George ROCA: Distinsă doamnă, mă bucur mult că aţi acceptat acest interviu. Sunteţi o personalitate artistică românească foarte cunoscută pe mai multe scene ale muzicii din România și din străinătate. Mă refer la operă, operetă, muzică ușoară, populară și religioasă. Să trecem în revistă etapele care v-au adus pe culmile admiraţiei publicului românesc şi nu numai. Câteva amintiri frumoase din copilărie, vă rog...
Rodica ANGHELESCU: Aprecierile Domniei Voastre mă încântă și promit să mă străduiesc să cuprind în răspunsurile mele întreaga gamă a întrebărilor. Copilăria, floare miresmată de dor, trăire și dulce amintire… mi-am petrecut-o lângă mama, tata și surioara mea, mai mare cu nouă ani, având alături pe bunica Elena, care m-a adorat și-mi cânta, cu o voce de heruvim, melodii din zona Gorjului. Tata, Marin Anghelescu, era din comuna Dărăști de Ilfov, iar mama Eleni, gorjeancă. Ce-mi amintesc din primii ani ai copilăriei, începând de la vârsta de trei anișori, că îmi plăcea să ascult la radio muzică ușoară și populară, iar pe bunica și pe mama le rugam să-mi spună povești, să-mi doinească cântece de leagăn și, ce era mai interesant, în momentul ce le ascultam începeam să fredonez câte un refren ce-mi suna în ureche atît de armonios… încât pe la cinci ani mi-am exprimat dorința: „Eu mă fac artistă, o să vedeți voi!”.
Mergeam la grădiniță - locuiam în cartierul Militari din București, în apropiere de magazinul „Cora” - iar când veneam acasă, după ce mâncam, coboram în fața blocului și improvizam „scena de spectacol”… coordonam „ca mare regizor” colegele și colegii (unii locuiau în blocul nostru) și hotăram cine intră în spectacol, ce recită sau ce cântecel a pregătit. Aceaastă activitate „artistică” pe care o luasem în serios, m-a ridicat în ochii vecinilor, care veneau să ne asculte: ne aplaudau, ne încurajau și chiar mă rugau să o primesc și pe nepoțica lor, sau pe băiatul de la etajul 8, elev în clasa a II-a, în trupa de teatru. Vezi Doamne, îmi crescuse prestigiul de „vedetă din cartierul Lujerului”!