aveau nume interesante. Mama bunicii Valeria a fost Estera. Am auzit, la Luminația oficiată de Ziua Morților, obicei care se ține în fiecare an la începutul lunii noiembrie, nume ca: Ilca, Eva, Lodovica, Lucreția, Ana, Anica, Anucă, Livia, Veturia, Marișcă, Mărie, Mărioară, Eugenia, Jenică, Domnica, Oana, Finuca, Rachița, Onorica, Luiză, Mia, Mura, Cornelia, Verona, Vioara, Otilia, Rozalia, Rujă, Irina, Rodica, Viorica, Floare, Florica, Aurelia, Aurică, Lotica, Borișcă, Valerie... etc.

Acum pot vorbi despre nume, oarecum vindecată cu trecerea anilor. În copilărie când am început să pricep, apoi la școală când am auzit ce nume frumoase aveau colegele, am fost tristă. Tristețea a ținut decenii în șir pănă când am învățat să mă apar ignorându-l. Mai groaznic ca numele mi s-au părut diminutivele, Floricica, Floricuța, Floricel, Ica, Flory. Cel puțin cel cu „y” mă ucide. Îmi plăcea Florița, cum îmi spunea un cumnat de-a bunicii, unchiul Gheorghe. Dar l-am alungat, nu era numele meu. Și apoi în timp mi-am dat seama că, dacă, nu aveam să îmi accept numele și cum arăt, nu se va alege nimic din visurile mele.

M-aș întoarce la rochițe, una din bucuriile mele ce nu m-au trădat și de care nu m-am plictisit. Aveam rochii de purtat toată ziua și rochii de Sărbători, adică de mers la biserică. Cu timpul cele de Sărbători, dacă rămâneau mici, ajungeau rochițe de mers la bold și apoi de mers cu vacile pe câmp sau în alte locuri agrovacantice. Rochia de marinar, bănuiesc că, o cunoașteți. Era și este bleumarin, cu pliuri mari din talie, cu mânecuțe scurte și minunatul guler de marinar. Pe guler și pe mânecuțe era cusut, pe două rânduri un șnur subțire alb. Nebunia se termina pe gât cu o fundiță albă sau roșie, prinsă exact pe locul unde se deschidea gulerul. Cu tristețe constat că visul meu de a-mi coase o rochiță de marinar și la maturitate nu mi s-a împlinit. Am tot amânat până mi-am pierdut talia. E impropriu spus, să îți pierzi talia, eventual o înmulțești în cm. Alt model de rochie rămas necusut la maturitate este cea pepit negru cu guleraș mic rotund alb, aducând cumva cu uniforma școlară, înainte de a fi schimbată cu pepit albastru și șorț albastru. Am fost printre fetițele care am regretat această schimbare, deși nu îmi place negru, acea uniformă mi s-a părut tare cinoșă și elegantă.

Violeta Ionescu
„Misterele Galaților.
Povestiri aproape adevărate”

În 2022, la patru ani după apariția volumului „Misterele Galaților. Povestiri aproape adevărate”, la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, volum primit cu căldură și interes de cititori și de critica literară, iată că „Misterele Galaților 2 – Hotel Metropol” a văzut lumina tiparului la aceeași editură. Acest volum, al șaptelea de proză semnat de Violeta Ionescu, este un alt dar pe care scriitoarea îl face Galațiului și cititorilor gălățeni și de pretutindeni.

Cum ne atenționează autoarea în „Prolog”, unele povestiri sunt bazate pe fapte și întâmplări reale, pe care le-a descoperit în presa vremii sau în lecturi. Unele personale, cu personaje care au trăit în Galați sau au avut legături cu Galațiul, altele au fost rodul imaginației prodigioase a autoarei. „Cartea este o fereastră din care vă privește trecutul”, menționează Violeta Ionescu. Aș adăuga și faptul că este o fereastră prin care cititorii privesc și își formează o imagine mai complexă despre viața economică, socială și politică a Galațiului de la începutul anilor 1900, dar și mai aproape de prezentul zilelor noastre, prin unele povestiri, precum „Cazul doctorului Serafim”. Autoarea a fost foarte inspirată să atașeze un set de fotografii la sfârșitul cărții, documente de necontestat despre clădiri, străzi, vestimentație, evenimente și atmosfera locală, imagini care ne spun mai mult decât cuvintele, completând și oferind credibilitate informațiilor citate în povestiri.

Lecturând povestirile, am intrat în atmosfera cosmopolită și „destul de pestriță” a Galațiului de altă dată, descris în povestiri ca „un oraș plin de venetici” cu care gălățenii se obișnuiseră „fiindcă oriunde te întorceai, numai de ei dădeai”, dar și ca importanță geografică și comercială a celui mai important port de la Dunăre „ca poarta României spre lume”.

Volumul conține 23 de povestiri fascinante, pline de informații și culoare locală. Tipologiile umane sunt complexe, elaborate de autoare prin vibrațiile intelectului și sentimentelor, cât și prin prisma altor abilități și calități pe care le deține, dar mai ales de Om cu o mare capacitate de analiză, înțelegere și de exprimare a stărilor sufletești ale personajelor.

Citind cartea lui Horia Groza, „Colocvii”, apărută în mod recuperator la Editura Logos din București în anul 2022, cu un Cuvânt introductiv de Ion Dur, într-o ediție îngrijită de fiul autorului, Horia Ion Groza din California americană, prima surpriză mi-a produs-o fișa biografică a acestui intelectual român de elită, în sensul înalt al cuvântului.

Horia Groza ( n. 10 nov. 1910- d. 5 aug. 1954) a fost primul dintre cei patru copii ai învățătorului Groza din comuna Păunești, jud. Bacău.[1] Școala primară o face în Focșani, unde începe și liceul, el debutând în cls. a II-a cu poezii. Va absolvi liceul la Bacău în 1929, clasificat al doilea dintre cei 119 examinați. Admiterea la Academia de Înalte Studii Agronomice de la Herăstrău se finalizează prin intrarea cu bursă pe primul loc din cei 280 candidați.

În evoluția intelectuală a liceanului se remarcă o precocitate literară, dovedită în cenaclul Liceului „Regele Ferdinand” din Bacău. Sunt ani rodnici de învățătură când Horia este trimis la concursul național „Tinerimea Română” de la București, unde este premiat chiar în prezența Majestății Sale Regele. În revista liceului „Încercări”, publică una dintre primele analize literare făcute poeziei bacoviene, iar la Bacău semnează alte texte în revista „Zări senine”, unde a debutat cu poemul „Florăreasa”, ca și în „Spada” din Focșani, sau în „Adevărul literar și artistic”, suplimentul ziarului bucureștean „Adevărul”. O anumită amplitudine a preocupărilor sale literare este vădită prin dublarea exercițiului liric, de obicei cutezător, avangardist, cum cerea moda epocii, cu traducerea unor versuri din Edgar Allan Poe. Liceanul Horia Groza publică și un eseu în franceză despre Charles Baudelaire. Formula va fi perfecționată scriind Indianismul, eseul cu care în 1930 este marcat debutul său propriu-zis în ziarul „Curentul” al vestitului Pamfil Șeicaru.

Deceniul următor se va defini printr-o apariție explozivă a lui Horia Groza în presă, unde el semnează eseuri, critică literară, proză și versuri. Deloc întâmplător, poezia teribilistă Deschidere a lui Horia Groza este așezată de Lucian Boz pe prima pagină a revistei „Ulise”, care a fost scoasă, începând din 15 mai 1932, în 4 numere. Ne plasăm în anii 1930, când o tânără generație de scriitori români era așteptată să-și afirme voința înnoitoare. În 1932, tinerii anunță romanul Interior al lui Constantin Fântâneru, căruia M. Eliade nu-i găsește un editor. În cartea ei „Tânăra generație interbelică”, Edit. Vremea, 2015, Miruna Lepuș reproduce o Scrisoare deschisă d-lui Profesor I. Simionescu, care era directorul Editurii Cartea Românească, de către Mihail Sebastian. Ideea este că tinerii cred în valoarea acelui roman, care astfel va fi acceptat în ziarul „Cuvântul”, cu două fragmente. S-a atins scopul urmărit, căci Alexandru Rosetti se interesează de noua carte și o publică la Editura Cultura Națională, romanul fiind intens comentat de Camil Baltazar, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Simion Stolnicu, Horia Groza, Anton Holban, Lucian Boz etc.