George ROCA: Aş vrea să începem cu o prezentare a dumneavoastră. În primul rând rădăcinile, de unde vi le trageţi? De unde vine toponimul “Vrăneşteanu”?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Vă mulţumesc, în primul rând, pentru ocazia, pentru răsfăţul prilejuit de un asemenea interviu. Răsfăţ? Da! Îmi aduc aminte că mama mare, acum vreo şaizeci, şaptezeci de ani, în gospodăria de la ţară, fie că gătea în bucătărie, fie că torcea, avea o „prietenă” absolut nedespărţită. Cine putea fi, sau ce putea să fie? Pisica! O mângâia blând pe cap şi pisicuţa mea se lipea, efectiv, de bunica, de fusta ei cea lungă. Linişte şi pace! Mă uitam la „scenă” şi observam totul. Ce frumos! Nu erau explicaţii, nici nu trebuia! Aşa am învâţat, fără să-mi dau seama, ce înseamnă sensibilitatea, să primeşti stimuli, să răspunzi la ei, să stabileşti legături... Coada pisicii-mi dezvăluia secretul, era un limbaj aparte acolo şi era bine. Ce amintiri! Bunica, pisica şi subsemnatul eram, să zic aşa, mulţumiţi. Mai ales pisica! Atât despre „răsfăţ”. Acum!

Deşi mulţi români purtăm numele de Ionescu, nu ştiu dacă toţi ne-am întrebat de unde vine. Păi, de la Ion! Corect. Dar Ion, de unde vine? În greceşte (când am cercetat şi eu să văd ce e cu mine, care mi-e soarta...) am găsit „Ioannis” şi Ioannis înseamnă „Dumnezeu este milostiv”. Dar numele de botez, Dumitru? În limba greacă, tot în greacă, Demetrios înseamnă „pământul mamă”; este unul din cele mai vechi nume româneşti, spun lingviştii. Bunicului meu şi neamului extins din partea dânsului în satul Vrăneşti, li se spunea... „Ai lui Tache”. Acum, Tache este forma scurtă a lui Costache sau Constantin. Stră-străbunicii din partea tatălui au venit, deci, din ţinuturile greceşti, au venit cu bani şi au cumpărat pământ. Erau tărani înstăriţi, deşi nu aveau moşii. Din partea mamei, a „neamului Popeştilor” mesajul era cu totul altul: aceştia reprezentau românii get-beget, erau oamenii locului înclinaţi spre cultură mai mult. Nici Ioneştii n-au dus lipsă de intelectuali, dar Popeştii îi întreceau.

Acum, despre Vrăneşteanu, că aţi întrebat! În toponimul ăsta se adună toate văile şi dealurile argeşene, dacă vreţi! Argeşul, viile, şi livezile, pădurile copilăriei mele, vaca Joiana, pe care o duceam la păscut, ţuica de Piteşti, dealurile subcarpatice. „Vrăneşteanu” vine de la comuna în care s-au născut părinţii mei, Vrăneşti. Şi „Vrăneştii” înseamnă „vrană”, vrana de butoi care este, la rândul ei, un bătrân cuvânt romănesc. Aţi auzit de gaura făcută la butoaie pentru a scoate vinul, ţuica? Aţi auzit de vrană? Ei, asta e! Mă gândesc eu: prea multă etimologie strică! V-am plictisit? Sper că nu. Esenţialul este că cele trei nume pe care le port îmi păstrează identitatea, gustul acela sufletesc în care m-am născut şi de care nu pot şi nu vreau să mă despart.

„Ieri trecând pe bulevard,
întâlnesc aşa-ntr-o doară
pe unul într-o ureche
tragând un galoş de-o sfoară!
Se oprea la câte-un stâlp
foarte afectat drăguţu’
murmurând suav şi dulce:
„Hai cu tata, cuţu, cuţu!”
(George Roca, Nebunul şi căţelul)

George ROCA: M-am bucurat când am aflat că la sfârşitul lunii iunie a.c. va avea loc la Sydney (!) un nou spectacol de teatru în limba română… Mă refer la piesa marelui Gogol, „Însemnările unui nebun”! Câteva amănunte te rog! Fă te rog O descriere a piesei, origini, impact... cine a mai jucat-o, de ce ai ales-o, bucurii, greutăţi...

Cătălin ANASTASE: Scriitorul rus/ukrainean Nikolai Vasilyevich Gogol a scris această piesa la 1834, când nu se știau atunci lucrurile care se petrec acum în lume, piesa fiind deosebit de actuală pentru zilele noastre. Am ales-o la recomandarea unui coleg de clasă, cu mare teamă, pentru că miza este uriașă la această piesă - care este de fapt un monolog de 90 de minute, un one man show dacă se poate spune așa și dacă am clasifica piesa strict literar -, dar este de fapt un „Jurnal al unui nebun”. Este sensibilitatea de care se râde și astăzi în lume, este vulnerabilitatea care e destul de dificil de asumat și nebunia dragostei unui funcționar de care șefii își bat joc. O societate care îl împinge pe om la singurătate, care recurge la soluții extreme în lipsa instrumentului comunicării cu ceilalți. Când spun lipsa comunicării, nu mă refer la cunoașterea limbii, este o stare care se transmite în piesă, e o stare de neputință.

Această piesă a fost scrisă inițial ca nuvelă. În România a mai jucat-o și regretatul actor Dumitru Furdui, în regia lui Mircea Marosin și mulți alții. Însă, din fericire, domnul profesor Florin Zamfirescu a urmărit altceva la mine, a dezvoltat acel ceva personal, pe care nu pot să vi-l povestesc, trebuie să vedeți piesa, care nu seamănă cu nimic din ce s-a jucat probabil, nu știu... rămâne ca spectatorii să își spună cuvântul!

(ÎNTRE UN TRECUT PIERDUT, UN PREZENT SEISMIC ȘI UN VIITOR INCERT)

Declinare a răspunderii
În următorul interviu, nu există nicio intenție de a ataca sau de a defăima vreo rasă, grup etnic, naționalitate sau persoane. Părerile și opțiunile exprimate sunt doar cele ale intervievatului, bazate pe interacțiunile și experiențele sale personale. Nu există nicio intenție de a submina, de a converti sau de a convinge cititorii să urmeze aceste opinii.

Despre vremuri, despre oameni

Prin anii ‘80, cu mare precauție, ascultam uneori programele de la Vocea Americii. Sunt sigură că l-am auzit acolo vorbind pe Nicolae Dima. Cum să îmi închipui că, pe același Nicolae Dima, aveam să îl cunosc peste timp? Cum puteam să îmi imaginez că voi ajunge să trăiesc eu însămi în acea țară de unde el ne vorbea? Oricât de aberant ar suna, pandemia 2020 (prefer să o numesc așa, după anul pe care l-a înnegrit în calendare) a avut și părțile ei bune: a fost momentul prielnic de a-ți face ordine printre prieteni, printre priorități; dar, mai ales, a adus și pentru noi, restul lumii, incredibilul ZOOM. Eram redactor-șef al unei reviste internaționale de cultură și, la întâlnirile zoomiste am putut să văd și fața acelei voci ascultate cu ani în urmă la radio. Respectabilă persoană, interesantă prin ce vorbea și ce scria în eseurile trimise spre publicare. Însă totul s-a schimbat în percepția mea, atunci când l-am auzit mărturisind câteva „întâmplări” prin care a trecut, fiind la VOA: afirmațiile despre o perioadă din istoria României moderne, verificabile de altfel, care au stârnit conducerea postului. Însă ca întotdeauna, cum aveam să aflu mai târziu, nu a renegat, nu și-a retras afirmațiile făcute așa cum i s-a cerut, suportând consecințele. Sunt din ce în ce mai rare exemplele de oameni care își păstrează integritatea morală în orice situație cu care îi confruntă viața. Prin urmare, am început să fiu mai atentă la acest personaj care, de fiecare dată, ridică nivelul dezbaterilor la care participă.

Am aflat că, la 87 de ani pe care îi poartă tare bine pe umeri, dincolo de problemele generale ale istoriei trecute și prezente, mai sunt două teme, de importanță capitală pentru români, cum explică domnia-sa, teme care l-au preocupat toată viața, despre care ar vrea să vorbească și le-a păstrat pentru ultimul cuvânt. Sunt ultimele subiecte la care mă gândesc și doresc să le aștern pe hârtie, pentru că, de acum înainte, trebuie să mă grăbesc…, spune dânsul, dar mă asigură că, de fapt nu îl grăbește nimic.

George ROCA: V-ați născut la Iablanița, județul Caraș Severin și v-ați stabilit mai apoi în Timișoara. Pe parcursul anilor v-ați perindat prin mai multe orașe: Constanța, Satu Mare, Pitești, București... Ce a motivat acest periplu?

George TERZIU: Ca idee nu e rău să iți cunoști țara. Am înțeles multe, locuind în mai multe locuri. Știti cum e... vine o vreme când simți nevoia de schimbări. Am simțit și eu această nevoie. Schimbări în viață și în modul în care scriu...

George ROCA: Sunteți un nume cunoscut în literatura română! Care au fost primii pași pe acest tărâm și totodată primele succese?

George TERZIU: Primul pas a fost faptul că la șase ani am mers la bibliotecă să-mi iau cărti de citit. Bibliotecara (preoteasa!) care era și învățătoare a fost șocată că eu nu eram încă elev! Am iubit cititul! Nu cred în autori mari care nu citesc mult. Primele succese au însemnat a fi premiantul clasei. Ani la rând supărarea parinților a fost că nu sunt în stare de nimic, decât să citesc! Am făcut de mână revista școlii în câteva exemplare/ Eram corespondent la Scânteia Pionierului. La țară ești deja genial când faci așa ceva! În vremea liceului am înființat primul cenaclu science-fiction din Romania, care funcționează și acum la Timișoara, numit „Helion SF Club”.

George ROCA: În 1983 ați fost interzis de către regimul comunist de a mai publica vreo scriere de-a dumneavoastră, cu toate că până atunci ați ieșit in evidență cu lucrări literare de valoare. Menționez ca ați fost laureat al Festivalului Studențesc de la Iași (tot în 1983!). Faceți lumină vă rog!

George TERZIU: Păi dacă subiectul era un roman cu nume străin, personajul este apelat de Diavol și acesta vrea să îl umple da bani - Pactul cu Diavolul, Faust, etc. A ieșit scandal! Dar Cristian Tudor Popescu a vrut musai să îmi dea premiul 1! Iar a iesit scandal!

George ROCA: Care a fost implicarea dumneavoastra în Revoluția din 1989 și ce v-a determinat să refuzați titlul de „Erou al Revoluției”?