Bornele care marchează arealul cultural transilvan sunt scoase în evidență cu fiecare carte scrisă întru glorificarea graiului ardelenesc. O identitate spirituală conservată prin limbă e mai presus de orice atestat documentar, acte de administrațe sau incunabule. Prin modulațiile limbii străvechi vorbește tradiția, memoria, istoria, influiențele și inteferențele culturale specifice. Ele dau farmecul și specificitatea neaoșă vorbitorului, în măsura în care acest limbaj e încă practicat și auzit in viata cotidiana a oamenilor satului. Dar pentru a nu se pierde cu totul, limbajul acesta trebuie consemnat ca atare pe pagina tipărită.

Si iată că Nadia Linul Urian chiar face asta cu mare dăruire și perseverență creativă. O dăscăliță din Țara Năsăudului, mândră de menirea ei didactică, scriitoarea Nadia Linul Urian, îsi asumă cu responsabilitate această sarcină ca pe o datorie de onoare și publică o carte de proze scurte întru conservarea limbii vorbite populare. Un demers nu foarte ușor, riscant chiar, acum când orientările prozatorilor merg în alte direcții. S-ar părea că este chiar un mers împotriva valului, dar așa ceva nu este luat în calcul când servește o cauză atât de nobilă precum elogierea limbii strămoșilor. Se înțelege că activitatea dăscăliței din Cristeștii-Ciceului se desfășoara între cărti și catedră, între scris și educație, complet integrate în viața comunitătii sătești, după cum se poate ușor constata parcurgând paginile cărții sale „Povestea satului”. Volumul cuprinde un număr de 29 de proze scurte, prezentate ca întâlniri cu oamenii satului ce deapănă amintiri, bătrâni înțelepti depozitari ai tainelor trecutului povestite cu iz de mister și legendă. Autoarea cărții transferă evocări și evenimente din memoria colectivă a satului în scurte narațiuni cu scop educativ, închegând o salbă de texte cu caracter realist-obiectiv ce se construiesc în jurul nucleului profesiunii didactice. Sâmburele povestirii rodește în pilduitoare întâmplări, împletite în stilul lipsit de pretiozități lingvistice, dar bogat în coloratură verbală locală.

Scriitoarea lasă ușa sufletului larg deschisă pentru a intra în străfundurile ființei toate elementele ce compun sintagma identitară „spiritul locului”. Graiul ardelenesc năsăudean e omnipresent, nu doar în reproducerea vorbirii personajelor, ci și în portretizările sau descrierile naratoarei. Mașina e oprită „în lărgușul intrării” la biserică; un bărbat „o intrat odată în dâlme, o mărs prin tunete și o găsât acolo trei camere; Bugătu-i de greu la tata-său…” etc. Sunt simple decupaje din textul prozelor volumului.

Astăzi am terminat de lecturat cartea ”CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI” de
Anișoara Laura Mustețiu, dar inima și gândul mi-a rămas în sufletul cărții încă pe mult timp.
Este o carte fascinantă, plină de emoții, lumină și iubire, cum rar întâlnești și care m-a cucerit
imediat, chiar din primele rânduri. Lucrarea de față emană empatie, dragoste, cunoaștere,
înțelepciune, bucurie.
Narațiunile autobiografice sunt adresate cititorului direct, de la suflet la suflet. Arsenalul
lexical utilizat de autoare este extrem de diversificat prin culoarea artistică. Este o
inepuizabilă sursă de pitoresc lingvistic, de expresivitate, de subtilități estetice, cu un
limbaj viu, expresiv de exprimare; abundă în figuri de stil precum epitete și metafore iar
uneori emoția și efervescența se dezlănțuie cu toată forța, dând viață unor tablouri lirice
uimitoare. Gramatica textului este prin excelență expresivă, cu multiple și variate sugestii,
conotații dintre cele mai surprinzătoare, toate conturând imagini senine și blânde, încărcate de
optimism și de pitoresc.
Povestirile sunt pline de candoare și sensibilitate, dar totodată sunt pline de cugetări și reflecții
surprinzător de profunde, cu o întreagă filosofie de viață: ” ce pot fi clipele? Scântei de stele ce
se sting în focul efemerității...” Își pune întrebări existențiale: ” Oare dacă am fi mai conștienți
de efemeritate, am putea trăi mai intens, mai real, mai profund? ”.

„Nu trebuie niciodată să ne fie frică să mergem prea departe, pentru că adevărul este dincolo de frică.” (Marcel Proust)
Când descopăr ceva nou și bun în viață, existența îmi izbucnește într-o inefabilă bucurie. Asemenea unui ocean înspumat răscolit de o mică furtună, senzațiile se ridică în vârtejuri amețitoare, apoi se revarsă într-un noian de stropi înviorători pe cărările interioare ale ființei. Dintr-o materie asemănătoare sunt create și povestirile din CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI, o carte publicată sub egida Academiei Româno-Australiene de Cultură. În timp ce imaginația își cerne magia în cuvinte, spiritul, adeseori însetat să răscolească pământul și universul, se revoltă cutremurat de mărturii și adevăr, cugetă, discerne, în final aducând la lumină noi recunoașteri.
Trecutul pare adeseori un miraj ce strălucește din oglinda vremii, chemând sufletul călător să se piardă în fericiri și suferințe trecute. Dar cugetul nu doarme. Încearcă să-i găsească echilibru în prezent, străbate pădurile, râurile și văile cerului, în căutarea a tot ce-i mai bun și frumos. În aceste căutări, iubirea de oameni, natura și universul devin o simbioză feerică și binefăcătoare.
Reflectând despre însemnătatea acestei cărți, din punct de vedere spiritual, aș putea spune că în ea descriu un concept aparte al eului, un „eu” care găsește o nouă semnificație a durerii, o nouă sintagmă, atunci când își folosește energia izvorâtă din suferință pentru a lupta, pentru a învinge, sau pentru a crea ceva mai bun. Pe această cale, eul întâlnește un sens profund al identității, al vieții, dar și o nouă forță de vindecare. Cartea în sine, este mărturia triumfului asupra cruntelor încercări.
Adeseori, rândurile povestirilor emană idea valorificării suferinței, metamorfoza ei în putere... ”Aș da orice pentru un strop de aer proaspăt! Orice! Numai speranța nu! Speranța e tot ce am. O simt cât e de puternică. În adâncimile ei ascunde un vulcan activ de trăiri: ambiție, aspirație, dezlănțuire, furie, dorințe, înverșunare, umilință, suferință. Toate trăirile sunt în ea. Le-am acumulat de-a lungul vremii. Dar a venit timpul ca ele să iasă la suprafață, să se reverse, să fie energia călăuzitoare din această noapte.”

În data de 17 februarie 2023, de Ziua Internațională a Faptelor Bune, dl. prof. Traian Cristea a lansat cartea „SEMĂNĂTORUL DE LUMINĂ - LAURENȚIU CRISTEA” dedicată fratelui său, fiind finanțată de acest centru cultural. În carte este reconstituit portretul prof. pictor, Laurențiu Cristea din amintirile autorului și ale celor care l-au cunoscut. Mulți coautori au avut intervenții interesante la această lansare, cartea s-a bucurat de un real succes.

Eu am cunoscut creații ale lui Laurențiu Cristea, când eram directoare la Clubul Copiilor, unde pe toate holurile erau frumoase tablouri, cu lacuri, lebede, flori, păduri etc. Autorul picta așa minunat, că parcă în tablourile sale ningea cu lumină. Azi se mai păstrează la Biserica „Sfântul Ion”, un mozaic cu chipul Sfântului Ion realizat de Laurențiu Cristea și îmaginea celor doi apostoli: Petru și Pavel pe fațadă. Eu am contribuit la realizarea acestei cărți cu aceste pagini: „LAURENȚIU CRISTEA A DAT VIAȚĂ PRIN PICTURĂ UNUI ȚINUT MIRIFIC”.

Există timp, bătrânul timp ce ne ia sub aripa lui, să zburăm la mari înălțimi sau să cădem în adânci abisuri, să trăim pe cele mai înalte piscuri ale extazului și încântării sau să cădem în neagra melancolie, să avem în suflet o eternă primăvară, să înmugurim și să înflorim cu un suflet ardent și visător, să iubim cu ardoare, să ne ardem iubirile pe altarul nemuririi, ca în visele noastre de glorie eternă. Timpul aduce și ia cu el oameni dragi nouă.

„Orașul dintre vii” cum este numit Râmnicu Sărat, își deschide aripile spre orizonturile largi, mărginite de culmile munților, locul unde converg energiile telurice și astrale, pentru a înzestra cu puteri benefice pe cei ce locuiesc aici sub „aura triunghiului fericirii”. Aici, profesorul de desen Laurențiu Cristea a primit harul celest de a da viață, prin pictură, unui ținut mirific, de a înflori frumosul în sufletele elevilor. El a admirat ca noi toți frumoasa vale a Râmnicului și splendidele sale apusuri de soare ce aureau toată zarea și le-a pus în tablourile sale.

Aici, sub Arcul Curbura Carpaților, timpul parcă s-a oprit în loc să adune culori, mii de culori să le pună în ochii unui visător, un mare visător care voia să aducă cerul la noi și să ni-l dăruiască așa de pur, de frumos, de adânc și de luminos, cum numai acest minunat meleag îl primește ca pe un uriaș cristal fermecător. În limpezimile înalte ale primei zilelor de vară, parfumul puternic de tei pornea triumfal din templele vegetale de un verde auriu, vibrant în lumină, ca o binecuvântare divină peste oraşul ce se întindea liniştit, pe malul Râmnicului Sărat, scânteiere argintie, în valea de unde porneau culmile albastre ale munţilor, piramide străvechi ce străjuiau întinsa câmpie care se vălurea cu lanurile ei aurii cât se vedea cu ochii.