George ROCA: Stimate domn, mai întâi aș dori să îmi relatați cateva amintiri despre copilăria dumneavoastră.

Marin VOICAN-GHIOROIU: Am să încep cu o glumă bună! M-am născut pe 1 Aprilie – Ziua Nebunilor! Venirea mea pe lume a fost o mare bucurie în familie: se născuse un băiat care va purta numele tatălui, Voican. Din spusele mamei şi bunicii am aflat că am fost botezat în ziua de Florii la „Biserica de la Vale” de preotul Cezar Rădulescu. Eram piersăciu în obraji şi, după ce am fost scufundat de trei ori în căzănelul (cristelniţă) cu apă încălzită de bunica Elena, când m-a înfăşat naşa Maria Creţan, rudele care erau în biserică au venit cu zambile şi ghiocei pe care le-au pus în jurul meu, iar unchiul Ilie Predoiu, ţârcomnicul care cântase de răsuna biserica „Aleluia, sănătos să crească, Dumnezeu să-l ocrotească!” mi-a spus cu duioşie în glas: „Să-l mănânce unchiu pe Marinel, Floricel!” şi m-a sărutat pe frunte.

Tata Ilie, care era mobilizat din toamna lui 1939, a venit în permisie şi de mândru ce era, cu toţi vecinii se cinstea, iar la botezul meu a cântat şi jucat cu naşul Marin Creţan toată noaptea, după un patefon care avea o placă de celuloid, pe care am ascult-o şi eu când am crescut mai mare, din care amintesc melodia „Tot, Manafule!”: (Iar mă-mbăt şi-mi merge bine,/ Cade cârciuma pe mine.../ Sări femeie şi mă ţine, /Că mai am vreo trei clondire/). Ziua de 1 Aprilie, când mi-o sărbătoresc, le zic prietenilor: „Mama când m-a născut, frumoasă glumă-a făcut!”

George ROCA: Mergem mai departe, dar nu înainte de a ne povesti amintirile copilăriei cu „cechia” si cu „zăvoada”!

Marin VOICAN-GHIOROIU: Când mă ridicai... cătinel Doamne, cred că aveam trei anişori, eram încântat de roadele cireşului, din capătul viei de lângă casă, ale cărei ramuri aproape atingeau pământul, şi tare-mi plăcea să le culeg depe ramuri, să le mănânc cu sâmburi cu tot, iar mama îmi punea la ureche cerceluşi, că deprinsesem un obicei: când mă apuca pofta de cireşe, mă opream din drum lângă orice pom şi-i spuneam: „Mica, dă-mi „cicheie”, vream cireşe şi, de multe ori plângeam şi mă tăvăleam pe jos că, sărmana măuicuţă mă lua în braţe, mă săruta şi izbucnea în râs: „Îngerii să te ieie, copacii nu fac cicheie!”.

La retezul părului, mi-aduc aminte că a venit şi sora lui naşu’ Marin, mare boieroaică, tanti Mărioara și mi-a pus în moţul gălbior o monedă de 500 de lei cu efigia lui Ştefan cel Mare, care ţine în mână mânăstirea Putna. Când a vrut să mă pupe pe obraz, cum i-am văzut buzele rujate şi guşa de sub bărbie, m-am ferit într-o parte şi am strigat: „Zavoado, eşti urâtă, nu vreau să mă pupi!” Biata mama a-ncremenit de uimire şi i-a zis să nu mă ia în seamă: „Cumnată, nu ştie ce vorbeşte, să ne ierţi!..”. „Bine, bine, e copil, te înţeleg, dar de unde ştie de zăvoadă?!”. Bunica a dres pe loc busuiocul: „Nepoată Mărioară, eu îi spun poveşti cu împăraţi, împărătese, regi şi zăvozi aprigi care le păzesc averile, aşa cum sunt pe la noi câinii ciobăneşti, iar el, cum e mic, i-a intrat în cap cuvântul ăsta de zăvoadă...”. Mai târziu, coana Mărioara - care era mai mare decât frate-său - i-ar fi zis „Marine, finu-tu ăsta o să fie obraznic ca tine. Auzi, năpârstocul, mă face năroadă?!”, iar nașu’ care era un hâtru neîntrecut, a taxat-o pe loc: „Nu te-a făcut finu’ Marin, te-a făcu muica Lina, ha-ha-ha!...”

George ROCA: Odată, în București, întâlnindu-ne la o bere, mi-ați povestit despre scrisorile mamei... Vă mai aduceți aminte!?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Desigur! Eram la ţară, în casa copilăriei din Dealul Viilor, - aveam vreo șase ani - când într-o noapte m-am trezit din somn şi am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei:
- Nu mai plânge fata mea!... Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi eu când rămăsesem singură, taică-tău, bietul de el se prăpădise în răzbel…
- Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă...
- Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut norocul să-l vezi pe taică-tu Dumitru, care s-a prăpădit de tânăr, la Mărăşeşti, odată cu frate-său Ion, iar mamă soacră, Linţa, a orbit de atâta supărare... şi acum o duc de ciomag copii. Fata mea dragă, tu nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel taică-tău. Of,of,of! Pe unde s-or odihni oasele lui? Nici în ziua de astăzi nu am aflat unde-i este mormântul… De-ai şti prin ce necazuri am trecut când am primit vestea că este mort... I-am făcut toate pomenile după buna credinţă: am pus în coşciug costumul lui de ginere, ghetele şi pălăria... pe care nu le-a mai purtat niciodată de la nunta noastră şi le-am îngropat lângă tatăl bătrân. E-he, Anetă mamă... n-a nins să nu degere, a nins de a picat carnea de pe oasele picioarelor, iar dacă Cel de sus a dat ca să trăiesc, am avut grijă de tine cum am putut, că nu aveam pe cine să deschid ochii.
- Mamă, nu-mi mai doresc să mai trăiesc singură, mi-ajunge!
- Ce-o vrea bunul Dumnezeu: dacă îi e dat să trăiască, vine el…
- Când mamă? Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat la Tatra, nu l-au mai văzut din data de 9 Mai ’45. De atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort, trăieşte, e prizonier?!
- Aneta dragă, culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe Marinică!
- Nu pot să dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri…

*
Într-una din zile, când mă urcam în podul casei să-i duc bobițe și apă porumbiței Moțata, care clocea, am dat de un cufăr de lemn, în care am găsit un teanc de scrisori pe care mama i le trimitea lui tata Ilie. Cum începusem să citesc destul de bine, mă furişam în pod şi luam câte un plic pe care-l desfăceam cu mare grijă şi citeam la ferestruica prin care intrau şi ieşeau porumbeii. Doamne, câtă suferinţă, iubire şi speranţă se găseau în acele scrisori neexpediate, căci buna mea măicuţă nu ştia la ce adresă să le trimită: le săruta, le acoperea cu lacrimi şi le punea în valiză și suspina de durere: „Odată şi odată, aşa îmi spune mie Dumnezeu, Iliuţă o să le citească...".

George ROCA: Și... străbunica Lixandra cum și-a pierdut vederea?

Marin VOICAN-GHIOROIU: În fiecare duminică, bunica Anica mă lua cu ea la Biserica de la Vale. Mergea la cimitir să tămâieze morţii, apoi îngenunchea şi se ruga la „mormântul” bunicului Dumitru Tetoianu - mort în luptele de la Mărăşeşti - după aceea trecea pe la Monumentul Eroilor, care se află şi acum în mijlocul comunei Ghioroiu, la Stejaru. Aprindea două lumânări, una pentru soţul ei şi a doua pentru Ion, fratele lui bunicu, mort şi el tot la Mărăşeşti cu două săptămâni mai târziu, prin luna septembrie 1917.

Atunci am înţeles de ce străbunica Lixandra orbise... de atâta durere, fiindcă-şi pierduse ambii feciori în Primul Război Mondial. Mai târziu, când m-am făcut mare, am rugat-o pe bunica să-mi spună cum s-a căsatorit cu bunicul Dumitru, ce a simţit când s-a despărţit de el la o jumătate de an de la cununie. Încerc să redau crâmpeie, de care îmi mai aduc aminte, din povestirile ei.

În anul 1915, bunica (după mamă) Cornoiu Elena (oamenii din comună îi spuneau Anica) se căsătoreşte în luna august cu Tetoianu Dumitru. În 1916, luna februaruie, bunicul Tetoianu Dumitru este mobilizat şi trimis pe front în prima line, la Mărăşeşti. Mama, Tetoianu Elisabeta - după căsătorie - Voican Elisabeta - nu şi-a cunoscut tatăl – s-a născut în luna mai 1916, iar în luna septembrie 1917 bunicul Tetoianu Dumitru moare odată cu fratele său Ion, iar străbunica Lixandra, fostă Cornoiu, a orbit de câte lacrimi a vărsat pentru cei doi fii pierduţi în răzbel, iar noi, strănepoţii, o duceam de ciomag pe şosea. A trăit 95 de ani, până în 1965, era născută în 1870. Bunicul Dumitru Tetoianu, când a căzut în luptele de la Mărăşeşti, avea 27 de ani, iar Ion, fratele său avea 24 ani.

Acesta a fost greul tribut de sânge pe care l-a plătit familia mea pentru făurirea României Mari. Bunica Elena s-a stins ca flacăra unei lumânări la adierea vântului primăvăratic. Nici acum nu uit privirea ei care mă învelea într-un voal de lumină dumnezeiască şi, în iubirea ei neţărmurită... nu pregeta niciodată ca să mă înveţe să număr, să scriu, să citesc, să-mi spună poveşti şi să-mi facă hăinuţe de dimie ca să fiu în „rândul lumii” că zicea sărmana: „Să-ţi dea bunul Dumnezeu sănătate şi să creşti mare, că eu... cu biata maică-ta Aneta... nu avurăm noroc să ne trăiască şi nouă bărbaţii!”. Aceasta este pe scurt povestea vieţii bunicei mele Lixandra, pe care am scris-o cu lacrimi de iubire şi pioasă recunoştinţă.

George ROCA: Care a fost soarta tatălui dumeavoastră Ilie Voican... S-a reîntors casă de la război?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Tata Ilie a venit la sfârşitul lui octombrie 1947. Făcuse câţiva ani de prizonierat în Rusia la minele de cărbuni de lângă lacurile Ladoga și Onega. Când l-am văzut la poartă, am fugit în casă și-am zis, speriat: „Mamă, un țigan la poarta noastră!... Te-a strigat: «Netă, ești acasă?». Mergi și-ntreabă-l ce vrea...”. Mama a început să plângă când l-a văzut: „Ilie, Ilie trăiești!? Doamne, Dumnezeule, mare mai ești! Mărine, vino-ncoa! A venit taică-tu…”.

Tata s-a apropiat de mine, m-a luat în brațe, lacrimile-i inundaseră obrajii: m-a sărutat, apoi m-a privit îndelung, barba îi tremura de emoție că abia a-ngânat: „Copilul meu drag, nu credeam că te mai văd!… Ce mare te-ai făcut!” și mâinile lui mi-au răvășit părul. Ne-a luat (pe mine și pe mama) sub aripa lui, așa cum o cloșcă-și apără puii, a înghenunchiat, s-a închinat la Dumnezeu grăind printe lacrimi: ,,Doamne, ce mult mi-am dorit această clipă, să fim împreună”. Era slăbit, cred că nu avea mai mult de 65 de kilograme. Fața și mâinile îi erau negre de arșița soarelui, cât mersese pe jos, din sat în sat, ascunzându-se să nu fie prins de ruși. Evadase din lagăr în a doua decadă a lunii martie, împreună cu Ion Sturzu, un consătean, căruia îi zicea cumetre, riscându-și viața, iar acasă ajunsese la sfârșitul lui octombrie...

George ROCA: Cum a decurs „pomenirea” generalisimului Stalin la școala primară din satul unde erați elev?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Iarna anului 1953 a fost destul de aspră, cu ninsori care au atins chiar doi metri şi ceva în înălţime, că mergeam la şcoală prin tunelele făcute de părinţi, iar no ne credeam exploratori prin palatul de ghiaţă al lui Moş Gerilă. Venirea primăverii era aşteptată cu nerăbdare, când în dimineaţa de 5 Martie ne-am trezit în sunetele clopotelor de la cele două biserici din sat, bătăi prelungi... a jale, care plângeau moartea lui Stalin. Imediat, cum am ajuns în faţa şcoalii, am văzut stâlpii de la intrare legaţi cu benzi mari de pânză neagră, drapelul era coborât în bernă, monumentul eroilor era învelit de un giulgiu negru. Se decretase zi naţională de doliu.

Profesorul Ştefan Bârlădeanu, îmbrăcat în costum negru, a intrat în clasă şi ne-a spus că vom cânta un imn de slavă închinat generalssimului Iosif Visarion Stalin. Între timp, tabloul lu Stalin, drapat în negru, a fost adus de doi slujbaşi de la primărie şi aşezat pe catedră. Fiind copii, ne-a cuprins tristeţea, fiindcă fiecare dintre noi ştia măcar o poezie cu „Tătucul Stalin” al cărui portret îl vedeam pe holul şcolii, fiind aşezat langă, marii dascăli ai omenirei: Karl Marx, Friderich Engels şi Vladimir Ilici Lenin. Peste cravata roşie de pioner ne-au pus o panglică de doliu și am mers în grup cu elevii din clasele mai mari la Monumentul Eroilor de la Stejaru unde am cântat, după câte-mi aduc aminte, „Imn pentru Stalin”: „În hore-l cântă fete, flăcăi/ Și buciumul îl sună prin văi/
Uzinele repetă numele lui Stalin/ Timpul întrecând în sbor// Lui Stalin slavă, slavă cântăm/ Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm:/ Cu brațe libere clădim un imn lui Stalin,/
lumii noi conducător și-nvățător,/ Și-n corul de popoare glasul ni se-nalță:/ Stalin, far nemuritor...”. La Biserica de la Vale, mama s-a dus cu prescuri, colaci, colivă, a aprins lumânări, l-a tămâiat şi a dat sfintei biserici osanale - ca în noaptea Învierii de Paşte - rugându-se, cu lacrimi în ochi, către bunul Dumnezeu să-l odihnească în Raiul sfânt, că a adus Pacea pe pământ!

Se vorbea prin sat că popa Cezar ar fi întrebat o enoriaşă, pe baba Catalina, de ce-l jelşte pe Stalin? Bătrâna ar fi răspuns: „Ma rog, maică, pentru Stalin care ne-a scăpat de nemți, că dacă-l mai ținea Dumnezeu, ne scăpa și de ruși...”. Când a venit tata de la Bucureşti, pentru sărbătorirea sfintelor Paşti, mama i-a spus ce mare jale a fost în comuna Ghioroiu, la moartea lui Stalin, că ea a plâns şi s-a rugat pentru sufletul lui, să fie iertat şi pus în Rai, pentru binele făcut omenirii. „De ce nu te-ai rugat să-l ierte că m-a ţinut prizonier, că de nu dezertam... pe acolo-mi rămâneau oadsele!”. Mama, parcă o văd, i-a luat mâna tatei, i-a sărutat-o şi a zis, privindu-l cu ochii plini de lacrimi, s-a închinat: „Ilie, Dumnezeu ne învaţă: «De morţi să vorbim numai de bine!»”.

George ROCA: Povestiți-mi vă rog despre anii de școală, despre profesori și char despre faimosul „Tarzan”, despre mormanul de bomboane...

Marin VOICAN-GHIOROIU: Când am mers la școală, nu-mi convena absolut nimic, aveam mâncărici pe limbă, mă miram cum colegii mei nu reușeau să scrie pe tăblița de ardezie, bastonașe, cârji, „Oul lui Columb” şi liniuțe, etc. Într-o zi învățătoarea Titilică Petruța, când a-ntâlnit-o pe mama la biserică, i-a zis:
- Coană Aneta, băiatul dumneavoastră este foarte inteligent, pot spune că are talent, își face temele, iar eu i-am dat nota 5, dar este cel mai neastâmpărat elev din câți am: vorbește încontinu, strigă în clasă „Gata, am terminat, tovarășa învățătoare!”. Mormolocii ăștialalți nici n-au început să scrie!

Când am auzit-o ce spune, m-am rușinat și am luat-o în brațe pe mama.
- Petruța, fetița mea, (era nepoata lui bunica Ana de la Știrbești, de unde era și tata Ilie, de care o despărțeau două case) muma Anica l-a învățat să scrie, să socotească, ba chiar citește,... mai mult silabisește, dintr-o carte de povești cu litere de-o șchioapă numită „Gruia lui Novac Șoimanul” de Petre Dulfu, dar bine că mi-ai spus că am eu ac de cojocul lui.

Ce credeți că m-a dojenit sau mi-a dat vreo palmă? Nu m-a atins, dar nu a vorbit cu mine toată ziua, că pe seară cînd am văzut-o așa supărată, am început să plâng, să-i sărut mîinile și i-am promis că o să fiu cuminte. Abia la culcare, mi-a răvășit părul, m-a pupat pe frunte și, aproape plângând a zis mai mult ca să audă și bunica: „Mi-a crăpat obrazul de rușine..., în loc să fiu bucuroasă că înveți bine, aflu că ești neastâmpărat și strici liniștea în clasă. Cînd ai ceva de spus, de întrebat, vino la mine, că de-aia-ți sunt mamă...”. Credeți cumva că dacă m-am potolit la ore și-mi vedeam de treaba mea, desenam pe tăbliță ce-mi trecea prin cap și nu mai săream cu gura că am terminat de scris, dar am început să fac alte năzbâtii. La ora de religie, învățător era Mantu Emilian, fost sergent, rănit în război la Odesa, care mă punea să dau tonul la „Tatăl nostru”... „Ţine-te Pârleo!...”, eram dirijorul corului că așa ne rugam noi, prin cântec bunului Dumnezeu. După cum vedeți, avea încredere în mine și mă încuraja în fața clasei: „Copii, dați-i atenței!, și bătea cu bastonul în dușumeaua de scândură din stejar, geluită și lăcuită, îl vedeți pe colegul vostru Voican Marin, va ajunge țârcovnic la Biserica de la Deal unde slujește părintele Pretorian Nelu”, părintele care în clasa a VII-a mi-a fost profesor de limba română.

Asta ce vă povestesc acum, se petrecea prin clasa a V-a și, ca să fiu original, mai cu moț, la ora de cor unde aveam profesor pe Ștefan Bârlădeanu, păstrându-mi „rangul” ca dirijor, am pus la cale o șotie de care a aflat întreg satul. Cu vreo trei ani în urmă, mama Ana de la Știrbești, când a venit în vizită pe la noi, în Dealul Viilor, mi-a adus un șomoldoc de cățel, roșcat și rotund ca o minge, pe care l-am numit Tarzan. Cățelul a crescut mare, că-mi venea până la genunchi, mă ducea și mă aducea de la școală, cam cinci kilometri dus-întors, prin pădure... iarna și vara. Era cel mai bun prieten al meu, pe care-l învățasem să stea în două picioare, să se rotească, iar când cântam „A-uuu, A-ăăă!...” scotea niște sunete de „tenor” că-l îmbrățișam, îl mângîiam și-i dădeam o bucățică de brânză, un cârnăcior trandafir de la găleata cu untură, ori căteva jumări, ca recompensă. Ce-mi zic: „Ia să-i fac o surpriză domnului profesor Ștefan Bârlădeanu”. Colege de bancă, în rândul doi, aveam pe Rodica Mateescu, care stătea la geam, eu la mijloc, iar la margine, fiica domnului profesor, Rodica Bârlădeanu, cu care am aranjat - ele fiind mai înalte, stăteau în spatele corului - să aibă grijă de Tarzan, care, cu siguranță va „cânta” cu noi în același timp. Totul era pregătit la secundă, așteptam să intre în clasă domnul profesor Bârlădeanu. Toți copii erau cu zâmbetul pe față, abia așteptau „concertul”!
- Bună ziua copii!
- Bună ziua tovarășul profesor!
- Voican, ce cântăm?
- „Spargem munții-n pumni” - un imn dedicat brigadierilor care au construi calea Bumbești-Livezeni prin defileul Jiului.
- Astăzi cântăm ,,Răsună valea”! Voican, tonul... Treci în față, poftim bagheta, mai avem câteva zile până la concursul interraional dintre corurile şcolilor. Mergem la Bălcești... și sper să ne clasăm printe fruntași, eu sper primul loc!

Am atacat prima strofă și, fără a avea nici în clin, nici în mânecă... la marşul respectiv, mă pune dracul... la sfârșit să cânt „A-uuu, A-ăăă!”. Atât i-a trebuit lui Tarzan că s-a ridicat în două picioare şi a ,,cântat”… lung şi puternic un „Haa-uuu - Haam!”. Toţi coriştii se tăvăleau pe jos de râs, iar Tarzan, crezând că-i aplaudat la scenă deschisă, a mai repetat odată „Haa-uuu - Haam!” în registru grav, încât domnul profesor Bârlădeanu, cât era de înalt, peste 1,90 m, s-a aplecat în faţă, a pus mâinile pe catedră şi a spus zâmbind „Răsună valea şi câinele ne aţine calea”. Ce-a urmat după ,,spectacol” nu e greu de închipuit, mi-a crescut cota: „Marin Voican din Delureni cu Tarzan premiant la cor: glorie minerilor!”. iar tata mi-a aplicat corecţia de rigoare „Ţi-ai tăiat creaca de sub picioare, nu pupi să mergi cu mine la bâlciul de sfântul Ilie! Dacă vrei să fii bufon, n-ai decât să mergi la circ!”

Şi acum... parcă aud vocile dragilor mei ,,corişti” cum cântau: „Răsună valea, răsună valea,/ De la Bumbeşti la Livezeni,/ Şi creşte calea, şi creşte calea,/ Peste ponoare şi poieni…/ „Haa-uuu - Haam!// ”

Să nu credeți că puteam termina clasa a VII-a fără să las o amintire dragilor mei colegi, de care mă despărțeam..., fiindcă plecam care încotro îl purta soarta: unii la liceu, alți la școli profesionale, sau rămâneau la casa părintească, devenind agricultori. Împreună cu Mircea Crețan, colegul de clasă - nepotul nașului Marin Creţan - după ce ne-am sfătuit îndelung, am hotărât să le facem o surpriză colegilor, chiar în ziua când sărbătoream absovirea celor șapte clase. Zis și făcut, merg acasă și, ca un hoțoman, mă strecor pe lângă mama care statea de vorbă cu vecina, țața Catalina, soția lui nenea Costache - omul cu zece meserii, de care voi mai aminti -, intru în odaia de la drum, deschid lăcrița și iau 25 de lei. Când să ies, mă întreabă mama:
- Unde mergi așa grăbit!?... Abia ai venit de la școală, n-ai mâncat nimic și o tulești popește fără să-mi spui?
- Merg la repetiție, ne pregătim pentru serbarea de Duminică, iar de mâncat..., nu mi-e foame, mă săturai cu cireșe.
- Dacă tot cobori în sat, ia să-i duci lui cumnatu’ Mitrică Chiliban niște bani, că am uitat să-i dau...

A intrat în casă și a venit cu o sută de lei în mână, zicându-mi:
- Ascultă la mine, să nu cumva să te pună aghiuță să nu-i dai banii..., parcă presimțea ceva, că taică-tu are ac de cojocul tău!
- Îi dau, îi dau!... am spus eu, când deja ajunsesem la poartă.
În cinsprezece minute am coborât coasta din Dealul Viilor, și când am ajuns la Stejaru, Mircea mă aștepta tolănit pe masa de piatră din spatele Monumentului Eroilor.
- Veniși Mărine?
- Vezi bine!... Mircea, pe lângă 25 de lei pe care i-am luat din casă, fără să știe mama, pomană chioară: mi-a mai dat 100 de lei să-i dau lui nenea Mitrică, unchiu-tău, că i-ar fi reparat plugul... sau rarița.
- Dă-i la băiatu, mă descurc eu cu bătrânul.
- Dacă te descurci, lasă-i la mine și hai să mergem la nenea Costică Pătrașcu să facem cumpărături.
În zece minute ne aflam în prăvălie, comandând bomboane de 100 de lei.
- Mă copii, ce faceți voi cu atâtea bomboane, nu-s prea multe?
- Unchiu Costică, avem sărbătoare le școală, de sfârșit de an, și trebuie să ne mai îndulcim gurile..., că destul le-am avut amare atâția ani de învățătură, i-a zis Mircea, pe tonul omului matur.
- Nene Costică, vrem bomboane de toate culorile, învelite în hârtie..., îl atenționez eu.
- Fir-ați ai închinatului, vă pune moșul de care vreți.
A luat o lădiță de lemn și a-nceput să cântarească bomboanele, colorate... după cum îi arătam cu degetul borcanele din raft, că nu-mi venea să cred: cutia era încărcată cu vârf.
- Marfa e gata, distracție plăcută, copiii moșului...
- Mulțumesc!... sărut mâna, îi spun eu.

Mircea, cu o mișcare de prestigitator, îmi ia bancnota de 25 de lei și comandă:
Șase pachete de țigări Mărășești pentru tata Costică, iar de restul îmi dai batoane de halviță...
- Auzi tu, Mircea, ce face cuscru Costică,... de mai vrea șase pachete de țigări, că doar ieri pe seară a cumpărart două pachete?!...
- Pleacă la frate-său, la Vaideieni vreo două săptămână, să aducă niște brânză de oaie și... de unde să cumpere țigări, de pe munte?

Am luat bomboanele și le-am ascuns în beci la Mircea. Duminică, sărbătoare mare, elevi, părinţi, ce mai... se umpluse curtea şcolii şi abia aşteptau începerea spectacolului. Eu şi cu Mircea, i-am anunţat pe colegi şi elevii din clasele mai mici, să vină la Sejaru. Când în jurul monumentului erau zeci de copii, aşteptând surpriza, Mircea strigă din toţi plămânii:
- Împărate!... Gata, sus!
În următoarea secundă eram pe masa de piatră şi le-am spus ,,muritorilor de rând’:
- Împăratul Traian vă împarte daruri pentru strădania voastră, care... timp de şapte ani aţi învăţat carte, şi am aruncat primul pumn cu bomboane peste capetele colegilor.
- Uraaa! Trăiască imperatorul Traian, ave Cezar!!!... a ţipat din toţi bojocii, crainicul Mircea, ca mulţimea elevilor din jurul meu să-l susţină cu „Ave Caesar” până terminai toate bomboanele din cutie.

Ce să spun, triuf total, pentru câteva minute devenisem imperatorul Traian. Ce-a urmat, nu a fost chiar de râs, dar nici de plâns. După vreo două săptămâni, jucam mingea cu Mircea pe trenul şcolii, iar tata cu nenea Costache Creţan se cinsteau cu un vin răcit în apa de la puţ, când suntem chemaţi la raport.
- Marine, îmi zice tata pe un ton ridicat, mă văzui cu vărul, Mitrică Chiliban, şi m-a întrebat când am de gând să-i dau banii? După câte mi-a spus Nea, maică-ta, ţi-a dat o sută de lei pentru el, ce ai făcut cu banii?
- Mi i-a dat mie!... a sărit Mircea cu gura.
- Dacă Marin ţi i-a dat ţie, de ce nu i-ai dat lui Mitrică, îl ia la rost taică-său?
- Ia uite!... sare ca ars, Mircea, şi îl văd că-ţi pune mâna în cap a disperare, nu ţi i-am dat dumneata acum două săptămâni?
- Când mi i-ai dat? Nu-mi aduc aminte...
- Da!.. nu ţii minte?! Păi... ca şi acum, chefuiai cu Gheorghe Pătraşcu: i-ai luat, te-ai şters cu ei la barbă şi i-ai băgat în pungă, după care mi-ai zis că-i dai când te vezi cu unchiul Mitrică. Pungaşul mi-a făcut cu ochiul: îşi jucase rolul ca um desăvârşit artist.
- Mi i-o fi dat!... cumetre Ilie, dar am uitat, ce să fac,... vârsta.

Tata, care nu prea înghiţise spovedania lui Mircea, a zâmbit pe sub mustaţă şi a-nchinat cu paharul: „Hai noroc şi numai bine, dragă Costică!”... apoi a fredonat: „Ai uitat... că uitarea e scrisă-n legile omeneşti.”. Şi, uite aşa scăpai şi de data aceasta „curat şi luminat”... cum bunul Dumnezeu m-a lăsat, iar eu, nu peste mult timp, am plecat la Bucureşti ca să dau examen la liceu, lăsând în urmă prima copilărie, de care nu pot uita nici acum.

De multe ori, când stau seara târziu, gândul mă poartă înapoi la acei ani de poveste, şi mă văd muncind cu dragii mei colegi în pepiniera de pomi, lotul agricol al şcolii, unde creşteam puieţi de meri, gutui, peri, pruni, pe care-i plantam în livezile satului... Şi ce mai excursii făceam în timpul anului: mergeam pe dealuri, străbăteam pădurile, admiram apa cristalină a izvoarelor şi ne răcoream la câteo fântână cu licoare dumnezeiască, apoi alergăm care mai de care, primăvara, să culegem primii ghioceii, viorele şi cocorăi. Floricelele le făceam chite şi le dăruiam tovarăşilor învăţătoare şi profesoare, dar şi scumpelor noastre mame, iar toamna adunam fructe de pădure: măceşe, coarne, alune, crenguţe cu poame de păducel negru şi roşu. Pentru coperativă duceam castane, ghindă şi jir pe care conducerea şcolii le preda la raion, să facă din ele medicamente...

George ROCA: De când ați început să scrieți poezii?

Marin VOICAN-GHIOROIU: De prin clasa a V-a am început să scriu poezii... Concuram cu un coleg, Nelu Teodorescu, din satul Poienari, băiatul lui Gheorghe Zugravu. Poezii pe care ni le-a pus la gazeta de perete - abia prin clasa a VII-a - profesorul de română, Nelu Pretorian, un bun părinte care ne încuraja să scriem poezii și povestiri din viața noastră. Îmi pare foarte rău că am pierdul caietul în care-mi notasem, din ce-mi povestise tata, peripețiile lui pe frontul de răsărit și de apus, fiindcă luptase până la Cotul Donului și, fiind cooptat în Divizia Tudor Vladimirescu, ajunsese până în Munții Tatra, ca după 9 Mai 1945, când trebuia să se întoarcă la vatră, a fost luat prizonier de ruși. În acest caiet schițasem prima mea piesă de teatru cu eroii de pe front, care luptaseră la Oarba de Mureș.

George ROCA: Care e povestea cu marea secetă din anul 1956?

Marin VOICAN-GHIOROIU: În anul 1956, mi-aduc aminte că nu plouase de vreo trei luni: pământul se uscase de băgai prăjina de doi metri printe crăpături, vitele nu aveau ce mânca, iar izvoarele din fântâni secaseră, că ne duceam peste cinci dealuri și patru vâlcele să aducem un ulcioir de apă de la fântîna din Cacova, sau de la ciutura din Ulioaia. Parcă văd și acum cerul care, spre seară, se umplea de nori negri, iar oamenii se rugau la bunul Dumnezeu să dea ploaie, dar ca un făcut: norii dispăreau într-o jumătate de oră „mâncați de vârcolaci” și apărea din nou soarele mistuitor care ardea vegetația.

În săptămâna care am plecat la București, spre sfârșitul lui Iulie, am asistat la o minune dumnezeiască. La Stejaru, Monumentul Eroilor, au venit nouă preoți să facă o slujbă pentru slobozirea din ceruri a ploii dătătoare de viață. Când am ajuns și eu în vale, am privit coroana falnicului stejar care umbrea statuia eroilor, în vârful căreia trona vulturul biruitor, am văzut că începuseră să se ofilească frunzele din cauza lipsei de apă din sol. Lume și iar lume..., (de nu-i puteai număra) oameni în vârstă, bătrîni în baston, femeii, copii... și tot mai soseau din satelele vecine, Poenari, Știrbești, Herăști ca să participe la procesunea care a pornit spre Imileasca. Preoții se rugau și stropeu cu aghiasmă în stânga și dreapta, iar oamenii țineau isonul „Dă Doamne ploaie, Ajută-ne Doamne!...” și-și făceau cruci, sărutau pământul. Soarele dogorea îngrozitor, iar pe cer nu se vedea zdreanță de nor. Toți eram cu ochii spre cer, ca la un moment dat, din senin, s-a auzit un tunet prelung, apoi s-a auzit vocea unui preot, Dumnezeu nu ne lasă să murim de foame. După două ore de mers, ajunsesem în Câmpul lui Imileacă, și în câteva minute norii s-au adunat pe boltă și au început să lăcrimeze. Ploua, ploua, ploua... aurul vieții se revărsa pe pămămnt. Toți oamenii erau în delir, care mai de care mulțumea lui Dumnezeu, dar spre mirarea mea, nu am văzut unul să plece să se adăpostească de stropii ploii care a continuat să curgă până pe la orele șapte după amiază. Când m-am întors acasă, nenea Costache, vecinul nostru, îi spunea babei Lica, soția bătrânului Dumitru Tetoianu: „Gagă Lică, porumbul și grâul e pierdut, dar vița de vie e salvată... O să se facă vin de n-o să avem butoaie unde să-l punem!”. Bătrâna i-a răspuns, zâmbind: „O să beți, maică, de-o să dați cu căciula în câini!... He-he-he, Dumnezeu ține cu voi, bărbații.” Și astăzi, când scriu despre acea minune dumnezeiască, mă întreb și-mi răspund: „Puterea sfintei Rugăciuni poate să facă cerul să dea ploaie pe pământ și să salveze oamenii de la moarte...”

George ROCA: Care au fost inceputurile tangenței dvs. cu muzica? pregatirea artistică și profesională...

Marin VOICAN-GHIOROIU: Când am prăsit satul natal, dm luat cu mine un inestimabil... bagaj de cunoștințe, bogăție culturală pe care o port și acum în suflet. Ascultasem vestiți rapsozi: Gică Chirea de la Iancu Jianu, Mitrică Zamfir, Marin Tănăsoiu – violoniști, care cântau și din gură cu o așa măiestrie că-i ascultau ș-i admirau sate întregi. Mi-aduc aminte de doinele, baladele, cânecele oltenești de dor și inimă albastă; de cătănie, cununie, botez, rătez, de înstristare, sau de tristețe... când omul se sfârșește de pe acest pământ, dar în special, tare mă mai impresionau cântecele de veselie, horele și sârbele, chiuiturile și strigăturileîn zilele de sărbătoare, de Crăciun, Anul nou, de Paște și la Bâlciul de Sfântul Ilie, când tot omul petrece cu cei dragi. Tot pe atunci am ascultat o fetiță în Valea Otetelișului, pe o scenă improvizată la Bâlciul de Sfântu Ilie, a cărei voce era un clopoțel de argint, mai târziu devenind ,,Ciocârlia Olteniei” – nimeni alta decât celebra Maria Ciobanu!

Doamne, era să uit colțișorul de rai care mi-a înveselit anii copilăriei, grădinița de flori a bunicii Ana de la Știrbeși, imagine luxuriantă care-mi apare în fața ochilor ori de câte ori mi-amintesc de zilele petrecute împreună cu verișorii mei, Gheorghe și Nicolița printre răsadurile de lobidragi, bujori albi, galbeni și roșii, gladiole, steblele de trandafiri altoiți ... al căror miros îl simt și acum, că văd ca pe un ecran panoramic minunatele crizanteme, de toate culorile, care rezistau toamna... până dădea bruma. Mama Ana avea atâta dragoste de flori, că dimineața când mă trezeam, o găseam în grădiniță, le uda și săruta ca pe niște nepoței dragi, iar când soarele cobora după Dealul Nucului, spre seară, era din nou prntre flori să le îngrijească. Nu era călător, care-i zicea „Bună ziua mamare”, să nu-i dea acestuia un buchet de flori pe care le-nchina cu câteva cruci și spunea cu vocea ei blândă: „Pentru Dumnezeu și Fecioara Maria!... Să fie primite,... și pentru sufletele celor adormiți!...”

În București am locuit la tanti Marioara, sora lui tata Ilie, care studiase pianul la conservatorul de muzică din Atena, apoi cântase în Italia în orașele Alcamo, Palermo, Neapole și Milano - unde l-a cunocut pe unchiul Vichi Romano care a venit în România – și cu care are patru copii, pe Romică, Nelu, Gigi și Rozica.

Am dat examen de admitere la Liceul „Gheorghe Șincai” și la matematică am avut un subiect foarte ușor: rezolvarea unei probleme la algebră, cu două necunoscute, la geometrie ne-a dat un hexagon și trebuia să aflăm suprafața triunghiului, din cele șase, aveam lungimea razei cercului, să aflăm înălțimea și un binom de care nu-mi aduc aminte. Mi-am scris numele pe foaia de hârtie, ștampilată, am semnat... și într-un sfert de oră am predat lucrarea la profesorul care ne urmărea să nu copiem. Când să ies pe ușă, profesorul m-a întrebat:
- Să înțeleg că ai renunțat la examen, da?
Fiind sigur pe mine că rezolvasem toate subiectele, i-am răspuns din ușa pe care o deschisesem:
- Merg să cumpăr și eu o pâine de la chioișcul de peste drum, vreau să văd dacă are tot prețul de 3 lei... cum rezultă din calculul problemei” și am rîs ca o ciupercuță.
- Bine, bine... grăbește-te!
Afară era verișorul meu, Romică, și tata. Când m-a văzut că am ieșit din examen, tata mi-a zis:
- Ce făcuși oltene, fu greu?... îi terminași!?
- Aaa... păi ai fost niște probleme de copii. Terminai și plecai!
Tata, deloc încântat că ieșisem din clasă așa de repede, mă întreabă îngrijorat:
- De ce nu stătuși și tu ca să verifici dacă ai rezolvat bine problemele? De ce te-ai grăbit?
- N-aveam ce să fac în clasă, mă plictiseam...

A doua zi la Limba Română, pomană cerească: „Împărat și proletar” de Mihai Eminescu, părintele meu spuiritual, pe care-l îndrăgisem din ziua când tata mi-a adus o carte „Poezii alese” de Mihai Eminescu – chiar de 1 Aprilie, când împlinisem 12 anișori. A fost cel mai de preț cadou primit în viața mea..., talisman de care nu m-am mai despărțit niciodată, fiindcă... în câteva luni știam peste 25 de poezii pe dinafară. Când aveam invitați, tata mă scotea în față să le recit poezii de Eminescu şi era aşa de mândru de mine că nu de puţine ori începea să cânte „Mai am un singur dor!...” iar unchiul Ilie Predoiu îi ţine isonul, adăugând: „Mai am un singur dor, să beau vinul din ulcior şi la toamnă să mă-nsor!…” apoi adăuga râzând în gura mare: „Să mă-nbăt precum un chior”. Și uite așa am trecut examenele cu brio și am devenit liceean la București!

George ROCA: Câteva detalii vă rog despre întâlnirea cu Maria Tănase...

Marin VOICAN-GHIOROIU: Înainte de începerea cursurilor la liceu, am avut şansa unică s-o cunosc pe marea doamnă a cântecului românesc, Maria Tănase de la care am învăţat să cânt, să scriu şi să compun cântece populare. M-am pregătit în domeniul muzicii cu fratele lui tata, prim-violonist în Filarmonica „George Enescu”, absolvent al Conservatorului din Atena.

După cum am scris în cartea „Ne vedem la Paris” - închinată celor doi celebri gorjeni, Maria Tănase și Constantin Brâncuși - între care a fost o dragoste „la prima vedere” – dragoste cu năbădăi dintre oltenii mei, căci nu degeaba spune zicala populară „Dragostea oltenească, te bagă-n boală câinească, te scoate la primăvară... galbin ca turta de ceară”.

George ROCA: Care au fost primele succese ca muzician?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Primele succese în domeniu muzicii s-au arătat la orizont destul de greu! Aveam scrise zece melodii - versuri și muzică - pe care Maria Tănase i le cântă lui neicuța Costache. Primele cinci melodii i le cântă chiar în atelierul de sculptură din Paris, cel de pe strada Impase Ronsin nr.11, unde s-au văzut prima dată, iar următoarele în parcul din Târgu Jiu, când maestrul îi explică Mariei Tănase taina realizării capodoperei sale: „Masa Tăcerii”; „Poarta SărutuluI”; „Coloana Infintului” și „Aleea celor 30 de scaune” – piese care compun Complexul sculptural închinat ,,Eroilor Neamului”... legendarilor luptători din Primul Război Mondial, făuritoriI României Mari... Am hotărât cu solista Rodica Anghelescu ca aceste zece melodii să le imprimăm cu Orchestra de Folclor Radio.

Amintesc de seara memorabilă a anului 2019, de la Sala Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, când soprana Rodica Anghelescu, invitată de onoare la „Festivalul Maria Tănase – Ediția a XIX-a” a cântat melodia ,,Maria Tănase spune...” unde versurile îmi aparțin. Întreaga sală era în picioare: spectatori și membrii comisiei de jurizare, aplaudau și scandau „Maria Tănase, Maria Tănase!...”, iar de acolo de sus... din lumea celestă, i-am auzit glasul: „Vezi Marinică, Dumnezeu ți-a păstrat rolul tău!...”. De data aceasta erau lacrimi de bucurie, fiindcă am înțeles ce înseamnă magia scenei și puterea admirației publicului, iar „micuțul paj” care vărsase lacrimi amare cu 63 de ani în urmă, devenit om în toată puterea cuvântului, trăia cel mai înălțător moment din viață...

Din cele peste 250 de compoziții, versuri și muzică, am înregistrat două albume muzicale: „În poiană la Olteț” și „De-ar fi dorul fân cosit” cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor Adrian Grigoraș, un total de 32 de melodii. Cel de al treilea album intitulat „Dragoste-am cules din flori” a fost înregistrat cu Orchestra Națională de Folclor, dirijor maestrul Constantin Arvinte, și conține 22 de melodii.

Desigur că activitatea mea nu s-a limitat numai la muzică populară. Am scris versuri și am compus romanțe cu care am participat la „Crizantema de aur” de la Târgoviște. Am luat Premiul al II-lea cu melodia „În palatul vieții mele”, versurile îmi aparţin, compozitor Viorel Covaci, şi tot Premiul al II-lea cu melodia „Copil sărman” – versurile subsemnatul, muzica Sabin Pautza, iar la „Crizantema de Argint” de la Chișinău, am obținul Premiul a II-lea la Creație cu melodia „Uite salcâmul a-nflorit!” (Versuri şi muzică: Marin Voican Ghioroiu). Deasemenea am participat la Concursul pentru Muzică de Fanfară „Iosif Ivanovici” cu Reprezentativa Armatei MApN, la care am luat premiul al II-lea cu Cantata „Inimă de mamă” – libretul îmi aparține, muzica Valentin Mandric, o lucrare amplă închinată Centenarului Unirii 1918-2018.

George ROCA: Când v-aţi afirmat ca scriitor? Care sunt volumele publicate?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Am publicat două volume în colaborare cu prof. Valentin Mandric: „Inimă de mamă” şi „Poetul şi Regina”, apărute la Editura Muzicală – UCMR. În colaborare cu maestrul Constantin Arvinte am produs: „Brâncuşiana”; „Cantata Unirii”; „Doamne, „Doamne, Ţie-ţi mulţumim”; „Fărcăşana”; „Frate drag, Ardeal iubit”; „Tu, Romanţă-ncântătoare” și „Tudor Vladimirescu”, apărute la Editura Muzicală – UCMR. Tot la această editură am publicat cărţi cu specific muzical: „Din cuvinte-am sădit flori”; „Soartă, cine crede-n tine”; „Să-l cunoaştem pe inegalabilul artist Gheorghe Zamfir”; „Doina de jale, Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu”; „Cu Anton Pann în cârciumioară la Deşliu”; „La fântâna de la Dealu”.

Volume de poezii: „Inimă de mamă” 3 volume; „Schimbă, neică, pălăria”; „Amintiri din cârciumioară”. În colaborare cu doamna Elena Armenescu: „Farmecul poeziei”, iar cu prietenul meu, prof. Ion Paşol (consătean din Poienari) „Fiii satului”.

George ROCA: Care libret a fost cel mai apreciat de persoanele de specialitate?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Se apropia sărbătorirea Centenarului Unirii 1918-2018 și, împreună cu bunul meu prieten, compozitorul prof. Valentin Mandric, am hotărât să participăm la Concursul de Creație Muzică de fanfară „Iosif Ivanovici” care se desfășura sub patronajul Inspectoratului General al Muzicilor Militare.

Am specificat mai sus în amintirile mele din primii ani ai copilăriei, că ascultând confesiunea măicuței... în miez de noapte, către bunica, m-a impresionat (marcat) foarte tare! Mai târâziu când m-am documentat despre actele de eroism pe care le-au făcut ostașii români pe frontul de la Mărășești, mobilizați de un înalt patriotism: „Pe aici nu se trece” – locul unde a plătit cu viața bunicul meu (după mamă) Dumitru Tetoianu și fratele lui Ion – au fost fapte pentru am scris libretul cantatei „Inimă de mamă” Prezentarea în concurs a fost o realizare de o înaltă calitate muzicală și regie, la care au participat corurile de la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” și Corul de cadeți.

Prof.univ Dr. Dumitru Miron, Președintele Senatului Academiei de Științe Economice București scrie în prefața volumului: „Nu avem decât a ne bucurăm profund și a prețui cum se cuvine atunci când unii dintre semenii noștri, care vibrează cu mare sensibilitate la lira sufletului românesc, își asumă dificila dar înnobilatoarea sarcină de a aduce în atenția comunității pe care o populăm, într-o manieră specială, trăiri profunde, vibrații autențice, teme emblematice și fapte de mare valoare. Este de apreciat demersul Editurii Muzicale, edificiu cultural de mare utilitate societală, de a primi spre publicare o lucrare în care, pe muzica compozitorului Valentin Ștefan Mandric, și cu versurile și textul maestrului Marin Voican-Ghioroiu, se aduce un omagiu legendarilor eroi care au luptat în Primul Război Mondial și, cu jertfa lor, au pus România acolo unde îi era locul, printre învingători, asigurând un suport deosebit pentru un mare pas în istoria țării noastre, Unirea cea Mare. Este meritoriu atât demersul în sine cât și maniera selectă în care a fost formalizat acesta, începând cu titlul lucării – „Inimă de mamă" autorii punând la loc de mare cinste metafora perenității, asociind patria cu ființa cea mai dragă nouă tuturor, sintetizând în doar două cuvinte (inimă și respectiv, mamă) un întreg univers social, cultural și relațional.

Din paginile acestei feerii muzical-literare transpare convingător mesajul că, doar aceia care se străduiesc să înțeleagă dimensiunile temporale și spațiale ale devenirii istorice, pot fi mai impliniți, dotați cu veacurile de experienţă omenească, înarmați cu experienţa care-i poate ajuta să facă lucruri temeinice, să prețuiască reușitele și să nu repete greşeli.

Cartea «,Inimă de mamă» este o readucere în cotidian a devizelor exemplare pentru istoria luptelor purtate de neamul românesc «Pe aici nu se trece!» - a cuvintelor cu caracter de simbol - neatârnare, independență, glorie, dragoste de neam - autorii propunându-și ca aceia care vor parcurge această lucrare să confere acestor sintagme semnificația care se impune, să stârnească sentimentele patriotice, să cheme la așezarea acolo unde le este locul a faptelor de vitejie, a sacrificiilor totale și a normalității elevate a vieții sociale.

Îi felicit pe autorii acestei lucrări: scriitorul-compozitor Marin Voican Ghioroiu şi compozitorul Prof. Valentin Mandric pentru acest demers de înaltă ținută literară și artistică și invit pe cei pasionați de istoria neamului românesc, dar și de muzica înălţătoare a cantatei, să aibă în biblioteca personală această carte”.

Iar Generalul de brigadă Gheorghe Dragomir, Președintele „Centrului de Etica și Strategii" (al cărui director artistic și de imagine sunt), scrie: „Cantata «Inimă de Mamă» - omagiu legendarilor eroi din Primul Razboi Mondial, este o compoziţie muzical-patriotică de excepţie, având drept autori pe distinşii maeştri: Marin Voican Ghioroiu, libretul şi Valentin  Mandric, muzica.

Scriitorul şi compozitorul Marin Voican-Ghioroiu ne surprinde din nou într-un mod plăcut cu aceasta capodoperă compozistică de excepţie dedicată Centenarului Unirii, prin transpunerea în versuri de o tristeţe răvăţitoare: drama uneia dintre cele mai tragice familii de militari români care, în războiul pentru întregirea neamului, a oferit drept jertfă supremă, (tatal, generalul Marin Tetoianu şi soţia, Lixandra) pe cei doi fii (Dumitru - 27 ani şi Ion - 24 ani). Acestă familie de eroi legendari, rudă cu maestrul Voican, se alătură în tragismul ei... sutelor de mii de familii de martiri care au scris cu sângele lor victoriile de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, etc. pentru înfăptuirea idealului sublim de realizare a Marii Uniri a românilor.

Libretul scris, așa cum spune autorul Marin Voican-Ghioiroiu, l-a inspirat și călăuzit pe compozitorul Valentin Mandric care scrie muzica, să ne poartă pe întreg parcursul desfăşurării acţiunilor de luptă ale ostaşilor români - care este precum structura unui imn mobilizator şi înălţător - cu marşuri gloriose, cu redarea unor stări de încleştare dintre beligeranţi şi un final luminos... de largă respiraţie, când VICTORIA asupra duşmanului le aduce clipe de bucurie şi entuziasm, ca răsplată a înfăptuirii idealului suprem, România Mare! Glorie eternă eroilor neamului românesc!  

Când această lucrare coral-simfonică «Inimă de mamă» a răsunat în marea sală a Reprezentativei Muzicilor Militare «General Sergiu Eremia» sub bagheta maestrului col. Marius Șerbănescu - având artiști de certă valoare artistică: actor și regizor Marian Ciripan, sopranele Rodica Anghelescu și Elena Dincă, Basul Valentin Vasiliu de la Opera Română, baritonii Cristache Șerban, Ioan Alexandru Alexandri, tenor Daniel Stoica, corurile reunite și Reprezentativa... - am simțit un fior și o mândrie, că străbunii noștri n-au fost uitați, iar noi le ducem faima mai departe și cinstim amintirea lor cu versuri și muzică înnălțătoare. Sunt mulțumit și eu și prietenul meu, Valentin Mandric că ne-am făcut datoria față de înaintași noștri pe care-i slăvim cu onor și mândria de-a fi român”.

Generalul-colonel Vasile Băețelu, în „Omagiu eroilor războiului pentru întregirea neamului românesc” scrie: „Bătăliile Armatei Române din vara anului 1917 în sudul Moldovei, la Mărășești, Mărăști și Oituz se înscriu în istoria lumii, ca acel gen de lupte pentru salvarea unei națiuni, în cazul de față păstrarea ființei naționale a poporului român. Între eroii care s-au jertfit pentru ţară la Mărăşeşti s-au numarat: Dumitru şi Ion Tatoianu, eroi olteni, ascendenţi ai scriitorului si compozitorului Marin Voican-Ghioroiu, care le-a dedicat lucrarea «Inimă de mamă», aparută la Editura Muzicală.

Tatăl eroilor Ion şi Dumitru Tatoianu fusese general. Deci o familie care şi-a dedicat viaţa idealurilor de libertate şi unitate ale poporului român. Familia a fost înştiinţată despre dispariţia celor doi copii şi, sub un puternic şoc emoţional, mama acestora, Lixandra a orbit la aflarea veştii teribile a morţii fiilor săi.

Scriitorul Marin Voican-Ghioroiu şi compozitorul Valentin Mandric redau în cartea «Inimă de mamă» intensitatea şi amploarea luptelor din zona Mărăşeştiului şi zbuciumul sufletesc al familiilor care și-au pierdut copiii în acest năpraznic război de salvare a României. Aşa a înţeles familia scriitorului să se pună în slujba patriei şi să situeze înaintea vieţii, salvarea ţării. Galeria eroilor neamului care s-au jertfit pentru reîntregirea României este infinită. Să-i păstrăm întotdeauna în inimile noastre şi să-i pomenim pentru jertfa lor spre binele nostru. Dumnezeu să-i apere acolo sus de unde vegheză viețile noastre”.

Compozitorul și dirijorul din Republica Moldova, Prof.univ. Dr. Constantin Rusnac, Doctor Honoris  Causa, ne-a dedicat o pagină, atât ca specialist în domeniul muzical, dar și ca frate român aflat dincolo de Prut, al cărui patriotism se vede din afirmațiile pe care le face cu privire la muzica și libretul cantatei „Inimă de mamă”: „Dumnezeu a trimis omul pe pământ nu numai să învețe a iubi, dar și să se deprindă a împărtăși acest sentiment divin cu semenii săi. Referitor la asta, scriitorul basarabean Ioan Mânăscurtă scria: «Toate războaiele victorioase ale unuia sau ale altui popor, cât şi părelnica lor mărire, au fost şi vor fi o catastrofală înfrângere a omenirii întregi; lumea a pierdut prin om simţul întregului, distrugându-şi echilibrul firesc...».      
     
Cantata «Inimă de mamă», semnată de compozitorul Valentin Ștefan Mandric, după un libret de Marin Voican-Ghioroiu, ne vorbește elocvent despre faptul, că Memoria este cea mai frumoasă trăsătură, cea mai binevenită însușire a celor care tind să poarte mândru numele de Om. Printr-o îmbinare convingătoare a cuvântului cu silaba muzicală, autorul a reușit să creeze o imagine impunătoare a acelor zile de glorie ale poporului român, dintr-un timp nu prea îndepărtat. Prin intermediul vocilor umane și a instrumentelor muzicale, în fața ascultătorului se desfășoară o încordată, pătrunzătoare priveliște, care răvășește sufletul și reînvie în memorie dureroase pagini din istoria uneia din cele mai importante victorii strategice a defensivei româno-ruse din primul război mondial – luptele de la Mărășești, în care Armata 1 Română a pierdut 27.410 de ostași (morți, dispăruți și răniți), din efectivul inițial de 170.000 de militari.

În acest peisaj muzical-literar, plin de măreție monumental-istorică, compozitorul și-a manifestat pe deplin măiestria artistică, atât în ceea ce priveşte invenţiile armonic-melodice, scriitura orchestral-corală în cunoștință de cauză, cât şi în construcția bine chibzuită a dramaturgiei lucrării. Chiar din primele măsuri, orchestra creează o tensionată atmosferă de neliniște, ascultătorul parcă fiind preîntâmpinat de ceea ce are să se întâmple. Momentele ilustrativ descriptive, de fiece dată cu alte încărcături emoționale, aprofundează conținutul lucrării, scoțând la iveală una din cele mai senine trăsături cetățenești ale personajelor creației – dragostea față de Patria-Mamă, întru salvarea căreia ei sunt gata să-și jertfească viața. Subiectul creației este schițat ușor schematic, autorul punând accentul nu numai pe sentimentul de durere, care sălășuiște în inima fiecărei mame pentru soarta vitregă a fiilor plecați în război, dar, mai ales, pe acel sacru seniment de recunoștință pentru „suprema jertfă pe câmpurile de bătaie întru întregirea neamului.”

*
Afirm că nu întâmplător... compozitorul Valentin Mandric este deținător al titlului de laureat al Concursului Național de creație al muzicilor militare „Iosif Ivanovici” – 2016, iar cu această cantată de mare valoare a obținut premiul al II-le la secțiunea Creație.

Textul literar, scris în stilul baladelor de sorginte folclorică, a impus compozitorul să vină, pe alocuri, cu sonorități care ne aduc o atmosferă atât de aproape, atât de acasă, cu intonații muzicale ce ne amintesc de rădăcini, de baladă, de acea dureroasă doină românească în care interpretul îşi deschide porţile universului său interior, dezvăluindu-şi sincer trăirile şi stările sale sufleteşti – niște momente lirice de o frumusețe atrăgătoare. Mișcarea dramatică ajunge la apogeu. Scurta apoteoză finală răsună ca un răspuns elocvent la porunca generalului Eremia Grigorescu, comandantul suprem al Armatei 1 Române: „Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului!”.
  
Talentul muzical, care s-a developat precoce, insistenţa, dorinţa, alături de alte frumoase capacităţi ale sufletului său, au fost răsplătite din plin. Pe parcursul anilor, Valentin Mandric a acumulat o vastă experiență în domeniul compoziției: este autor de muzică de cameră, vocal-simfonică, muzică ușoară, laureat al mai multor concursuri de creație, autor al coloanei sonore la mai multe filme de lung metraj, autor al imnului Colegiului Național de Muzică „Dinu Lipatti” din București, unde activează în calitate de profesor.

George ROCA: Ce v-a motivat să scrieți opera dramatică „Ne vedem la Paris”? Hai povestiți-ne despre Maria Tănase, căci aveți multe amintiri minunate despre dânsa...

Marin VOICAN-GHIOROIU: Răspunsul îl veţi afla citind cele ce scriu mai jos, în destăinuirea „Zânei mele cea bună” – Maria Tănase „Dragoste cu năbădăi”: „...Ridicând cortina timpului, las amintirile dragi să-mi redea zilele minunate ale copilăriei şi cele mai fericite clipe din viaţa mea pe care le-am petrecut lângă marea Doamnă a cântecului românesc - Zâna mea cea bună - Maria Tănase, fiindcă prima întâlnire pe care am avut-o cu Privighetoarea Gorjului sau «Edith Piaf a României» a avut loc în toamna anului 1956, chiar la «Grădina de flori» a renumitului gorjean, Ion Coandă Tănase, tatăl artistei, din strada Livada cu Duzi nr.23, cartierul Cărămidari, zona Văcăreştilor - sub Dealul Piscului.

Doamne!... grădina pe care o vedeam, cu ochii copilului venit de la ţară, era un adevărat colţ de rai: tot felul de răsaduri cu flori, ghivece, trandafiri, pomişori ornamentali, ochiul boului, margarete, lobidragi, petunii, muşcate, dalii, crizanteme de toate culorile, coviltire acoperite cu prelate, iar de-o parte şi de alta se vedeau geamurile serelor olandeze unde creşteau cele mai mari şi frumoase crizanteme din România (ca nişte pălării de flaorea-soarelui), comercializate de tatăl artistei, neica Ion Coandă, la florării (care aveau vad bun la vânzare!) şi la cele mai selecte restaurante din capitală: Capşa, Parcul Trandafirilor, Athenee Palace, Continental, Caru cu bere, Carlton... Trebuie să amintesc de renumele ce şi-l făcuse în strinătate şi ce câştiguri frumoase încasa din exportul lor la Viena şi Paris”.

Desigur că cititorii prestigioasei reviste „Bumerang‘’ se vor întreba cu ce ocazie am păşit în paradisul florilor lui neica Ioan Coandă Tănase? A fost o simplă întâmplare - eu spun, destin fericit!

„Un cunoscut de-al tatălui meu, neica Ion Oracescu, m-a rugat să-i dau ajutor la reparatul pompelor de udat ale tatălui Mariei Tănase. Supărarea mea... că ratasem rolul „Pajul ducesei”, cum am cunoscut-o din volumul „Ne vedem la Paris” pe Maria Tănase, s-a topit în viitoarele vizite pe care le făceam în „Grădina cu flori”, fiindcă „Zâna mea cea bună” înţelegând sufletul unui copil atras de mirajul scenei... s-a purtat cu mine ca o adevărată mamă, mi-a trezit pasiunea de-a citi cărţi din literatura universală, şi îmi zicea: «Marinică, un adevărat român este cel care-şi cunoaşte scriitorii clasici şi contemporani, cântăreţii de muzică populară autentică, şi îşi iubeşte plaiul natal».

Într-o seară, de sfârşit de octombrie, mă aflam cu neica Oracescu în «vizită de lucru» la grădină, când lucrătorii care munceau la sere se adunaseră în jurul unei mese lungi, care se găsea sub copertina unei fânării, având dedesubt şi bucătăria de vară. La petrecere l-am observat pe Nelu Busuioc şi câţiva ţigănuşi din cartier, porecliţi «Artiştii Piscului». În momentul punerii ciorbei fierbinţi în străchinile de Oboga de către gaga Leana - o fată voinică şi tare frumoasă, de vreo treizeci de ani, venită de pe la Tălpaşi, de pe valea Amaradiei, bucătăreasa «Clanului Tănase» - şi-a făcut apariţia Maria Tănase care le zice cu voie bună-n glas:
- Poftă bună, dragii mei!
- Sărut mâinile, Măriucă dragă!... îi răspunde neica Oracescu şi, cu paharul de ţuică în mână, se apropie de ea, îi face o plecăciune de cavaler medieval, apoi o sărută pe obraz.
- Nea Ionele, nea Ionele... ce mai fac mândrele tele?
- Bine-mi fac, dar nu mă plac.
- Cântă-le, dă-le mărgele şi te-or iubi cu plăcere.
- Plăcere, plăcere... dar mai trebui şi putere.
- Ia să mă aşez lângă «învăţătorii mei în ale cântecului» şi pentru fiecare «amic» (îi striga pe nume) a găsit un cuvânt potrivit, o vorbă de duh întrebându-i cu zâmbetul pe buze dacă se va cununa la iarnă şi cine-i norocoasa (fericitul), ce le fac odraslele, ce şi-ar dori să le aducă Moş Crăciun, sau pe cei care-i ştia că au băieţi în armată îi încuraja ca să aibă răbdare că se-ntorc «soldaţii mamei», dar să le păzească de «ispita oltenească» pe viitoarele nurori, ca în final să-i invite a cânta ceva vesel.

Atât le-a trebuit că au început «Artiştii Piscului» să doinească pe ritmuri gorjeneşti, să joace şi să chiuie de mama focului. Atunci am văzut acei ochi ai Mariei Tănase - un verde strălucitor de pădure stropită de roua dimineţii - în care strălucea bucuria unei inimi îndrăgostite de cântecul popular. Mi-a făcut semn să mă apropii şi întinzându-mi mâna, pe care am sărutat-o ca pe a bunei mele măicuţe, mi-a surâs şi m-a întrebat:
- Ia spune, ce roman ai mai citit?
- «Invitaţie la vals» de Mihail Drumeş.
- Nu-i aşa că ai şi tu o iubită pe care ai lăsat-o în Dealul Viilor?
- ...Doamnă Maria, eu am colege, nu iubite.
- Vezi cum trişezi?
- Una este povestea unui roman, alta e să am o drăguţă...
- Ascultă, Ionele, ştiai că nepotul Marinică... e îndrăgostit?
- Nu mă miră,... mai cunosc eu pe cineva care la 16 ani îi sfârîiau călcâiele după un „doctor de inimă” şi nici nu era măcar albastră.
- Multe mai ştii matale, ca un om bătrân... şi ce bine ţii minte!...
- Bătrân este văru’ Coandă, taică-tău, ai auzit?

A dat peste cap cinzeaca, s-a şters la gură cu dosul palmei, vocea i-a devenit blândă când a venit lângă Maria, şi cum neica Ionel era un artist înnăscut, a schimbat registrul. - Ei... dacă am greşit, te rog să mă ierţi, dar că veni vorba despre iubiri cu năbădăi, am uitat să te-ntrebat despre dragul tău gorjean, Constantin Brâncuşi, îl mai ai la inimă?
- Gorjene, gorjan iubit, sufletul mi-ai răscolit... de când nu te-am mai văzut, a intervenit Nelu Busuioc, improvizând pe strunele viorii o melodie de dor şi inimă pustie.

Doamna Maria a privit undeva spre tăriile cerului, părea că urmăreşte o stea anume. Şi-a lăsat să-i cadă fruntea în palma mâinii drepte şi s-a auzit un oftat discret în respiraţia ei. Într-un târziu a pus mâna pe umărul meu - simţea nevoia să fie de cineva aproape - şi a început să ne spună cu glas duios cele ce urmează. Avea un surâs amar în colţul gurii. Toţi amuţisem, numai un firicel de melodie suavă se auzea pe corzile viorii vrăjite a lui Nelu Busuioc în acea noaptea tainică.. În timpul cât a vorbit, nu m-am mişcat, îi sorbeam cuvintele... Îmi-era frică să nu-i distrag atenţia: era atât de concentrată încât intreaga ei fiinţă plutea într-o lume fantastică... pe care o cunoscuse cu mulţi ani în urmă.

- Ce-mi e şi viaţa asta!... un drum lung pe care meregm şi căutăm fericirea şi, cum omul este curios din fire, ne oprim la câte-o răspântie ca să ne odihnim, ori să gustăm din fântâna cristalină a dorului câteva picături de fericire. Cum şi mie, bunul Dumnezeu, mi-a dat să străbat multe cărări, odată ce ajunsesem la Paris, soarta mi l-a scos în cale pe demiurgul sculpturii moderne, nimeni altul decât celebrul scuptor, gorjanul meu drag, neicuţa Costache Brâncuşi. La cei 25 de ani ai mei... întreaga lume mi se părea că o văd în roz, iar întâlnirea cu un împătimit al obiceiurilor strămoşeşti: limbă, port... dar mai ales cum îşi primea oaspeţii de seamă pregătindu-le mămăliguţă cu brânză şi unt proaspăt, sărmăluţe olteneşti înfăşurate în frunze de varză, iar când cinstea un păhărel de vin ales le spunea: «Bine m-aţi găsit! Să vă ţină Dumnezeu obiceiul şi să nu mă uitaţi, dragii mei români», de aceea vă rog să mă credeţi că nu era om să nu simtă fiorul iubirii frăţeşti care ne uneşte în momente de bucurie sau tristeţe pe cei plecaţi departe de patria mumă. Cum ne-am văzut, ne-am plăcut, am simţit cum o scâteie a aprins o pasiune incredibilă şi a declanşat o dragoste cu năbădăi, că doar cântecul spune: «Dumnezeu să te ferească de dragostea oltenească!...»!

Iar neica Ionel Cinzecuţă a continuat:
- «Te dă în boală câinescă, te scoate-n primăvară... galben ca turta de ceară». Aşa-i dragă Mărioară?
- Ia mai cântă din vioară, c-am un foc pe inimioară..., ihu! s-a auzit vocea unui băiat din grupul «Artiştii Piscului» care a-nceput să cânte la acordeon alături de Nelu Busuioc.

Maria Tănase, văzându-mă că râd ca o ciupercuţă, mi-a ciufulit parul şi, privind fix în ochii mei, m-a pus în gardă.
- Nu râde Marinică!... de boala asta n-ai să scapi nici tu. Frumos eşti, oltean isteţ şi iubăreţ, da? Nu mă contrazice! cunoaştem noi marfa...

Nu ştiu de ce am simţit nevoia să mă ridic în picioare, iar doamna Maria a găsit că-i un bun prilej ca să mă prezinte:
- Ce să vă mai spun, iubiţii mei convivi, băieţelul din faţa voastră cântă... mamă-mamă! de le arde sufleţelul mândruţelor care-l ascultă.
Un râs sănătos i-a luminat faţa, iar eu m-am făcut mic, mic de tot şi, cum eram aproape de ea, am simţit nevoia s-o îmbrăţişez - fiindcă de multe ori o asemănam cu măicuţa mea -, iar dacă mi-aduc bine aminte, de emoţionat ce eram, cred că mi s-au umezit ochii.
- Măriucă, Măriucă..., lasă băiatul că s-a pierdut de tot, mai bine povesteşte-ne ce-ai mai făcut pe la Paris cu gorjanul tău?
- Aşa sunteţi voi, nu vă lăsaţi până nu intraţi în sufletul omului; dar ce faceţi!... nu mai cinstiţi un păhărel de ghiurghiuliu? Mă iertaţi, neinea Ionel este pomicultor, iubeşte zeama de prună, aşa-i?
- Dragă, nu te contrazic!... dar să ştii cu nu-s calic, beau cu păhărelul mic...
- Câte-n strop şi câte-un pic, pân' n-o rămânea nimic!
Atât le-a trebuit tuciuriilor că au găsit pe loc un ritm săltăreţ şi au început să cânte: «Ia porumbu, dă coceanu!/ Cum mai picură cazanul,/ Ţuică tare, oameni buni!/ Pune sub cazan cărbuni!.../ Bună-i ţuica de cazan? de la prunii mei din Deal?/ Hai să bem, noaptea să treacă,/ Să trăiască nea Cinzeacă!/ Şi cu noi să tot petreacă!...//.
- Hai noroc, băieţi şi fete!/ Pe tăiete, pe tăiete cu cuţitu lu' Terente/; Cine-ntrece pe juvete?//.

Hora s-a-ncins cât ai clipi din ochi, iar îndemnul pe care-l adresa petrecăreţilor, abia s-a mai auzit.
- Chiar nu vă mai place vinul?!...
- Cum să nu, coana Maria, dar vă rugăm să beţi cu noi ca să ne faceţi poftă, i-a zis un om mai în vârstă. Era şoferul care ducea marfa la clienţi.
- Baci Radu, (mai târziu am aflat că-l adusese tanti Ana, mama Mariei Tănase, tocmai din Ardeal, om muncitor, chibzuit şi zgârcit la vorbă) eu n-am prins obiceiul de-a bea, iar dacă o făceam..., cine le mai cânta oamenilor la petreceri?
În toate orele cât a stat cu noi de vorbă, chiar m-am uitat dacă şi-a golit paharul de vin roze din care gustase puţin. Îşi înmuia din când în când buzele ca să închine cu mesenii, lucru ce m-a mirat nespus de mult... fiindcă pe la noi, în Dealul Viilor, numai copii beau apă.
- ...Păi aşa ne duce cu vorba coana Maria şi... parcă o aud că ne trimite la culcare, a intervenit Nelu Busuioc.
- Aşa cum v-am spus, la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1937, după ce am susţinut un concert extraordinar de muzică populară - la care am avut onoarea să fiu aplaudată de împăratul Marocului şi de maiestatea Sa, Carol al II-lea, regele României - am mers în Rue Impasse Ronsin nr.11, unde era atelierul neichii Costache, demiurgul sculpturii moderne. Muream de curiozitate ca să aflu câte ceva din tainele maestrului care făurise «Pasărea Măiastră» şi nu ştiam cum am să fiu primită. Constantin Brâncuşi, pentru români era o legendă vie. Să mergi până la Paris pe jos şi să cucereşti în oraşul luminilor, gloria!... după care alergă toţi muritorii? Toate acestea mă fascinaseră atât de tare că-mi pierise glasul când mi-a deschis uşa şi m-a primit cu o voce caldă, vorbindu-mi în grai neaoş oltenesc.
- He-he!... ce pasăre măiastră îmi deschide uşa în fapt de seară?!...
M-a privit cu admiraţie şi m-a îmbrăţişat ca pe o veche prietenă pe care n-o văzuse de foarte mult timp. La picioarele noastre a venit un căţel alb ca spuma laptelui şi mi-a lins un degeţel de la mână. Din clipa aceea, pungaşul, mi-a intrat la suflet, era un dulce... ca şi Mițy pe care o lăsasem la Aurica (sora ei!); ce s-ar fi jucat!... câinele cu pisica, se împrieteneau...
- Draga mea Măriucă, aşa cum sunt de în vârstă, iartă-mă că-ţi spun: dacă eram în locul vulpoiului Brâcuşi, nu rezistam să nu te sărut, că doar te cunoc ce focoasă erai pe la 25 de ani şi cum îi băgai în draci pe admiratorii tăi.
- Lasă, neicuţă Ionele, că la timpul matale, doar am mai auzit şi noi câte ceva, aşa-s oameni buni?... că n-ai prea fost vreo uşă de biserică domnească, iar dacă ai de gând să te spovedeşti la călugărul Zinovan de mânăstirea Văcăreşti, o să-ţi dea ca penitenţe... ha-ha-ha! ca să bei seră de seară atâtea cinzecuţe cu ţuiculiţă de prune... câte mândruţe mi-ai dus cu vorba...
- Să ştii că ai dreptate, o iau şi pe nevastă-mea să audă porunca ce mi-o dă călugărul, ca să nu mă mai bodogănească în fiecare zi că-mi beau minţile.

Vă daţi seama că eram numai ochi şi urechi ca să ascult ce spunea doamna Maria Tănase, fiindcă pe atunci, mărturisesc sincer, nu cunoşteam prea multe despre Constantin Brâncuşi, doar câteva date despre satul Hobiţa din comuna Pestişani, unde s-a născut şi că olteanul nostru ar fi om cu mare faimă în Franţa şi prin America... Franz (fratele Mariei) s-a sculat de pe scaun şi i-a spus ceva la ureche, din care am desluşit ultimile cuvinte: «Trebuie să telefonez de urgenţă, să văd cât mai întârzie tata..., ştii bine că mâine va trebui să plece la drum lung». Draga noastră povestitoare nu ne-a lăsat să aşteptăm prea mult şi a revenit la dragostea ei pentru neica Brâncuşi.
- Ce condiţie credeţi că mi-a pus gorjanul meu?
- Probabil să-i cânţi o melodie din plaiul Olteniei mirifice, a adăugat Nelu Busuioc.
- Exact. Ştiţi că nu puteam să dau buzna în casa maestrului şi să-i cer: «Ia spune mătăluţă... Măriei lui Ion Coandă Tănase din Mierea Birnicii, care-ţi este viaţa şi să-mi arăţi acuşica toate scupturile despre care vorbeşte o lume-ntreagă că ai ajuns celebru?». Mai întâi l-am luat cu binişorul şi i-am spus că sunt mesagera gorjenilor şi-i aduc un salut cordial din partea lor fiindcă pe vară avusesem un spectacol foarte frumos la Târgu Jiu, iar mulţi cunoscuţi mă rugaseră (că vorba-n târg zboară ca fulgerul): «Măriuţă dragă, tot mergi tu la Paris, ia să-i spui neichii Costache că-l aşteptăm cu sarmale şi ţuică fiartă de sărbătorile Crăciunului...», iar eu sunt dornică să ştiu tot ce faci matale în atelierul ăsta, ţi-e clar, maestre!

După ce s-a dumerit cam ce vreau eu să aflu, mi-a pus o condiţie:
- He-he!... pentru a-ţi satisface micile tale curiozităţi despre arta mea, trebuie să-ndeplineşti o condiţie, nu trei cum făceau hapsânii de zmei şi împăraţi. Primeşti?
Când l-am întrebat care-i condiţia ce mi-o pune şi dacă n-am să pot să o îndeplinesc, mi-a dat un răspuns de îmbărbătare:
- Să-nţeleg că primeşti, da? Desigur că poţi. Te rog, cântă-mi, draga mea privighetoare, o melodie din ţinuturile Peștişanilor. Vreau să-mi mai treacă de dorul de acasă.

Am început să-i cânt şi, în acel moment, unic în viaţa mea, simţeam cum glasul îmi vibra cu atâta patimă şi duioşie că în momentul când i-am întâlnit privirea ochilor, aveau strălucirea cerului inundat de lumina binefăcătoare a unui soare primăvăratic, arăta ca un copil fericit care simţea că-i alintat de mâinile calde ale măicuţei ce-l îmbrăţişează în pragul casei, că se întorsese din străini. Gândul şi sufletul lui erau deja în ţinutul de legendă al Pestişanilor unde a văzut pentru prima dată lumina zile.

«La umbriţa de cerani, lele!/ Sus în deal, la Pestişani, lele!/ Cerul era plin cu stele,/ Pădurea de floricele,/ Şi gungureau turturele…/ Neicuţa-n braţele mele,/ Îmi gusta pere şi mere./ Cu neicuţa când stăteam, lele!/ Şi de dragoste vorbeam, lele! / În ochişori ne priveam,/ Şi guriţa i-o lăsam…/ Să bea dor, să n-aibă sete,/ De iubire să se-mbete./ Să bea dor, să n-aibă sete,/ Toamna mi-a bătut la poartă, lele!/ Să mai urc pe deal, odată, lele!/ Să văd frunza-ngălbenită, /Poteceaua năpădită…/ De iarba ce s-a uscat,/ De când neica mi-a plecat;/ Că mergea la braţ cu mine/ Şi-i cântam de fericire,/ Ţine-mă, Doamne, pe lume, lele!/ La Pestişani în pădure, lele!/ La izvorul zânelor…/ Unde-i dragoste şi dor./ Tinereţea n-o răpune,/ Neica să stea lângă mine,/ Să nu ştiu toamna când vine./».

Parcă şi acum îmi sună în urechi vorbele lui atât de frumos spuse:
- Încântător, minunat!... şi a oftat din rărunchi; da, da... copilul din mine nu a plecat niciodată din Peștişani. Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Nu ştiam cum să-i mulţumesc pentru vorbele spuse. Îi simţeam mâna transpirată. Am înţeles că-l năpădiseră aducerile aminte, iar un gând fugar mi-a trecut prin minte ca un fulger ce-mi arăta cu lumina lui incandescentă realitatea: «Bat-o Dumnezeu s-o bată, soarta, soarta blestemată! Să trăişti printre străini şi întruna să suspini după casă şi părinţi, după anii iroisiţi».

Şi, cuprinsă de aceiaşi emoţi ca titanul, am început să-i doinesc un cântec de suflet. A urmat: «În prispa căsuţei mele,/ Sus, în colţul de la grindă,/ Au venit trei rândunele…/ Cuibuşorul să şi-l prindă./ Toate-mi ciripesc în cor,/ Şi-n ciocuri paie mi-aduc;/ Întreabă de mama lor:/ Ce-i cu ea…de n-a venit?/ Zboară-n cercuri, se agită,/ Lacrimi în ochişori au…/ Pentru mama lor iubită,/ Doamne, ce triste-mi erau,/ Cum sunt eu, gândind la tine,/ Că nu-mi vii, fiindcă-ai plecat;/ Doamne, rogu-Te, fă bine!/ Of,… multă lume-ai înviat…/ Dă-i viaţa, că mi-este dor,/ Ca să stau cu el la masă!/ Adu-mi mama puilor!…/ Să-şi facă-mpreună, casă//».

Prinsesem curaj şi l-am întrebat:
- Neicuţă Costache, fiindcă am cântat, acum e rândul matale să-mi spui cum ai creat Pasărea Măiastră, pe care ai reuşit s-o faci nemuritoare...
- Dragă Măriucă, ...nemuritoare a fost de când mă ştiu. La mine, în satul Hobiţa, când eram copil şi-n serile târzii de toamnă coceam ştiuleţi de porumb cu lapte la jarul de sub cazanul de ţuică, bunicul meu îmi povestea despre Pasărea Măiastră, singura fiinţă de pe pământ care aducea picături de apă vie pentru Făt-Frumos, eroul nostru legendar care se lupta cu zmeul-zmeilor ca s-o elibereze pe Ileana Cosânzeana. Cine crezi, draga mea, că ar fi trecut munţii, apele şi pădurile întinse, ar fi străbătut văzduhul cerului, mări şi ţări pentru a aduce rămurica de mirt, cea dătătoare de viaţă veşnică!?... Când am început s-o sculptez, nu a mai fost nevoie de nimic, Pasărea Măiastră era în sufletul meu. Marie, o simţeam cum se zbate ca un pui de rândunică în mâinile mele, devenise nerăbdătoare să-şi ia zborul. Cu mare atenţie, uşurel-uşurel... i-am dat drumul din colivia fiinţei mele să se întrupeze într-o stea radioasă pentru a-şi lua locul pe bolta cerului, să rătăcească în spaţiu şi timp.

Vorbele lui erau nostalgice, aveau ceva atât de profund în ele că în acele momente nu-mi simţeam nici respiraţia.

- Când s-a născut am mângâiat-o şi mi-a fost frică să-i dau drumul. Dacă şi-ar fi luat zborul, eu cu cine rămâneam, Măriucă?... Zile şi nopţi n-am putut să mă despart de ea, fiindcă-mi era teamă să n-o pierd, atât îmi devenise de dragă..., că într-o noapte de toamnă arămie, care întârziase cam mult peste aceste meleaguri - era trecut de jumătatea lui noiembrie -, nu-mi venea să dorm, şi ce mi-am zis: hai să-i fac o vizită frumoasei mele. Am deschis uşa cu mare grijă, fiindcă nu voiam să mă simtă, o ştiam sensibilă la orice zgomot care se făcea în jurul ei. Am pătruns tiptil în atelier şi, cum o priveam de nu mă mai săturam s-o admir, fiindcă avea ceva dumnezeiesc în fiinţa ei: razele lunii care se revărsau peste ea într-o unduire fantastică - o irizare străvezie de auriu pal -, penele Măiastrei mele căpătaseră nuanţa diamantului şlefuit, şi strălucirea lor devenise atât de intensă, asemenea unei aureole ce îmbrăca zeiţele din Olimp, m-au făcut să mă opresc din mers. O priveam extaziat, iar gândul mă purta la căsuţa mea din satul Hobiţa, când veneau rândunelele primăvara în prispa casei pentru aşi face cuib, şi-mi ciripeau atât de dulce, atât de dulce....

Am început să-i cânt o altă melodie, simțeam că-i captasem atenția, fiindcă privirea lui mă sorbea cum savurezi un vin aromat «În poiana florilor». Aţi înţeles, dragii mei, câtă dragoste avea neicuţa Costache pentru Măiastra lui, pentru mirificul Gorj şi aceeaşi năvalnică iubire am simţit-o cum s-a revărsat asupra fiinţei mele. Din acea clipă mă cucerise... Trei zile şi trei nopţi am fost dată dispărută; mult necaz i-am făcut lui Dimitrie Gusti care însoţise delegaţia română la Paris, dar cum era moldovean bun şi foarte înţelept... mi-a înţeles sentimentele mele pe care le aveam faţă de neica Brâncuşi.

- Ai mai rămas mult lângă iubitul tău gorjan, fătuca mea?
- Am plecat de urgenţă în ţară, fiindcă mă obligau zecile de contracte pe care le semnasem şi trebuia să le onorez. Întâlnirea noastră a avut loc în anul următor la Târgu Jiu, când titanul îşi inagura Complexul Sculptural în cinstea Eroilor Neamului. Trebuie să amintesc că neicuţa Costache primise în 1935 o comandă din partea Ligii Femeiilor din Gorj, al cărei Preşedinte era Aretheia Tătărăscu, soţia primului-ministru Gheorghe Tătărăscu, ca să făurească un ansamblu sculptural în cinstea eroilor neamului căzuţi la datorie pentru neatârnarea patriei, în luptele din Primul Război Mondial 1916-1918.

Îl aşteptase cu sufletul la gură în gara din Târgu Jiu. Venise de la ora cinci de dimineaţă, iar când trenul şi-a dat ultima suflare cu un prelung oftat şi o tuse scurtă, înfundată, aruncând trâmbe de fum spre cupola cerului care începuse să devină sângerie - anunţând o nouă zi frumoasă cu un soare dornic să aducă sfânta lui lumină cea de toate zilele. Eram nerăbdătoare... Ehe, aşteptarea prea lungă te face să nu-ţi mai aduci aminte în detaliu fizionomia celui drag, tot aşa se întâmpla şi cu mine, îmi făceam tot felul de gânduri bizare: «O fi-mbătrânit, cum mai arată, i-o fi dor de privighetoarea lui, îmi va cere să-i mai cânt?... Dacă m-a uitat şi m-a înlocuit cu altă fată?». Ceasul de pe peron arăta ora şapte, când din primul vagon a coborât neicuţa Costache ţinând în mâna stângă un buchet de trandafiri albi, pe care mi l-a dăruit şi mi-a spus dintr-o răsuflare: «Măriucă, ce frumoasă eşti!», apoi m-a sărutat că nu se mai oprea, nesătulul, ha-ha-ha!... ce mai, ca la cinema, că se uitau miraţi călătorii şi-şi făceau semne că prea ne înfierbântasem, iar un bătrânel destul de simpatic îi spunea unei doamne: «Aşa e pe la noi, dragoste cu năbădăi!».

Bagajele au fost luate de doi hamali şi duse la mesageria gării, iar noi am plecat îmbrăţişaţi spre parc. Neicuţa Costache voia să-şi vadă opera, iar eu abia aşteptam să trec pe sub «Poarta Sărutului». Aerul dimineţii ne răcorea feţele, iar păsărelele ne-au făcut o primire ca-n poveşti: mierlele fluierau prelung şi se ascundeau prin tufişuri, două turturele abia trezite din somn se îngânau melancolic, iar privighetorile se-treceau în triluri armonioase îngânându-se cu şipotul Jiului unduitor. Îl priveam extaziată, iar în câteva secunde mi s-a părut că-i un apostol care venise să mă ia din lumea pământeană şi i-am zis silabisind:
- Dacă suntem sub Poarta Sărutului, explică-mi care-i taina acestei capodopere, fă-mă să-i înţeleg întregul farmec!
El mi-a întors căpşorul ca la o vrăbiuţă, mi-a sărutat obrăjorii înfierbântaţi şi punându-mi un deget în dreptul buzelor, semn că trebuie să-l ascult:
- Măriucă, tu care cânţi din fragedă copilărie, sunt sigur că-ţi sunt cunoscute versurile: «La poartă te-am aşteptat,/ ca să-mi dai un sărutat» sau «Din sărut nici că se moare,/ nici nu dai în gălbenare...”, atunci, ia gândeşte-te puţin, când se naşte copilul, nu măicuţa lui îi dă primul sărut pe obrăjorii piersăcii şi pe ochişorii sclipitori, micuţe stele care văd pentru prima dată lumina lui Dumnezeu?
- Iar acum... ascultă neicuță Costache!...
Și i-am cântat: «Dorul de nu-i sărutam/ Astâmpăr nu mai aveam/ Ca un copilaș râdeam...».
- Nu la poartă, fetiţa când e-ndrăgostită... îi dă primul sărut flăcăului iubit?... aşa cum şi tu m-ai săruta acum... fiindcă-ţi explic în mod practic din tainele Porţii Sărutului...
- Ha-ha-ha! Draga mea, când se ţin nunţile la noi în Oltenia, ai văzut şi tu cum se împletesc arcade de brad verde la porţile casei, iar când tinerii miri pleacă spre biserică să se cunune îşi dau câte-un sărut sub poarta împodobită, ca viaţa să le fie plină de bucurii.
- Of!... nu la poartă, în acea supremă clipă a despărţirii, eroii noştri care au plecat să lupte în război... şi-au îmbrăţişat pentru ultima dată părinţii, soţiile şi copiii, iubitele, iar momentul când omul se sfârşeşte şi pleacă de pe pământ... nu cei apropiaţi vin şi-i dau sărutul de adio?... iar sărutul lor a rămas ca o veşnică amintire... pe care am dăltuit-o în stâlpii porţii.

De-o parte şi cealată a alei erau cele 30 de sacune, iar în capătul ei trona Masa Tăcerii, pe care am pus buchetul de trandafiri şi m-am dus repede să văd Jiul. Dragul meu gorjan a venit lângă mine şi ne-am uitat înapoi, ca să privim parcul, iar draguţul de el mi-a şoptit cu tandreţe:
- Vrăbiuţa mea, când am schiţat în minte sculpturile acestea, am văzut ca pe un ecran de cinematograf cum în nopţile lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe boltă strălucea galaxia Lactee, pe care noi o numim «Drumul Robilor» - destinat celor care şi-au încredinţat sufletul veşniciei... Tocmai de acolo, de la mii de ani lumină, coboară şi Eroii Neamului Românesc, alunecând pe raza stelelor până în parcul în care ne plimbăm noi. Vin în şiruri, şiruri nesfârşite şi, de atâta drum... îi ajunsese oboseala, că i-am văzut cum s-au aşezat cuminţi pe scaunele de piatră de pe Aleea Scaunelor şi cele din jurul mesei rotunde - „Masa Tăcerii. Fiind suflete zeificate, nu mai vorbeau, doar priveau ţinutul patriei în care s-au născut şi crescut, plaiul drag pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri, precum legendarul Anteu care, în momentul când atingea pământul, devenea invincibil; tot la fel şi ei au prins vigoare şi au început să se ridice spre înălţimi, împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pe câmpul de luptă pentru neatârnarea neamului. Cărările pe unde treceau erau inundate de lumini fantastice, ceea ce ne întregeşte credinţa noastră şi obiceiurile strămoşeşti: atunci când privim în noapte stele căzătoare, nu sunt altceva decât sufletele aprinse de dor ale eroilor noştri, sunt lacrimile lor sfinte cu care udă țărâna patriei. Iar «Coloana Infinitului», pe lângă care am trecut, apoi ne-am închinat la sfânta biserică «Trei Ierarhi», este ca un far al recunoştinţei neamului, este «Stâlpul crestat» ce stă de strajă la capul eroilor care s-au stins fără lumânare şi, după cum vezi, nu-i nicio taină în tot ce am făcut, este munca şi sudoarea unui împătimit al artei, care se închină cu adâncă veneraţie în faţa lor şi a patriei, căci sunt un om recunoscător poporului meu şi-mi slăvesc Eroii Neamului ca orice bun român.

*
În acele clipe magnifice - când o ascultam cu sufletul la gură pe „Zâna mea cea bună” şi-a făcut apariţia neica cel bătrân, Ion Coandă, iar în urma lui venea Gaby Michăilescu cu „geamantanul” (o geantă imensă) care şi-a şters transpiraţia de pe faţă cu o batistă „cearşaf”, s-a înclinat în faţa „patroanei” şi s-a aşezat pe un taburet pe care i l-a împins Ionel Oracescu, taxându-l.
- Se putea sindrofie fără nea Străgălie?!...
- Cinzecuţă, s-avem pardon: eu nu sunt Străgălie! Gaby sunt, lumea mă ştie.
- Că eşti pitic... se vede, dar un aşa zgârcit... cum te-ai fi pripăşit pe lângă văru-meu Ion Coandă şi bunătatea asta de fată, Maria, nu-mi trece prin minte?
- Să-nţeleg că vă simţiţi foarte bine după o săptămână de muncă, aşa-i?
- Da, boierule, îi răspunde Jan Păduraru, şeful de echipă. Mai petrecem şi noi, ne mai bucurăm de viaţă..., mâine, dacă e Duminică, o să ne sculăm mai târziu.
- Aşa-i vere Ioane, la biserică se duc păcătoşii, iar oltenaşii ăştia ai tăi sunt curaţi ca lacrima, iar dacă mai fură şi ei..., iartă-i că au luat sub unghii bălegarul florilor.
- Gaby, îmi pare rău, te aşezaşi prea devreme la masă; tu şi cu mine petrecem cu alergătorii, după nuntă, aşa că ridică-te şi vino cu mine.
- Aoleo!... coană Marie, de-abia-mi trăsei sufletul şi iar mă iei la bani mărunţi?!...
- Îmi pare bine că ştii de ce te chem.
- ... Patroana-i şefă şi-n...
- Costum de baie, Gaby?... ai vrut să zici, nu!... dar ia ascultă, cine se îngrijeşte de muzicanţi, tu sau eu?
„Piticu” şi-a luat geamantanul şi a urmat-o pe Maria fără să mai scoată o vorbă. Era pentru prima dată când îi vedeam o altă faţă: autoritară şi responsabilă faţă de cei cu care lucra. După câteva pahare, nenea Ion Coandă, când s-a ridicat să plece i-a spus şoferului:
- Baci Radu, e cam târziu pentru tine să mai stai la zaiafet, mâine vreau să mergem până la Cârţa, i s-o fi urât Anei fără mine, trebuie s-o aduc la Bucureşti.
- Am înţeles, jupâne!... Mâine dimineaţă, la drum. La ce oră plecăm?
- Când mă trezesc din somn am să te chem; nu o pornim cu noaptea în cap, fiindcă şi eu vreau să mă odihnesc, am avut o zi destul de grea. Petrecere frumoasă, dragii mei! I-au răspuns fiecare pe limba lui, iar în următoarele cinci minute s-au încins horele.
- Ce faci, Marinică, nu cânţi, nu joci!... pe cine aştepţi?
- Pe doamna Maria, nene Ionele.
- Nu-mi vine să cred că se mai înapoiază, are de furcă cu Piticu, trebuie să-i dea socoteală de fiecare leu cheltuit.

Când eram la poartă, am întors capul şi am privit spre camera de la drum în care ştiam că lucra atunci când venea la casa părintească şi am auzit la patefon melodia „Mi-am pus busuioc în păr” şi am zâmbit, zicându-mi în gând: „Dacă nu-i ies socotelile Piticului, doamna Maria o să-i pună părul pe moaţe!...”

Am plecat acasă cu o tristeţe în suflet fiindcă nu ştiam ce-a mai făcut doamna Maria şi neicuţa Costache, şi-mi ziceam în gând: „Cum s-o întreb despre viaţa ei, ce are să creadă despre mine?... Până la urmă e o poveste cum sunt altele şi-a mea... Doar mărturisise cu gura ei; dar ce păcat!... atât de frumos povestea şi a fost întreruptă de Gaby „Piticu”, şi totuşi cred că nu el poartă vina, ci banii pe care-i adunau cu greu, necesari ca să continue activitatea artistică: concerte, deplasări, plata instrumentiştilor, închirierea sălilor de spectacole, etc.

*
Despre iubirea Mariei Tănase cu neicuţa Costache Brâncuşi pe care v-am povestit-o până acum, am aflat-o într-o sâmbătă de sfârşit de octombrie, din anul 1968, când muncitorii de la grădina lui neica Ion Coandă Tănase, îşi permiteau să se distreze la sfârşit de săptămână....Cum ţineam la „zâna mea cea bună” ca la propria mea măicuţă şi eram nelipsit de la concertele ei, mă intrigau unele articole din ziare şi multe vorbe aruncate în vânt de oameni care probabil că nici n-o cunoşteau, ceea ce s-a întâmplat şi după ce a plecat spre ceruri. O ponegreau că face victime printre bărbaţi, că e diva fatală şi-i are la degetul mic pe cei mai mari politicieni sau artişti de renume, şi chiar şefi de state. O sumedenie de invective... care mai de care, motiv pentru care mă întrebam şi vă spun cu mâna pe inimă, oameni buni, dragi români care aţi ascultat-o şi o ascultaţi pe Măiastra neîntrecută a folclorului românesc, cum e posibil să se arunce cu noroi în ea?!... Gândiţi şi daţi-vă singuri răspunsul. Cum era posibil să se întâmple aşa ceva când avea câte şase până la zece programe pe noapte, sau alerga încontinuu de la un restaurant la altul de sfintele sărbători. Timpul ei era drămuit minut cu minut: trebuia să înveţe zeci şi zeci de cântece, să le înregistreze la casele de discuri (Odeon, His Master's, Lifa Record Bucureşti, Columbia Records, Electrecord și imprimări pe benzi magnetice la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”), scria texte pentru cântece (poezii profunde... de-o sensibilitate rară). Se ocupa de pregătirea tinerelor să-i promoveze pe scena mirifică a melosului popular (a se vedea perioada când a lucrat la Târgu Jiu sau la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti). Era solicitată să concerteze în ţară şi străinătate şi era implicată în acţiuni caritabile, cheltuindu-şi energia şi ultimul bănuţ cu întreţinerea unei orchestre destul de numeroase, îngrijindu-se de fiecare instrumentist mult mai mult decât o făcea pentru sănătatea ei, şi atunci... vă întreb: când avea timp să iubească în stânga şi dreapta?

George ROCA: Superbe povestiri și aduceri aminte... Vă mulțumesc. După cum vedeți, le-am reținut pe toate în acest interviu vast și detaliat. Poate mai ne povestiți câte ceva despre cei doi „îndrăgostiți”! Cum s-a terminat amorul lor!?

Marin VOICAN-GHIOROIU: De fapt uitasem povestea de iubire cu neicuţa Costache Brâncuşi a Mariei, anii treceau nevăzuți şi, când nici nu mă gândeam la acest lucru, în toamna lui 1962 (aveam deja 21 de ani, dar eram tare supărat că bunul meu tată, Ilie Voican, nu a fost de acord să semnteze plecarea mea în URSS ca să devin pilot de încercare!), când o întâlnesc pe „Zâna mea cea bună” la Casa ARLUS din strada Batiştei unde susţinea un mic recital. Când m-a văzut - stăteam în primul rând - mi-a făcut un semn discret ca s-o aştept. A trebuit să mă încarc şi de data aceasta cu un braţ de flori, pe care să i le duc în maşină.
- Aşa paj, mai zic şi eu!...
- Sărut mâinile, doamna Maria! Vreau să vă anunţ că mi-am luat definitivatul, acum sunt cavalerul distinsei măiastre Maria Tănase...
M-a sărutat pe obraz, scuzându-se:
- Marinică, iartă-mă! Un mic semn pe obraz... te face mai plăcut la domnişoare.
- Promit că n-am să mă spăl nici pe faţă, nici pe mâini, vreau să păstrez cât mai mult semnul dumneavoastră. A râs cu poftă şi mi-a zis s-o însoţesc. A oprit maşina la podul Lemaitre (Lemetru Văcăreştilor - aşa-i ziceau locuitorii din zonă) şi m-a rugat să duc florile unei chivuţe de la florăria din colţ, care era fata Leancăi, o ţigancă bună la toate care muncea la grădina lui taică-său. M-a văzut că sunt puţin cătrănit şi, pricepând că am vreun necaz, m-a luat din scurt.
- Să-ţeleg că ţi s-au înecat corăbiile?... că nu prea eşti în apele tale! Nu cumva eşti supărat pe Iliuţă că nu te-a lăsat să-ţi faci de cap? Ascultă la mine, meseria de pilot de încercare nu e pentru tine, şi apoi cam câţi zburători... mor în patul lor, ai? Dragul meu, toţi avem pasiuni mai mari sau mai mici, aşa că uită totul şi ai să vezi că o să-ţi fie bine. Dacă maică-ta şi taică-tău aveau o droaie de copii, treacă-meargă, unul pierdut din nebunia lui că i-au plăcut avioanele, nu se bagă de seamă, dar cum tu eşti unul la părinţi.. se schimbă situaţia. Gata! Am uitat şi ne apucăm de cântat...
- Dar dunmneavoastră l-aţi uitat pe neicuţa Costache Brâncuşi despre care spuneaţi că l-aţi divinizat?
- Aşa-i dragul meu băiat, l-am idolarizat... şi nu-mi pare rău, fiindcă dragostea adevărată nu se poate uita niciodată. Aaa... cred că îţi aduci aminte din seara când v-am povestit cum m-am întâlnit cu el, cum am petrecut aproape o lună de vis alături de el la Târgu Jiu şi la Peștişani, dar ce nu am reuşit să vă împărtăşesc în seara aceea, era cel mai interesant. Înainte să ajungem la New-York, la Expoziţia americanilor, m-am mai văzut cu el la Paris şi, colac peste pupăză, ce crezi că i-a trăznit prin... cap gorjanului meu?
- Să vă căsătoriţi cu el şi să rămâneţi la Paris!
- Nici pomeneală, era prea independent ca să-şi pună pirostiile ca să aibă o stăpână la casă... E-he, fii sigur, dragul meu, puneam şaua pe el şi-i tăiam apetitul din start de-a mai umbla creanga când cu una, când cu alta.
- Atunci, să treceţi oceanul în America...
- Ce Americă, ce ocean!... voia cu orice chip să mă apuc şi să cânt la operă, mă vedea Maria Callas, iar eu, îţi dai seama: nu aş fi acceptat în ruptul capului s-o rup cu folclorul! Să nu aud eu acompaniamentul ţambalului, plânsul duios al viorii, chemarea dulce, doinitoare de caval, şi apoi mi-era imposibil să-mi trădez ascultătorii care mă iubeau la nebunie...

Văzând că-l refuz şi nu-l iau în seamă, „Peştele” (era născut pe 19 Februarie 1876) avea icre-n el, oltean orgolios, mai ales câd era asupra chefului - alături de prietenii lui - mi-a spus că bocesc, am un fluier în gât şi mă consum degeaba...

- Ce spui, tu, Marinică? Pretenţii absurde, cum i-aş fi spus eu să se lase de sculptură şi să cânte din scripcă - tot îi plăcea lui dibla - la nunţi.
- Câd aţi fost în America la Expozitia Universala de la New York, la fel s-a purtat?
- De unde, nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea, fiindcă... în momentul când auzea cântecele noastre, doinele, horele, sârbele, balada nemuritoare, uita de totul, devenea ţăranul neaoş - iubitor al gliei străbune-, de altfel şi felul lui de-a se fi îmbrăcat în costum popular în modernul Paris, devenise proverbial, fiindcă el a păstrat crezul sfânt al românului ce-şi iubeşte tradiţia milenară.

„Ce-a fost la New York, dragă Marinică? Un regal, un succes fulminant a avut orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, iar cântecele Mariei Tănase şi naistului Fănică Luca au impresionat asistenţa, fiind prezent, la recepţia oferită de România, excelenţa Sa, Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Herbert Hoover. Pavilionul României a fost inaugurat la 30 aprilie 1939 în prezenţa unor oficiali români, comisar general al pavilionului fiind academicianul Dimitrie Gusti. Am fost să-l vedem pe George Enescu la Metropolitan Opera, ne-am plimbat cu vaporul, am admirat Statuia Libertăţii, ne-am iubit ca doi copii nebuni, nebuni... scăpaţi de sub tutela părinţilor, că şi uitasem de afronturuile ce mi le adusese.

Întorcându-ne la Paris, şi-a adus aminte instantaneu şi m-a atenţionat că îmi irosesc talentul, frumuseţea şi tinereţea - cu care nu am să mă mai întâlnesc niciodată - dacă-mi petrec viaţa cântând prin cârciumi şi la recepţiile unor snobi unde soţiile lor îşi etalează toaletele şi bijuteriile. Mie nu mi-a spus în faţă dar mi-au ajuns la ureche câteva fraze că aş fi o «Casandră antică», o plângătoare profesionistă care aş fi ajuns bună pentru zaiafeturiu de trântori. Eram nervoasă... iar când am venit în ţară, gata, am tras cortina; trenul fericirii mele rămăsese într-o staţie... Când ne-am despărțit, am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Nu știu, dar gâmduri negre îmi prevesteau că n-o să ne mai vedem niciodată.

Mult timp îl vedeam, cu ochii deschiși, cum se depărtează de mine, el stând pe scara ultimului vagon,... îmi arunca un fir de trandafir roșu. Și acum îmi sună în ureche ultimile cuvinte: «Adio Măriuca!... Te-aștept la Paris». De-ai ști ce ce rău îmi părea, dar nu voiam să-mi mai amintesc de el, probabil că acelaşi lucru îşi zicea şi el... Bineînţeles că lătrăii au inventat tot felul de lucruri oribile! Totuşi, marile iubiri, pasionale, nu se pot stinge chiar dacă timpul îşi aşează patina lui peste ele şi, ca dovadă, peste câteva zile am fost la Mânăstirea Tismana”.

Ochii ei de-un verde strălucitor s-au înourat pe loc, vocea îi coborâse, cuvintele curgeau dintr-un izvor în care se topise dorurile unei fiinţe cu suflet de madonă: „Nu-mi aduc aminte câte zile şi nopţi s-au scurs de când m-am despărţit de neicuța Costache, căci nu reuşeam să uit acei ochi înlăcrimaţi... care mă priveau pătimaşi, parcă-mi spuneau: «Adio, Măriucă!»”.

„Când am coborât în valea Tismanei, soarele se pregătea să apună, iar un vânt nostalgic sufla prin vâfurile copacilor. După atâţia ani scurşi pe apa Jiului şi a Oltului, mă aflam pe locurile pe unde trecuse titanul. Am urcat deluşorul către mânăstirea Tismana, am intrat înuntru şi i-am aprins o lumânare, apoi am presărat câteva boabe de tămâie pe nişte cărbuni ce mocneau într-o ulcică de pământ, aflată lângă căsuţa «+ Morţilor». Am privit fumul care se ridica liniştit şi se pierdea ca o boare a unui suflet de om chinuit de dorul celor dragi, îndreptându-se spre drumul nemuririi. L-am văzut prin puterea minţii cum urca pe Coloana Infinitului - antenă intergalactică ce face legătura noastră cu lumea celestă -, apoi a tot zburat până la Calea Robilor, în galaxia Lactee, să-l vestească pe dragul meu gorjan că-mi este dor de el. Lângă icoana Domnului Iisus Christos, am văzut o tânără care plângea şi se ruga Mântuitorului să-i reînvie pe cel ce-o lăsase singură. În urechi a-nceput să-mi sune o dulce baladă care, din păcate, îmi pare atât de rău, nu mi-o mai aduc aminte... M-a cuprins în braţe şi rezimâmdu-şi capul pe umărul meu a suspinat, apoi mi-a şoptit cu acel glas de heruvim pe care n-am să-l uit niciodată:
-...Aşa a fost să fie!...

*
Da, o dragoste la prima vedere, pasională „cu năbădăi” dintre Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi, două suflete perche, cu certitudine că relaţia lor le-a fost motiv viu de inspiraţie, în cântec şi sculptură, iar trăirile lor după despărţire - chiar dacă au fost două pietre tari, cu orgolii ce nu admiteau nici unul, nici altul să i se ştirbească din prestigiu - s-au manifestat cu acea căldură pe care o dau tăciunii sub o cenuşă uitată, iar când nu te aştepţi izbucnec flăcările - inspiraţie, regrete, readuceriaminte, imagini dragi -, este un dar benefic pentru artă din toate timpurile. Cred că acum se înțelege de ce am scris drama „Ne vedem la Paris”!

George ROCA: Ce ne puteți relata despre poemul coral-simfonic „Drumul crucii sfinte”?

Marin VOICAN-GHIOROIU: O compoziție de suflet pe care am scris-o și am înregistrat-o la Uniunea Compozitorilor din România... în așteptarea unei filarmonici care să-i dea viață.

George ROCA: O curiozitate! V-am întâlnit pe facebook cu două toponime adăugate la numele dumneavoastră! Ma refer la „Ghioroiu” și la „Delureni”! Puteți face puțină lumină!?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Ca orice creator (artist, scriitor, compozitor) pseudonimul „Ghioroiu” este desemnat de numele comunei natale, iar cătunul Delureni „Dealul Viilor” este plaiul sfânt în care se găsește „Căsuța copilărie” – palatul vieții mele din romanța cu același nume...

George ROCA: Dumnezeu v-a oferit atâtea daruri, talent, har, succes și o frumoasă și talentată soție! Câteva cuvinte despre minunata soprană, Rodica Anghelescu?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Un destin fericit - eu și Rodica Anghelescu-Voican, soț și soție - doi împătimiți ai artei muzicale, a folclorului - două ființe care se iubesc, se prețuiesc și care lucrează în prezent în bună înțelegere și armonie la editarea dublului album muzical, cu 26 melodii, numit „Lâgă ieslea Domnului”. Așteptăm să apară de la Editura eCreator o carte, cu prefața semnată de actrița-scriitor și regizor, Claudia Motea, carte... pe care cred că cititorii o vor recunoaște după titlul ei „Rolul tău ți-l păstrează Dumnezeu”... cui este dedicată! Și pe această cale îi aduc mulțumiri pentru înțelegere și sprijin în finalizarea operetei „Poetul și regina” minunatului meu prieten, compozitorul Valentin Mandric.

George ROCA: Sunteți un om cald, prietenos și darnic... Numele dumneavoastră este cunoscut înclusiv și la noi în Australia și nu numai... Citez dintr-un eseu al doamnei Elena Buică, pe care l-am publicat în 2014, următoarele: „Când întâlnim astfel de oameni ca Marin Voican-Ghioroiu, oameni dăruiţi cu har de la Pronia Cerească, oameni ţesuţi din lumină, cu convingeri profunde în valorile neamului nostru cărora să le închine întreaga viaţă, cu iniţiativă creatoare, cu măsură în tot ce fac, cu demnitate, cu un larg umanism şi curat creştinism, oameni încărcaţi de emoţie şi delicateţe în faţa purităţii simple, trebuie să ne plecăm frunţile...”. Cum au ajuns ecourile creației dumneavoastră până în Canada și Statele Unite?

Marin VOICAN-GHIOROIU: Sunt participant activ la Cenaclul „Destine Literare” condus de maestrul Alexandru Cetățeanu, un oltean cu mult suflet, iubitor de țară și popor, care reușește să adune pe românii de pretutindeni – Europa, Australia, Statele Unite ale Americii și Canada - în ședințe literar-artistice prin intermediul programului Zoom. Acolo mă sim minunat, îmi prezint poemele, creațiile muzicale și când sunt în voce ... mai trag și o cântare...

George ROCA: Vă mulțumesc, distinse domn pentru aceste confesiuni inedite! Vă doresc multă sănătate și mult succes în munca dumneavoastră!

Marin VOICAN-GHIOROIU: Și cum domnia ta, ești de ani mulți plecat în Australia, dar cu inima deschisă pentru România, mi-ai devenit un prieten... cum aș dori la mulți români să aibă un „George Roca” alături... să le fie sprijin și bun frate, un român ca „pâinea caldă din cuptor”, moment frumos pentru mine să-ți mulțumesc, să te îmbrățișez și să te aștept cu brațele deschise ca să vii în România...
------------------
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia – București, România
20 august 2024