După cum spuneam în prefața volumului „La cafenea”, apărut la editura Betta în 2023, în momentul în care deschidem o carte semnată Cristache Gheorghiu trebuie să fim pregătiți pentru o surpriză neplăcută și una plăcută. Surpriza  neplăcută este aceea că am putea constata că nivelul nostru de cultură universală este ceva mai scăzut decât al domnului Gheorghiu! Surpriza plăcută ar putea fi aceea că recunoaștem multe din subiectele propuse de autor și astfel putem avea o inedită conversație virtuală cu dumnealui”.

Domnul Gheorghiu folosește mult metoda hermeneutică, prin  care pune întrebări și caută răspunsuri, constituind un dialog alert și purtându-ne cu domnia sa prin literatură, istorie, mitologie dar și prin psihologia generalului sau cea a particularului. Cartea  este scrisă în stilul pe care autorul l-a dezvoltat de a lungul timpului și care face ca el să fie recunoscut în texte pe care nu le semnează dar pe care noi le putem imediat atribui domniei sale (și nu este doar o speculație, mi s-a întâmplat efectiv!)

Volumul atinge unele probleme critice, ceea ce nu ne miră, pentru că în toate scrierile domniei sale ne confruntăm cu acest curaj de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce poate să nemulțumească anumite persoane – pentru că de multe ori adevărul frust poate deranja. Chiar și în privința religiei domnul Gheorghiu are păreri personale inedite, care pot da naștere unor dispute fără sfârșit pentru că, am spus-o de multe ori, nu există, după părerea mea, lucruri absolut adevărate sau absolut false, poate numai Timpul este absolut, în curgerea sa înainte, dar s-ar putea să avem surpriza ca dumnealui să ne demonstreze că nici măcar această curgere nu este liniară, ceea ce de fapt s-a  mai comentat și dezvoltat în unele scrieri science fiction, în care putem călători în sens invers pe axa Timpului.

Evident că nici această carte nu putea să omită nobila obsesie a Domnului Cristache Gheorghiu pentru lumea și cultura greacă, lucru cu care ne am obișnuit și pe care până la urmă ne face plăcere să-l constatăm din nou și să ne plimbăm împreună prin vastul teritoriu al civilizației grecești.

Mă aflu de astă dată, dragi cititori, în fața unei cărți de excepție. Nu o să redau firul ei narativ, pe care vă las să-l descoperiți singuri, ci o să vă prezint prin ce anume se remarcă această carte, unică în felul ei, după părere mea. Viața însăși este o poveste cu enigmele, necunoscutele și drumurile sale nebănuite. Ce poate fi mai frumos pe lume decât să vorbești despre Mama, în cazul nostru Constantin Maria, din satul Bucerdea Vinoasă. Icoana mamei o purtăm în suflet și plecăm cu ea din această viață.

Cartea aceasta este precum o vizită la țară, într-o familie de români, care te primesc românește și pe care acolo, poți să îi cunoști așa cum sunt ei. Primitoare, autoarea ne întinde mâna cu inima în palmă, precum românul care îți oferă un pahar de apă, numai că paharul de astă dată este plin cu sufletul ei.

Într-o Țară de poveste, pe o Vale a Sânzâienelor, splendid nume de localitate, o cunoaștem pe Măriuca! O ființă de Lumină, o fată frumoasă, care de tânără a ales să trăiască viața în rugăciune, cum a văzut la părinți, într-o simbioză cu natura, în Edenul ei aducător de pace, unde îi plăcea și munca și hora. La cei 18 ani ai ei are deja o filozofie de viață, însușită din familie, în care valorile umane hristice sunt sfinte.

Da, Valea Sânzâienelor, un loc basm, un loc al veșniciei, a cărei liniște „șerpuia precum liniștea unei rugăciuni”, spre munți, unde autoarea lasă să ni se dezvăluie adevărata viață, cea de la țară, din gospodăria fiecăruia, din sufletul fiecăruia „pe aceste pământuri sfințite cu munca și sudoarea lor, înmiresmate în rugăciuni și nenumărate lacrimi”. Biserica din sat, căminul cultural, școala anilor 1968, mă fac să mă întorc și eu în urmă, în acești ani, eu cunoscând acea perioadă din plin. Dar farmecul acestei întoarceri este dat de faptul că scriitoarea parcă te poartă de mână prin aceste locuri, pe care le creionează artistic, îmbrăcându-le într-o pace, într-o liniște, într-un fluviu divin, în care te prinzi și din care nu poți să ieși. E precum bunica toarce firul din caierul de lână și merge cu el până la capăt. Un fir de poveste, numai că este o poveste adevărată, despre oameni adevărați și trăirile lor, amestecate cu îngerii care „își croiau calea spre case”.

„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete
și altor popoare. Mulțumită lor putem evada
din micul nostru univers personal, atât de îngust,
mulțumită lor scăpăm de la meditația
fără rezultat asupra noastră înșine.
O seară destinată lecturii unei cărți mari
este pentru suflet ceea ce șederea la munte
este pentru corp.
Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic,
mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj
controversele pe care le va regăsi
pe câmpiile vieții zilnice.”

André Maurois
„Biblioteca publică și misiunea ei”

După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.

Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are până în prezent (2023) patru volume a câte cincizeci de eseuri de motivație litera-ră. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile. Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. Românul George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban, Republica Moldova, într-un act literar de excepție.

Nu aș lăsa, cunoscându-mă în timp, nealeasă de pe Tipsia Ursitoarelor, viganăul (rochia). Una, două rochițe ba nu, mai multe rochițe. Mi-o aduc aminte cu plăcere, pe cea de marinar. Și pe cea... bubi-barșon. Cum la noi la bold nu se vindeau viganăuri ci doar materiale, ele trebuiau cusute. De rochiile noastre se ocupa, în timpul liber, lelea Helena. Helena este un nume frumos. Femeile din sat aveau nume interesante. Mama bunicii Valeria a fost Estera. Am auzit, la Luminația oficiată de Ziua Morților, obicei care se ține în fiecare an la începutul lunii noiembrie, nume ca: Ilca, Eva, Lodovica, Lucreția, Ana, Anica, Anucă, Livia, Veturia, Marișcă, Mărie, Mărioară, Eugenia, Jenică, Domnica, Oana, Finuca, Rachița, Onorica, Luiză, Mia, Mura, Cornelia, Verona, Vioara, Otilia, Rozalia, Rujă, Irina, Rodica, Viorica, Floare, Florica, Aurelia, Aurică, Lotica, Borișcă, Valerie... etc.

Acum pot vorbi despre nume, oarecum vindecată cu trecerea anilor. În copilărie când am început să pricep, apoi la școală când am auzit ce nume frumoase aveau colegele, am fost tristă. Tristețea a ținut decenii în șir pănă când am învățat să mă apar ignorându-l. Mai groaznic ca numele mi s-au părut diminutivele, Floricica, Floricuța, Floricel, Ica, Flory. Cel puțin cel cu „y” mă ucide. Îmi plăcea Florița, cum îmi spunea un cumnat de-a bunicii, unchiul Gheorghe. Dar l-am alungat, nu era numele meu. Și apoi în timp mi-am dat seama că, dacă, nu aveam să îmi accept numele și cum arăt, nu se va alege nimic din visurile mele.

M-aș întoarce la rochițe, una din bucuriile mele ce nu m-au trădat și de care nu m-am plictisit. Aveam rochii de purtat toată ziua și rochii de Sărbători, adică de mers la biserică. Cu timpul cele de Sărbători, dacă rămâneau mici, ajungeau rochițe de mers la bold și apoi de mers cu vacile pe câmp sau în alte locuri agrovacantice. Rochia de marinar, bănuiesc că, o cunoașteți. Era și este bleumarin, cu pliuri mari din talie, cu mânecuțe scurte și minunatul guler de marinar. Pe guler și pe mânecuțe era cusut, pe două rânduri un șnur subțire alb. Nebunia se termina pe gât cu o fundiță albă sau roșie, prinsă exact pe locul unde se deschidea gulerul. Cu tristețe constat că visul meu de a-mi coase o rochiță de marinar și la maturitate nu mi s-a împlinit. Am tot amânat până mi-am pierdut talia. E impropriu spus, să îți pierzi talia, eventual o înmulțești în cm. Alt model de rochie rămas necusut la maturitate este cea pepit negru cu guleraș mic rotund alb, aducând cumva cu uniforma școlară, înainte de a fi schimbată cu pepit albastru și șorț albastru. Am fost printre fetițele care am regretat această schimbare, deși nu îmi place negru, acea uniformă mi s-a părut tare cinoșă și elegantă.