George ROCA: Să incepem cu copilăria dumneavoastră... Cum a fost și pe unde v-ați plimbat pașii!? Povestiți-mi despre familie, despre tradițiile naționale și religioase din Timișoara acelor ani!

Julia Henriette KAKUCS: Citesc întrebările dumneavoastră și în mine se trezesc fluturi ce poartă amintiri… Cu aripile lor colorate înfrumusețează pajiștea vieții poposind, când pe o floare surâzătoare, când pe o petală pe care-mi strălucesc lacrimile… Ce întrebări frumoase mi-ați pus! Ce complexe trebuie să fie răspunsurile care își caută calea spre această pagină încă albă.

Copilăria mea? Deseori mi-am descris copilăria drept fericită. Dar ce este fericirea? Cum trebuie să fie copilăria unui copil pentru a-l face fericit? Încerc acum să vă povestesc. Ascultați-mă puțin dacă aveți timp... Ne așezăm cu ceșcuțele noastre de cafea la umbra nucului…

Grădina mea secretă.
Mă revăd într-o grădină în care smochinul a fost sădit pentru mine, într-o curte în care, la umbra acestui nuc sub care stăm acum, am desenat primele personaje ale celebrului caricaturist José Cabrero Arnals, Pif și Pifou. Știam deja să citesc și peste tot purtam cu mine cărți, creioane, caiete de desen și ursulețul meu maro de catifea. Căutam colțuri umbroase, ascunse, unde să mă pot dedica gândurilor, viselor și poveștilor mele. Primăvara se anunța prietenoasă și caldă. În luna mai, la intrarea în curte înflorea glicina albastră cu nuanțe mov alături de trandafirii cățărători catifelați, roșii ca sângele ce-mi picura când spinii îmi pedepseau apropierea. Petalele transformau gardul de care atârnau într-o perdea parfumată. Bujori albi și roșii mă întâmpinau sub cireș, iar noaptea visele mă învăluiau în mireasma iasomiei care pătrundea prin fereastră.

Foarte multă vreme, în anii copilăriei și adolescenței mele, poarta verde din fier forjat și ușa apartamentului nu au fost niciodată încuiate. Jucăriile, scaunele, uneltele erau lăsate afară și toată noaptea până venea iarna. Poate de aceea dis-de-dimineață - când toți vecinii dormeau încă - fugeam în grădină, în spatele șirului de liliac, unde, înainte de a se construi un șir de blocuri, erau doi cireși care dădeau deja fructe coapte în mai, caisul și al doilea nuc al casei. Băncuța care era ascunsă acolo trebuia să asculte toate conversațiile vecinilor, prietenilor, copiilor și bătrânilor. Prietenii mei Hansi, Rose, Doina, Radu, Ghita, Grete, Fritzi, Agy, Peter, Gyurika, Puiu, Ferike din casa noastra și din cea de alături veneau și ei aici să se joace, să povestească, să se bucure de fructele grădinii. Părul care ne dăruia toamna fructe zemoase, aromate, era preferatul meu. Mă văd la rădăcina acestui copac, uriaș pentru mine, zgâriind pentru furnici cu o creangă drumuri complicate în pământul uscat de soare. Le urmăream ore în șir cu bucurie și curiozitate copilărească. Iubirea, frumusețea, ocrotirea înfloreau în jurul meu...

Spusesem odată, de mult, că amintirile îmi sunt săgetate de cârduri întregi de nume, ce asemeni păsărilor călătoare le străbat încă din frageda mea copilărie? Mai spuneam că tabloul orașului a fost mine mereu legat de portretele locuitorilor săi! „Der Mensch heiligt den Ort!“ (Omul sfințește locul) mă atenționa mereu tatăl meu, când mă necăjeam din cauza unei hotărâri birocratice, nefericite. Nu o instituție, nu un birou ia hotărâri. Întotdeauna este o persoană cea care hotărește. Omul crează, realizează, își definește rolul și funcția. El va fi acela de care îți vei aminti. Banca liberă pe malul Begheului rămâne un tablou tăcut. Dacă însă ai stat pe ea, împreună cu cineva, se vor trezi la viață cuvintele care-ți alimentează dorul.

George ROCA: În ce se ascunde secretul memoriei? Poate în parfumul copilăriei, în căldura atingerilor, a îmbrățișărilor, în timbrul vocilor, în toate acele sentimente, care sub vraja micilor detalii, se retrezesc la viață... Povestiți-mi!

Julia Henriette KAKUCS: Văd... porți ce găzduiesc umbre… Oameni! Ascult glasurile lor, le văd trăsăturile feței. Femei, bărbați, copii ce se joacă, bătrâni și tineri împreună, cu toții alcătuiesc o societate colorată. Ei sunt cei ce fac ca întreg orașul, uneori însă doar o stradă, să se retrezească în amintirile mele. De cele mai multe ori însă, revăd în spatele pleoapelor închise doar o singură casă anumită.

„Hallo! Hallo! Spreche ich mit dem Maestro Roth? Mit Maestro Roth Laci?“ (Alo! Alo! Vorbesc cu maestrul Roth? Cu Roth Laci?). Vocea îmi este nervoasă, nesigură. Ce așteptări pot avea de la această convorbire telefonică cu bărbatul de 100 de ani care în mod sigur nu a sărit pe fereastră și nu a dispărut. Slavă Domnului! Un centenar a cărui zi de naștere a fost pe 4 iulie 2020 și a cărui memorie îi permite să-și amintească până în ultimele detalii tot ce a trăit, tot ce a văzut, tot ce a simțit. Aluzia mea la cartea lui Jonas Jonasson este absolut nepotrivită. Doar cu o zi înainte stăteam în fața computerului, în camera mea din apropierea orașului Frankfurt am Main și urmăream conversația virtuală, moderată de Martin Ladislau Salamon, directorul Institutului Cultural Român (ICR) din Tel Aviv. Maestrul era acasă, în Tel Aviv, conectat prin ZOOM cu Cristian Rudic, directorul Operei din Timișoara și cu verișoara mea, Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreiești din Timișoara.

George ROCA: Ladislau Roth... Ernö Friedmann!? Ce legături sufletești vă leagă!?

Julia Henriette KAKUCS: Care era legătura dintre noi? Timișoara, orașul meu de baștină, a fost orașul în care sătmăreanul – după ce a supraviețuit lagărele din Auschwitz și Melk, după ce și-a terminat studiile la conservatorul din Budapesta – a devenit dirijorul Operei. Un muzician împlinit… un om împlinit…

„Hallo, Maestro? Hier spricht eine Friedmann aus Temeswar. Ich wollte Ihnen zum 100. gratulieren.″ (Alo, Maestre? Aici vorbește o Friedmann din Timișoara. Doresc să vă felicit cu ocazia împlinirii a 100 de ani.“)  Vocea lui lăsă bucuria să străbată până la mine: „Friedmann? Friedmann Ernö a fost prietenul nostru cel mai bun din oraș, până nu s-a mutat la București pentru a cânta acolo în corul Operei. Înainte de a pleca din Timișoara ne-am întâlnit foarte des. El a cântat nu doar în cor, ci a interpretat și o serie de roluri mici în diferite opere. Sunteți fiica sorei sale, Rozsi? Îmi amintesc foarte bine de toți membrii familiei Friedmann. Rozsi… Deseori i-am vizitat în locuința lor de pe strada Bem (astăzi, Văcărescu). Ernö a avut un pian minunat. Nu o pianină! Un pian adevărat, marca Hofmann din Berlin. Până și culoarea lemnului din care era, îmi este prezentă. Julia, numește-mă Laci. Simplu, fără forme de politețe… doar Laci. Iubesc Timișoara și mă simt acasă la Comunitatea evreiască de acolo.“  Ne-am adâncit în multe ce ne legau. „Nu îndrăznesc să vă urez tradiționalul ‘Bis 120!’, deoarece un rabin înțelept s-a revoltat auzind că i se pun granițe vârstei sale.“  Maestrul râse cu poftă: „Să rămânem optimiști!“ spuse el, binedispus.

Am închis telefonul încă sub impresia dialogului. Roth Laci… Mama mea, care cânta și ea cu mare plăcere arii de operă și operetă, vorbise des despre el. S-ar fi bucurat să afle că maestrul, renumit în toată lumea, prietenul trecut prin grele încercări, care în anul 1958 a fost concediat de la un moment la altul de la opera din Timișoara –  interzicândui-se până și pășirea în sala de spectacol cu un bilet de intrare –  la 6 iunie 2019, la vârsta de 99 de ani, devenise cetățean de onoare al orașului Timișoara și în același timp membru de onoare al Operei Naţionale Române din Timişoara (ONRT)! În acea zi, ziarul „Ziua de Vest” a scris: „La 99 de ani, Ladislau Roth este tot mai rar pe scenă, dar cu foarte mare plăcere revine la Timişoara. ONRT l-a onorat cu distincţia de membru de onoare al ONRT, el fiind şi membru fondator al instituţiei“, adăugând cuvintele actualului director al operei, Cristian Rudic: „Ladislau Roth este o legendă vie, o istorie a culturii, el se confundă cu muzica”.

Liniștea devenise din nou stăpâna camerei mele. În îmbrățișarea ei, imaginile tocmai trezite se perindau însă mai departe, în spatele pleoapelor mele. Pianul… sunetul lui… Simțeam atingerea tastaturii lucioase alunecând ușor sub degetele mele de copil. Vizitele mele la Omami (bunica) culminau des în camera fratelui cel mai mic al mamei mele, Gyuri. Acolo stătea pianul. În timp ce el desena proiecte necesare studiului său la Politehnica Timișoara, facultate cunoscută și peste hotare, lăsam melodiile pianului să se împletească cu visele mele. Pianul lui Ernö rămase în locuința bunicii până când sosi și ziua în care îl urmase la București.

George ROCA: Ce amintiri frumoase... Mai povestiți-mi vă rog despre tradiții evreiești, despre familia dumneavoastră, despre bunica... despre care spuneați într-un eseu numit „Iddische mamme” că a cârmuit zeci de ani corabia familiei!
Julia Henriette KAKUCS: Mă bucur că mi-ați adus aminte! O să vă povestesc acum mai multe despre Omami, bunica mea din partea mamei care locuia, după cum am amintit deja, în această casă nr.19… Din păcate pe bunicii mei din partea tatălui meu - care în timpul Austro-Ungariei și-au maghiarizat numele din Eichel în Erdös - nu i-am cunoscut. Familia tatălui meu, majoritatea fiind ingineri de mină și de cale ferată încă din secolul al XIX-lea, au participat activ la viața orașului. Doar unchiul tatălui meu, Erdös Samuel, Samu bácsi, care locuia pe strada vecină nouă, tot într-o casă a familiei – fiind și ea naționalizată...

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa – cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.
 
Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati (bunicul) era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci…  

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami... care pentru mine era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov” (Noroc!). Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…  

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.
 
În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.  

Eu o vedeam însă altfel. Mie îmi plăceau ochii ei castanii, părul foarte des şi de un alb strălucitor. Iubeam moliciunea corpului ei, îmbrăţişarea ei, în care mă îngropam cu totul, simţindu-mă ocrotită, preţuită şi iubită. Fericiţi sunt acei copii care au bunici! Întregul adevăr al acestei declaraţii l-am înţeles abia la Cluj, în timpul studenţiei mele. În primele săptămâni ale studiului meu, am luat prânzul la cantina comunităţii evreieşti. Stăteam cu toţii la masă şi povesteam, cu verva stârnită de noile noastre trăiri. În ziua în care adevărul mă trezise brusc la realitate, se înşirau pe masă farfuriile cu friptură şi compot de mere. Această combinaţie culinară îmi era bine cunoscută din bucătăria bunicii mele. Fericită, am remarcat că acum mă simt ca la ea acasă. S-a făcut o linişte adâncă în jurul meu. Deveniţi pe loc suspicioşi, vecinii mei de masă mă scrutau cu neîncredere. „Cum de ai tu bunici? Niciunul din noi nu are…”.  

Această întrebare îmi produce şi astăzi o durere adâncă. În Transilvania, încă mulţi ani după război, copiii evrei nu aveau decât foarte rar bunici. În Timişoara, avusesem noroc. Puteam sărbători, savurând serile de Seder, împreună cu toată familia, la părinţii mamei mele. În capul mesei stătea bunicul, cu Kippa pe cap şi cu un Tallit (numit de noi Tallis), un șal tradițional ce-i înconjura umerii înguşti. Vizavi de el, era invitatul de onoare al familiei, un membru singuratic al comunităţii noastre din Iosefin, care – conform obiceiului – an de an îşi petrecea Sederul cu noi.  

Bunicul crescuse la Viena, într-o familie în care religia îi impregnase educaţia. Cunoaşterea profundă a tradiţiei şi religiei iudaice a îmbinat-o cu dărnicia toleranţei faţă de cei care alegeau un alt model de viaţă. Bunica, în schimb, se bucurase de o creştere mult mai „lumească”, mai laică. Purta cu mare plăcere rochii cu un decolteu adânc. Era conştientă de frumuseţea ei. Apariţia ei în mijlocul familiei strict ortodoxe din Viena a fost un moment eclatant. La prima ei vizită făcută socrilor în cartierul Leopoldstadt al Vienei, purtase rochia modernă! O mare greşeală. Au respins-o. „Fracţiunea vieneză” a familiei a reuşit, cu ajutorul primarului Vienei – dacă ar fi să dăm crezare legendelor ce circulă până în zilele noastre -, să părăsească, la izbucnirea războiului, vechiul continent, refăcându-şi viaţa la New York. Bunica obişnuia să comenteze această perioadă de început a vieţii ei conjugale, spunând fără să adauge o vorbă de reproş sau supărare: „Pe vremea aceea am fost tânără şi proastă. Am vrut să le arăt ce frumoasă sunt…“  

Avea însă o minte foarte ageră. În toate situaţiile vieţii se orienta uşor şi repede, recunoscând imediat atât pericolul cât şi constelaţiile favorabile. Observa oamenii atent, cântărindu-i asemeni gâştelor pe piaţă. De cele mai multe ori ştia pe loc cu cine are de-a face. Cu o măiestrie remarcabilă ţinea această familie mare împreună, pregătindu-şi copiii pentru viaţă. Omi respecta tradiţiile religiei fără a fi de un bigotism exagerat. Gătea kosher, de Shabat aprindea lumânările şi chema vecinii să-i aprindă lumina. Pe cuptor fierbea încet castronul cu sholet. Carnea o cumpăra întotdeauna la Shachter. Tot acolo lăsa uneori să se afume pieptul gâştei cumpărate la piaţă. O felie subţire de piept de gâscă afumat era o mare delicatesă şi era pusă deoparte, pentru bunicul. Nouă, tuturor celorlalţi, care mâncam şi „trefli”, şuncă de porc, ne explica – cu mare răbdare, dar şi cu o hotărâre de nezdruncinat – că bucata era prea mică pentru noi toţi. Ani de zile după ce bunicii mei nu mai erau printre noi, am descoperit, din întâmplare, în cartea de bucate a unui restaurant romantic din Strasbourg, această bunătate. Bineînţeles că am comandat-o pe loc. Servită pe frunzele unei salate verzi, amintea încă de aroma rară a copilăriei…

George ROCA: Interesante povestiri despre bucătăria evreiască! Continuați vă rog...
 
Julia Henriette KAKUCS: Bucătăria evreiască cunoaşte multe bucate minunate. Bunica făcea Gefilte Fisch - crap umplut sau gelatinat, Gefüllter Gänsehals - gât umplut de gâscă, ficat de gâscă prăjit cu usturoi şi boia, gâscă la cuptor, sholet - o iahnie de fasole cu carne de viţel şi, de fiecare Shabat, ouă tari, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, cu untură de gâscă, sare şi piper. Existau în repertoriul bucătăriei ei şi o multitudine de supe şi fripturi, făcute din carne de vită, viţel, gâscă, pui, care întregeau meniul. Omami gătea repede şi plină de energie. Mă fascina întotdeauna când învârtea, înainte de a pregăti friptura, gâsca deasupra capului. Nu am văzut-o niciodată obosită…n u am auzit-o niciodată plângându-se…  

Nimănui nu-i făcuse vreodată rău, totuşi nu iubea oamenii. Privirea ei scrutătoare vedea, în primul rând, slăbiciunile. Cele trăite nu-i permiteau să privească cu încredere relaţiile interumane. Când auzea pe cineva strănutând, se întorcea, zâmbind, şi spunea, în germană: „Zerspring!” (Plesneşte!). Râdea plină de mulţumire când i se mulţumea pentru urare, făcându-mi fericită cu ochiul. Era poznaşă, în felul ei.
 
Da, bunica avea o personalitate puternică. Era, la prima vedere, acea cunoscătoare de oameni a cărei încredere în sine părea de nezdruncinat. Şi totuşi… Era plină de spaimă. Mereu o cuprindea frica, urmărindu-şi copiii şi nepoţii. Se plimba neliniştită în faţă porţii la cea mai mică întârziere. Nu-şi lăsase copiii să urmeze cursuri de înot. Nu-i lăsase decât cu mari reticenţe să zboare cu avionul sau să facă vreun sport. În ochii ei, pericolul plana permanent deasupra noastră. Faptul că eu mergeam mereu să înot şi făceam şi sport de performanţă nu o încânta prea tare. Astăzi, înclin să dau dreptate studiilor de psihologie, care atesteaza aceste temeri accentuate ale mamelor evreice.

Istoria a marcat sufletul multor „Jiddische Mamme”. Aşa se explică poate orientarea copiilor ei spre muzică. Trei din cei cinci copii erau foarte talentaţi, doi dintre ei studiind belcanto, în timp ce al treilea cânta la pian, fiind şi baterist într-o formaţie de jazz. Şi totuşi… acasă la bunicii mei nu se asculta muzică. Nici flori nu erau niciodată în vazele din locuinţă. „Florile îmi amintesc de înmormântări …”, îmi spunea, în timp ce ochii ei iscoditori râdeau, aşteptându-mi protestele. O altă temă dezbătută mereu între noi erau superstiţiile. Cotidianul ei era deseori influenţat de ele. Îmi amintesc ce nenorocită s-a simţit când i-am povestit visul meu parfumat de florile oraşului San Remo… În acelaşi timp era conştientă de iraţionalitate acestor temeri. Îngrijorarea ei era însă mult prea accentuată pentru a accepta argumente logice.  

Bunica mi-a fost un fel de clopot plin de căldură. Deseori i-am căutat apropierea. Lângă ea, în toate acele zile pline de mişcare, du-te-vino şi tensiune, îmi satisfăceam foamea de linişte şi „barhesz” (sau challah – pâine de casă împletită) uns cu untură de gâscă şi inele uriaşe de ceapă.  

În seara Shabatului, stăteam tăcută la masă, privindu-i mâinile, ce se roteau, întâi, pline de dăruire, deasupra lumânărilor aprinse, pentru ca, apoi, acoperindu-i faţa, să primească în căuşul lor murmurul rugăciunilor. Îi ascultam – pătrunsă de solemnitatea momentului – glasul molcom, fără să-mi dau seama că, în mod inconştient, mă îmbăiasem tocmai în tradiţia iudaică…

George ROCA: Care au fost acele minunate locuri timișorene care v-au marcat copilăria?

Julia Henriette KAKUCS: Aș dori să vă mai povestesc despre această casă „nr.19”. Se găsea vis-a-vis de cinematograful Arta, într-o stradă, ce în amintirea multor generații păstrează încă aroma ciocolatei. Poarta clădirii aflate pe strada Bem, mai târziu denumită Văcărescu, ascundea chiar la intrare, sub o boltă mare și grea, două scări identice, simetrice, aflate la stânga și la dreapta intrării. La capătul lor se aflau locuințele spațioase și frumoase ale casei. În aripa stângă locuia Clara împreună cu familia ei. Suferea încă în urma nedreptății ce i se făcuse scurt înainte de terminarea războiului. Reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc, povestea cu amărăciune cum la vârsta fragedă de 16 ani fusese prinsă pe stradă și transportată în Rusia, deoarece la „numărătoare“ lipsea o persoană într-un vagon. O evreică printre deportații germani în lagărul rusesc… La întoarcere devenise profesoară de limba rusă. Mult timp nu știusem cine a locuit în dreapta intrării. De curând, după ce am publicat eseul meu „Amintiri timișorene – Jiddische Mamme“, un text în care îmi descriu bunica ce locuia la nr.19, am primit un mesaj din Haifa, Israel. „Cunosc bine casa. Noi am locuit în aripa dreaptă de la intrare. Fiind copilă tânără am urmărit des de la fereastră, cum frumoasa ta mătușă, Clara Friedmann, era adusă seara pe motocicletă acasă, de chirurgul Dr. Pop Zeno, cu care mai târziu s-a și căsătorit. Și eu mă numesc Clara…“ Așa a început acest puzzle să se întregească.

Se spune că toamna, când cerul colorează copacii, Timișoara este încântătoare. Culorile ei ajunseră și până în curtea bunicii mele, deși eram convinsă că arșița verii a cucerit-o pentru întotdeauna. Singurătatea plantelor m-a impresionat deja în acele timpuri. Nu ați observat cât de puternic este sentimentul de izolare răspândit de un arbor singuratic în mijlocul câmpiei? Unica dalie, înaltă și mândră, își ridica obrazul fardat în culorile Orientului. O întâlneai deja la primii pași făcuți prin curte. Flanca ușa mereu deschisă a unei șvăboaice prietenoase, vesele, venite dintr-un sat bănățean, Juci Tante, care cu obrajii îmbujorați și zâmbetul binevoitor, mă primea mereu cu un cuvânt bun. Grăbindu-se, mișcandu-și șoldurile opulente în întâmpinarea mea, îmi oferea sentimentul de a fi sosit acasă, aici, în umbra ricinului mai înalt decât mine, strămutat în aceste ținuturi cândva din India sau Africa. Nu doar oamenii își caută refugii sigure… Spațiul mărginit de clădirile înalte ce-l înconjurau părea să-i fie un scut împotriva catastrofelor de tot felul. Doar soarta locatarilor era marcată de tragedie. Balconul lung, numit de noi Gang, pe care se găsesc și acum, adâncite în timp, urmele pașilor bunicilor mei, dăruia apartamentelor înșirate pe el o viață comună. Pe el se întâlneau pentru un salut scurt sau doar pentru câteva cuvinte, doamna Wieder, cea cu brațul tatuat la Auschwitz, Genu, tânărul maltratat în urma încercării nereușite de a fugi peste graniță, Kálmán, închis nevinovat pentru potlogăriile șefului său.

Da, ricinul creștea într-o curte bogată în oameni și limbi. Religiile se amestecaseră asemeni notelor muzicale ale unei sonate. Români, germani, unguri, rroma, sârbi și cetățeni de religie iudaică, respirau atmosfera unei comunități ce-și trăia cotidianul și sărbătorile împreună. Rolul său? Înspăimântat de cele auzite, devenise mult mai mic decât frații săi din Africa, rămânând un element decorativ, simbol al singurătății într-o curte plină de chiriași.

După cum am amintit, toate sărbătorile locuitorilor se celebrau în mod firesc, deschis, vizibil fiecăruia. Înainte de sucot, de sărbătoarea cortului, în fiecare an mă regăseam la masa – nu, nu a tăcerii a lui Brâncuși – ci la masa recoltei bogate în fructe și povestiri a vecinului din locuință de „jos“, de dedesubtul locuinței bunicilor mei. Știi, dragul meu, tabloul era mereu același. În lumina filtrată de pânza cortului ce permitea umbrelor viței de vie să vibreze în ritmul cuvintelor noastre, stăteam la masa lungă ocrotită de fața de masă de in. Separați și totodată uniți de ea, ședeau față în față, o fetiță cu codițe ce-și bălăbănea stând pe bancă picioarele în sandale roșii, și un bătrân înalt, osos, cu părul alb și rar, cu ochi mici – pitiți în cheagurile zbârcite ale trăirilor sufletului său – sprijinit în coate. Dacă vântul nu ar fi uitat să înregistreze cele spuse, am putea acum asculta în zumzetul albinelor de culoarea toamnei, istorisiri legate de frumusețea sărbătorii și explicația simbolului ramurilor de mirt, salcie și chitră, adunate pentru a fi legate în buchet cu ramura de palmier. Poate că prezența mea se asemăna cu simbolul crenguței verzi de mirt, ramura Afroditei în lumea antică, care însă în timpul sărbătorii corturilor era semnul neștiinței, dar a dorinței de a cunoaște cele cuprinse în rândurile sfinte. În mod sigur însă, îi aminteam domnului Rosenberg de vremurile bune, frumoase, ale propriei sale copilării.

Aș avea încă foarte mult de povestit despre copilăria mea. Încă nu l-am amintit pe tatăl meu, Erdös Francisc, profesor fonopedagog cu specialitatea sport, numit de foarte mulți în Timișoara  François sau Feri bácsi. În Germania și-a reluat numele original: Franz Andreas Eichel. Nu am povestit despre familia mea, despre prietenii mei, despre colegele mele din echipa de volei, despre vecinii mei, familia Bugarschi care avea o vorbă: „Nu uitați, noi nu suntem doar familie, ci chiar și vecini!”. Da, am fost un copil fericit...

George ROCA: Amintiri din liceu și despre orașul Timișoara!?
 
Julia Henriette KAKUCS: Școala mea se afla în clădirea cunoscută de timișorenii vechi sub numele de „Notre Dame”. Era la o plimbare de zece minute de locuința noastră, drum pe care l-am făcut începând din clasa întâi și până la bacalaureat.

Vă voi lua de mână astăzi şi vă voi ruga să mă însoţiți doar zece minute, prin toamna timişoreană a amintirilor mele. În mod curios, o asociez cu ritualuri bine stabilite, periodice… În fiecare an, la 15 septembrie, porneam spre şcoală, făcând acelaşi drum, într-o plimbare liniştită. Pornisem, la început, cu ghiozdanul pe spate, schimbândul apoi, după ce am crescut – mândră şi fericită – , cu o servietă neagră, atârnată de umăr. Cele zece minute de drum, pe care le vom petrece, acum, împreună, mă duceau de la colţul străzii Fröbel - astăzi strada Iuliu Maniu -, pe lângă sediul pompierilor – botezat cândva „Casa cu băieţi” – , spre colţul străzii Văcărescu, pe care locuiau bunicii şi mulţi dintre prietenii mei. Ştiam că în acel punct voi simţi aroma seducătoare a ciocolatei făcute la „Kandia”. În curtea fabricii, locuiseră, pe vremea buburuzelor şi a fluturilor viselor mele, amicii noştri, care plecaseră de mult în lumea cea mare. Ţin minte că, în timp ce părinţii noştri îşi luau rămas bun unii de la alţii, prietenul meu mai mare îmi explicase, pe terasă, cum se înşurubează părţile acelui Lego din metal, pe care mi-l dăruise. Una din lăzile lor micuţe şi foarte masive, confecţionate cu grijă în scopul emigrării, ne-au dăruit-o la plecare. Piraţii şi-ar fi putut ascunde acolo comoara, noi însă am împachetat în ea - 20 de ani mai târziu - doar câteva tablouri aprobate de secţia de „Patrimoniu”. Pe drum, în trenul care-o purta spre vest, a încercat cineva, fără succes, să o spargă. De atunci dormitează în pivniţă, încercând să-şi revină din acest şoc. Ne accelerăm acum paşii, bine? Altfel voi ajunge după ce clopoţelul a sunat de intrare şi explicaţiile pe care le-aş da ar fi „politic incorecte”. Tema plecării şi poveştile despre cei plecaţi sunt puse – în călătoria noastră în trecut – sub semnul strict al tăcerii.

Pe Bulevardul 6 Martie trecem acum pe lângă casele naţionalizate, în care stăteau puţinele rude din partea tatălui meu. Samu bàcsi - Erdös Samuel, era o mică legendă a familiei noastre. De o vitalitate ieşită din comun, se recăsătorise a treia oară – din dragoste – la vârsta de 90 de ani. Îl văzusem odată, din tramvai, mergând la întâlnire, cu un buchet de violete în mână. Tante Iren stătea la Maria şi-l aştepta. Era o femeie mărunţică, zâmbitoare, de 80 de ani, cu trăsături plăcute. Samu bàcsi, în calitatea lui de inginer de cale ferată, contribuise la construcţia traseului dintre Turnu Severin şi Orşova.

Mama era convinsă că, din deformaţie profesională, ne construise şi vila din curte, în forma unui tren. Interesante sunt şi cele două diplome pe care le primise la Viena în anii 1905 şi 1917. I-au fost acordate, atestandu-i-se meritele speciale în timpul Imperiului Austro-Ungar. Povestea, mereu, râzând, despre timpul în care tramvaiul cu cai trecea prin faţa casei. Birjarul-vatman îi striga prin fereastra deschisă: „Jò reggelt mèrnök ùr!” (Bună dimineaţa, domnule inginer!). Diplomele acordate inginerului şef, Samuel Erdös, de împăratul Franz Joseph sunt amintite în actul păstrat la Arhivele Naţionale din Budapesta. Szekernyés János îi aminteşte prezenţa în cartea sa, „Temesvár kövei” (Pietrele Timişoarei).

Erdös Samu, inginerul conducător al departamentului de cale ferată Timişoara, a fost membru în comitetul de primire a delegaţiei sosite de la Budapesta, cu ocazia inaugurării, la 12 octombrie 1913, a terenului de sport „Chinezul” – numit aşa după Paul Chinezul (Kinizsi Pál). Arhiva din Budapesta păstrează adeverinţa ce i s-a acordat, de către Loja din Timişoara, la 11 mai 1917, cu ocazia delegării lui la Întrunirea din Budapesta a francmasonilor. În şedinţa din 12 mai 1917, s-a înfiinţat Comitetul pentru Pace/Békebizotság, care a încercat – din păcate, fără succes – să poarte tratative cu Germania, în scopul încheierii păcii. Germania şi-a manifestat încă în anul 1914 dezinteresul pentru astfel de discuţii. Toate datele le găsesc în articolul cercetătorului Takaró Mihály – „Szabadkömüvesek és Trianon” (Francmasonii şi Trianon), publicat la 21 septembrie 2009, în revista „Trianoni szemle”. Autorul subliniază rolul pozitiv, pacifist, al francmasonilor, reabilitându-i, după ani lungi de calomnie.

Samu bácsi şi-a păstrat spiritul viu până la vârsta de 97 de ani, când ne-a părăsit. Primii paşi pe lună l-au interesat la fel de mult ca şi dezvoltarea oraşului, nepierzându-şi bucuria de a savura o conversaţie lângă un pahar de vin roşu şi un grătar bine făcut. Deşi auzul îi era afectat, ştia ce merită a fi perceput. Oprirea în faţa casei lui a fost prea lungă. Va trebui să ne grăbim acum. Vezi clădirea mare de pe bulevard? Este „Ambalajul Metalic”, o fabrică de jucării din tablă pentru copii. Plăcile metalice erau viu colorate. Îmi amintesc de un titirez mare, ce imita sirenele în timp ce se rotea, de un motociclist, ce strălucea în toate nuanţele culorii albastre şi de un carusel, care ameţea, rotindu-se, figurile desenate pe el. Poate te-ai jucat şi tu cândva cu astfel de jucării. Sus de tot, sub acoperiş, era o locuinţă mare, în care lumina se strecura, parcă, prin crăpăturile învelişului de ţigle. Aici locuia unul dintre colegii mei de clasă, care se mutase, de curând, cu mama lui, la Timişoara. După câţiva ani scurţi, însă, cei doi îşi continuaseră strămutarea mai departe, scufundându-se într-o tăcere absolută, lipsită de orice ecou sau rezonanţă. N-am crezut niciodată că spaţiul şi timpul pot înghiţi prietenii adevărate, de aceea mi-am imaginat, de-a lungul anilor, tot felul de scenarii dramatice. Tu ştii, însă, că fantezia mea este prolifică. Sper să fi fost doar uitată. Am ajuns acuma cu tine până la şcoală. Clădirea mare a fostei „Notre Dame” – clădire ce şi-a schimbat mereu numele, asemeni unei mirese nehotărâte – mă aşteaptă. Voi intra cu acea strângere de inimă, pe care o simţeam, pe vremuri, la poartă, la controlul uniformei şi al numerelor. Sistemul şcolar este, întotdeauna şi pretutindeni, oglinda societăţii.

Ce repede mi-a trecut cu tine timpul! Am reparcurs împreună o scurtă secvenţă de drum din viaţă mea şi a oraşului…

George ROCA: Și facultatea...!?

Julia Henriette KAKUCS: Facultatea am urmat-o la Cluj dar asta este o altă poveste sau – cum obișnuia să spună tatăl meu – o altă mâncare de pește… Interesant ar fi poate de menținut că în timpul studenției, deja în primul an, l-am cunoscut pe Lajos care era student la istorie. Ne-am căsătorit, studenți fiind, și  cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, am terminat studiile amândoi deodată ca șefi de promoție. Am ales din toate posturile de psiholog existente, Școala Specială de Surzi din Timișoara pe care o cunoșteam de mic copil, pentru a fi colegă cu tatăl meu. Am avut norocul de a activa o viață întreagă într-o meserie ce pentru mine a fost de la început și a rămas și până în prezent o mare pasiune, o menire.

George ROCA: Sunteți membră a Uniunii Compozitorilor din România. Pe ce criterii ați ajuns să faceți parte din această organizație profesionistă?

Julia Henriette KAKUCS: Am scris două librete, unul „Noua poveste a Scufiței Roșii” care mi-a fost cerut în anul 1983 de Ilie Gyurcsik, directorul Teatrului de Păpuși „Merlin” din Timișoara, muzical care se joacă și în prezent. Al doilea a fost o operă pentru copii, numit „Pip, copilul stelelor” și care a câștigat premiul întâi la un concurs de piese muzicale pe teme science fiction, fiind inclusă în repertoriul permanent al Operei din Brașov. Compozitoarea, muzicologul Rodica Giurgiu, m-a contactat cu rugămintea de a-i permite să-mi folosească textele pentru o „suită pentru copii” și tot ea a fost aceea care mi-a propus să scriu libretele pentru care dorea să compună muzică. Cântecele pentru copii au fost premiate la diferite concursuri.

Emigrația mea în 1985 a dus la ștergerea numelui meu de pe toate actele și afișele. La spectacolul tuturor distribuțiilor din 2013, afișul creat de Teatrul „Merlin” mi-a purtat din nou numele.

George ROCA: Câteva cuvinte despre muzicalurile „Noua poveste a Scufiței Roșii” și „Pip, copilul stelelor”.

Julia Henriette KAKUCS: Amintirile mă catapultează în spatele scenei Teatrului de păpuşi „Merlin” din Timişoara, înapoi, în anul 1983. Păpuşile, supradimensionale, create de mâinile pricepute ale creatoarei de păpuşi a teatrului – o costumieră foarte creativă şi cu o imaginaţie, asemănătoare unei fântâni magice arteziene – , îmi reapar în toată frumuseţea şi originalitatea lor. Munca ei, asemeni celei a recuziterei, tâmplarilor, regizorului de culise, organizatorului de spectacol, maestrului de lumini, peruchierului, sculptorului sau pictorului de păpuşi, a tuturor acestor oameni din spatele cortinei, asigură reuşita unui spectacol. Poate aş fi uitat şi eu anumite detalii din spaţiul ascuns al teatrului în efervescenţa premierei piesei muzicale „Noua poveste a Scufiţei Roşii”, al cărei libret îl scrisesem, dacă cenzura nu ar fi criticat faptul că Scufiţa Roşie nu avea gură. „Ce doriţi să insinuaţi? Vreţi să spuneţi că nu aveţi voie să vorbiţi, să spuneţi ce gândiţi?”. Doar perspicacitatea şi spontaneitatea celor implicaţi au salvat spectacolul. Libertatea creaţiei artistice a fost recunoscută în spiritul „artei pentru artă”.

Abia răsuflasem uşurată, când, în timpul premierei, s-a prăbuşit masa bunicuţei, pe care era pregătit castronul cu griş cu lapte al lupului. În sală se făcuse tăcere... pe scenă de asemenea... Deodată lupul a exclamat cu mare patos: „Ce masă şubredă ai bunicuţo!”. Copiii din sală au savurat momentul, râzând şi aplaudând cu mare elan. Lupul, Bunicuţa şi Scufiţa (Nelson Dimitriu, Cornelia Pop şi Cuţa-Maria Gornic) au efectuat reparaţiile necesare, pe scenă, împreună. Premiera a fost un succes, la care am participat cu toţii... cei de pe scenă, asemeni celor din spatele ei.

V-am povestit deja? Nu? Imaginaţi-vă bucuria, dar şi emoţia mea, când, în anul 2013, la 2 iunie, Eva Labadi a organizat la Teatrul „Merlin” un spectacol cu toate distribuţiile care au interpretat muzicalul timp de 30 de ani, fără întrerupere. Impresionantă a fost prezenţa tuturor actorilor, atât a celor din 1983, precum şi a celor ce fac să renască personajele astăzi - Laurenţiu Pleşa (Lupul), Laura Miculescu (Bunica) şi Melinda Feher (Scufiţa Roşie). Scenografia a fost şi de data aceasta realizată de talentata Krisztina Nagy. Prezenţa regizoarei Gabriela Floros ne-a mişcat pe toţi. În prezent regia este realizată de Maria Gornic, numită de toți cu drag, Cuța.

Eram reuniţi şi noi - pe acelaşi afiş –, după ani lungi de despărţire, compozitoarea Rodica Giurgiu şi cu mine, Julia Henriette Kakucs, libretista piesei muzicale. Lăsaţi-mă să-mi savurez numele. Recitiţi-l cu mine, vă rog... Da, încă o dată... Vi se pare copilăros? Dacă aţi şti cât m-a rănit ştergerea lui… Repunerea mea pe afiş este asemeni unei renaşteri. Bucuria momentului şterge durerea. Da, scena unui teatru de păpuşi este viaţa în miniatură, oglindită într-o lacrima de fericire… şi o picătură mare de sudoare… Lunga mea colaborare cu Teatrul de păpusi „Merlin” a început imediat după debutul meu cu poezii pentru copii în revista „Orizont”. M-au contactat atât Ilie Gyurcsik, directorul teatrului cât și Rodica Giurgiu, muzicolog și compozitor care dorea să pună pe muzică versurile mele. În CV-ul ei sunt trecute compozițiile pentru muzică de teatru:
1. Arpagic (1983), versuri Iulia Kakucs, montat la Teatrul de păpuşi Timişoara;
2. O nouă poveste a Scufiţei Roşii (1984); muzical pentru copii, versuri Iulia Kakucs, montat la Teatrul de păpuşi Timişoara (a beneficiat de 6 premiere-reluări),aflat şi în prezent în repertoriul Teatrului „Merlin” din Timişoara;
3. Pip - copilul stelelor (1985), muzical pentru copii, libretul Iulia Kakucs: premieră, Teatrul Maghiar Timişoara, 15 noiembrie 1985, premieră, Teatrul Liric Braşov, 14 martie 1997 (aflat şi în prezent în repertoriul Operei din Braşov), prezentat în cadrul Festivalului internaţional Eurocon ’94;

George ROCA: Cum vă definiți din punct de vedere profesional: profesor de psihopedagogie, libretistă și textieră de succes, poetă sau scriitoare?

Julia Henriette KAKUCS: Citind întrebarea un zâmbet îmi inundă inima. Cred că sunt o terapeută cu rezultate foarte bune – după cum mi s-a confirmat mereu atât de colegii de breaslă cât și de cei trecuți prin mâna și inima mea – care îmbină corectarea defectelor de vorbire și comunicare cu parfumul poveștilor, a gândurilor frumoase. Cred în puterea cuvântului, îl respect și mă avânt în dialogul cu el făcând totul pe de o parte pentru a-l salva, pentru a-i redărui elocvența, vitalitatea, importanța în procesul de supraviețuire a fiecărei persoane în parte dar simt și necesitatea de a mă destăinui cu ajutorul lui. Mă adresez când copilului, când adultului, uneori cânt, alteori plâng, îmi trăiesc viața, emoțiile prin el... Așa se nasc uneori librete, poezii pentru copii, așa izvoresc altori eseuri despre artă sau rememorări, analize, poeme și descrieri. De ani de zile port la gât un lănțișor cu o sticluță în care se ascunde – asemeni duhului din lampa lui Aladin – o mică vrăjitoare ce ajută tuturor ce o ating. Pentru mine însă nu i-am cerut niciodată nimic dar poate tocmai aici se ascunde esența acestui amalgam care sunt...

George ROCA: V-aș ruga să îmi relatați despre primele scrieri și începuturile literare. Cum ați debutat, cu ce tematici?

Julia Henriette KAKUCS: Presupun că faza în care îmi așezam jucăriile pe pervazul ferestrei și îmi imaginam ce-și spun și ce se întâmplă cu ele, nu poate fi privită drept început literar. Probabil nici faptul că tânăra și exuberanta mea profesoară de literatură din clasa a șaptea, doamna Pegulescu cu ochii ei albaștri strălucitori, îmi lua compunerile pentru a le citi celor din clasele superioare, nu poate fi răspunsul la întrebare. În mod sigur însă că frecventarea cenaclului literar „Orinzont” a fost un catalizator al impulsului meu de a scrie. Participanții la acest cenaclu citeau texte atât de frumoase, atât de interesante, încât eu, așezată într-unul din rândurile din spate, încântată de expresivitatea lor, ascultam ore în șir. Într-o zi se așezase lângă mine domnul Dumbrăveanu și după terminarea ședinței literare m-a întrebat: „Scrii și tu?” Emoționată abia am putu să îngân un răspuns echivoc: „Da... Adică nu... Eu scriu doar pentru copii...”. Anghel Dumbrăveanu, acest poet sensibil, m-a invitat la el în birou, mi-a citit poeziile și le-a publicat. De ce am crezut că poeziile pentru copii nu pot fi luate în serios de cei care scriu pentru „cei mari”? De ce crede multă lume că literatura pentru copii nu atinge perfecțiunea unei literaturi scrisă pentru adulți? Copilul nu este un mic adult. Modul, felul lui de a recepționa, de a descoperi lumea se găsește la tangența visului cu realitatea, bate la ușa cotidianului din pragul poveștilor. Da, am debutat cu poeme scrise copilului de trei ani, apoi am scris libretele accesibile de la trei ani în sus. Imediat după ce mi s-au publicat poeziile am fost invitată de o grădiniță din cetate pentru a le citi în grupa mică. Prima poezie pe care un copil a învățat-o acolo cu mine a fost „Mărul”. O putem recita împreună: „Mama mi-a cules un măr/ Galben ca un soare./ Mușc din Soare?/ Mușc din măr?/ Din ce mușc eu oare?//.
 
Lupul din libretul meu scris pentru Teatrul de Păpuși „Merlin” adoră grișul cu lapte, se plânge că nimeni nu are încredere în el și că din cauza prejudecăților nu are prieteni. Pip sosește din lumea stelelor pe Pământ pentru a face zece fapte bune, căci altfel nu poate fi rege pe astrul său. Cu aceste teme mi-am început drumul literar. Dăruindu-mi volumul său de versuri „Cuvinte magice”, Anghel Dumbrăveanu mi-a scris următoarea dedicație: „Fermecătoarei Doamne Julia Kakucs, ale cărei poeme pentru vârstele de crini și buburuze pot încânta orice fel de cititor de poezie. Îi urăm zbor înalt și curat! A. Dumbrăveanu, 6.VII.1982”.

George ROCA: În ce publicații literare au aparut aceste scrieri?

Julia Henriette KAKUCS: Am debutat literar în revista „Orizont” din Timișoara (1982). Concomitent cu recitalurile de lirică și muzică susținute în Germania și Polonia, colaborez cu eseuri și poezie la numeroase reviste literare, între care: „Orizont”, „Jurnalul Bucureștiului”, „Observatorul„ (Toronto), „Haifa literară”, „Isro-Press”, „Taifas literar”, „Nautilus”, „Alchemia”, „Confluențe Literare”, „Latitudinea” (Sydney), „Climate Literare”, „Logos și Agape”, „Prodiaspora” (Germania), „Gândacul de Colorado” (SUA), „Totpal”, „Parnas XXI”, „Armonii Culturale”, „BJT2006” & „ADZ” (Allgemeine Deutsche Zeitung, Banater Zeitung) și „Temeschburger Heimatblatt”, „Lux in Nocte”, „Cetatea lui Bucur”, Ficțiuni, „Porțile Nordului”, blogurile literare: „Ciocul Mic”, platforma online „Academia.edu”.

George ROCA: Vă place mai mult să vă exprimați în poezie sau în proză? Ce gen literar credeți că vă definește?

Julia Henriette KAKUCS: Când mă așez cu cineva să beau o cafeluță și căruia doresc să-i povestesc ceva, prefer proza. În momentele de liniște, atunci când doar adierea brizei mă mângâie și doar valurile oceanului își dezvăluie gândurile, prefer poezia. Viața este totodată proză și poezie. Le simțim pe amândouă...

George ROCA: Cum a decurs emigrarea în Germania? Impact, bucurii, necazuri?

Julia Henriette KAKUCS: Emigrarea din România anului 1985 a fost o plecare definitivă din acele locuri. Drumul a avut un singur sens și o întoarcere nu mai era posibilă. Istoricul de renume, Stelian Mândruț, a denumit acest drum în recenzia sa despre „Jurnalul unei emigrații”, publicată în revista „Steaua”: „A One Way ticket”!

Ce a însemnat pentru mine conștiința acestei despărțiri irevocabile am descris-o în eseul deschizător al volumului meu, născut din această durere...
„Cum subit illius tristissima noctis imago,
quae mihi supremum tempus in Urbe fuit,
cum repeto noctem, qua tot mihi cara reliqui,
labitur ex oculis nunc quoque gutta meis.”
(Publius Ovidius Naso, Tristia)

„Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă
A nopţii de pe urmă din Roma-n, care eu
Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,
Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu.”
(Publius Ovidius Naso, Cea de pe urmă noapte la Roma. Traducere de Teodor Naum)

*
Ultima noapte în orașul meu.
N-aş fi crezut niciodată că va veni acea noapte fierbinte de vară, despre care eu scriu, şi după aproape 25 de ani, cu atâta strîngere de inimă. Fiecare dintre noi a auzit de „Jus primae noctis”, lege care, învăţând-o în orele de istorie medievală, ne dovedea cât de diferită de lumea noastră „modernă” era aceea în care viaţa unei persoane simple era dependentă de capriciile unei pături sociale elitare.

De „Jus ultimae noctis” nu a auzit până acum nimeni... Eu însă am trăit-o! Ziua care a precedat-o mi s-a impregnat adânc în minte. Soarele încălzea, cu toată puterea pe care i-o dăruia luna iulie a anului 1985, asfaltul terasei casei „noastre”, pierdută până acum de două ori...

Prima dată, au luat-o fasciştii, obligându-mi părinţii să se mute în dependinţa unei case de la periferia oraşului, despre care mama nu voia să vorbească deloc, amintind doar că era o fostă cocină de porci. A doua oară, au naţionalizat-o comuniştii, permiţându-le să rămână în locuinţa pătrunsă de soare din curte, demontând însă şi luând cu ei caloriferele şi una din cele două toalete englezeşti, după ce transformaseră locuinţa bunicii şi spălătoria în mai multe apartamente.

Pe această terasă largă, în umbra cireşului bătrân, sădit încă de bunicul, se întindeau mesele cu resturile nevândute ale gospodăriei mai multor generaţii ale familiilor noastre: tacâmuri, carafe de cristal din Boemia, farfurii, ceşcuţe, cărţi şi mulţimea aceea de lucruşoare de care te întrebi mereu cum de-au încăput în locuinţa ta şi a părinţilor tăi. Eram încă obosită în urma curăţeniei făcute în podul încins, ce se întindea sub întreg acoperişul casei. Am reuşit să-l golesc la timp şi acuma îmi dădeam seama că, odată cu mulţimea de obiecte pe care le scosesem de acolo, îmi înşirasem, ca la o tarabă, amintirile.

La ce mă gândeam? La nimic precis... eram golită de gânduri... Doar ochii-mi înregistrau scenele petrecute şi undeva, în adîncul meu, plângea vocea unei cântăreţe de Fado... mă durea cântecul meu... acest strigăt reţinut al unei lebede rănite. Era melodia soartei familiei mele, care, cu câteva sute de ani înainte, se refugiase din Spania Isabelei I a Castiliei spre Portugalia şi, apoi, după stabilirea la Hamburg, tot mai departe spre est, făcând greşeala de a confunda răsăritul soarelui cu simbolul luminos al speranţei. Reuşisem, ca de atâtea ori în momentele grele ale vieţii, să mă distanţez de ceea ce se petrecea, să-mi conştientizez oportunitatea momentului şi să-l privesc din perspectiva străinului care filmează. O scenă demnă de un mare regizor, de marele coordonator al soartei celor ce mereu au fost, sunt şi vor rămâne călători, pelegrini pe drumuri necunoscute.

„Luaţi, vă rog luaţi ce doriţi!” mă auzeam spunând şirului de oameni care se perinda prin faţa mea... „Vă rog, nu vă jenaţi!” Vedeam mâinile, acele zeci de mâini... unele purtând urmele aspre ale timpului, altele având graţia pianistului căutând printre micile comori ale sufletului meu. „Julia, pot să iau carafa?, am auzit o vecină întrebându-mă... și tacâmurile... dar cartea aceasta?”. „Desigur”... „desigur”... repetam mereu şi mereu... „desigur”... Era refrenul unui Requiem în tonalităţi minore, precum cel al lui Mozart, în timpul căruia compozitorii mor şi publicul aplaudă. Trebuise deja să predau locuinţele. ILLT-ul le sigilase de câteva ore.

Vecini, cunoscuţi, dar şi mulţi străini intraseră sub bolta trandafirilor şi a salcâmului albastru, urcaseră cele câteva scări până sus pe terasă şi acum se învârteau, ca la talcioc, alegându-şi câte ceva de ce aveau nevoie ... fără să plătească bineînţeles... Ştiau că trebuie să „scap” de tot acest balast. Ştiau că seara se apropie şi că nu voi mai fi acolo. O parte respectabilă din suprafaţa terasei era ocupată încă de mobila dormitorului stil, de marca „Lengyel” din Arad, fabricată din lemn de nuc şi intarsie de trandafir. Cele două dulapuri cu uşi mari, ovale, rotunjite în partea de sus, cu picioare sculptate în forma labelor de lei aveau un interior de culoare deschisă, cu o suprafaţă netedă, răcoroasă şi încăpătoare, în care de multe ori mă cuibărisem, pe vremea copilăriei mele, în timpul după-amiezelor fierbinţi de vară. Cele două paturi masive şi oglinda de cristal cizelată, aflată în permanent balans (ca şi noi în tot timpul existenţei noastre), a comodei gracile şi elegante, la care ţinusem atâtea ore de terapie a articulaţiei, după terminarea studiilor la Cluj, erau înşirate lângă cumpărătorul lor, domnul T., inginer la fabrica de tramvaie, care ne rugase să aşteptăm până în ultima zi, înaintea plecării, ca să ne dea banii pentru mobilă. Aceşti bani el nu ni i-a mai dat niciodată, ştiind că nu vom putea face nici un pas legal împotriva lui. Ceea ce mă miră şi astăzi este faptul că soţia lui, o femeie durdulie şi frumuşică, cu părul negru, care vorbea, aşa cum aproape toţi timişorenii vorbeau, pe vremea aceea, şi ungureşte, a acceptat acest mod de a-şi face rost de o mobilă stil pentru locuinţa lor de pe strada Gojdu. Sper că astăzi băieţaşul lor, care a devenit între timp bărbat, se întreabă, din când în când, cum le-a fost somnul în toţi aceşti ani, ştiind că ne-au „păcălit”... oare acesta o fi cuvântul potrivit? Atunci însă, în acea după-masă, gândurile mele erau orientate în altă direcţie.

Plecam, cu toată familia mea, părinţii, soţul şi cei doi copii, dintr-un mediu pe care-l iubisem, dintr-o grădină în care smochinul fusese sădit pentru mine, dintr-o curte în care sub umbra nucului desenasem primele mele figuri Pif și Pifou, create de celebrul desenator José Cabrero Arnal pentru revista franceză „Vaillant”. Zmeura, cireşul, trandafirii şi iasminul se aflau în partea din faţă a curţii. În spatele şirului de liliac se aflau încă, cu câţiva ani înainte de plecarea noastră, părul, vişinul, corcoduşul şi, bineînţeles, al doilea nuc bătrân, nucii fiind foarte răspândiţi în Banat, cu o bancă simplă de lemn aflată sub el.

Cei doi nuci erau copacii mei preferaţi, deşi pe atunci nu ştiam că originea sefardă a numelui nostru se trage din numele unui stejar special din Spania, numele german vechi al familiei fiind Eichel, nume pe care o parte dintre cei emigraţi peste ocean l-au tradus prin Nussbaum. Aşa se leagă uneori dragostea faţă de plantele copilăriei de genealogia numelui de familie... Mă vedeam jucându-mă, la rădăcina acestui păr, uriaş pentru mine, trăgând, în pământul uscat de soare, cu o crenguţă, drumuri complicate furnicilor, pe care le observam, şezând lângă ele ceasuri întregi. Nu aveam de unde bănui că, în acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor naţionalizări, îşi pierduse încrederea în această lume. Bijuteriile au fost dezgropate de ocnaşii care, într-unul din ultimii noştri ani timişoreni, au construit blocurile uniforme, paralelipipedice, aflate şi astăzi în grădina noastră. Împreună cu caseta în care erau depuse au dispărut, imediat după descoperirea lor, în afundurile nebuloase ale unui sistem căruia „biroul obiectelor găsite” i-a fost o noţiune necunoscută.

În ziua aceea, în acea ultimă zi, în care eu am mai fost acasă, pe strada, în acel an numită, printr-o hotărâre spontană, a „Reşiţei”, dar care mai înainte purtase numele cunoscutului pedagog Fröbel, era totul în floare. Cireşele negre coapte atârnau în faţa mea, în faţa acestei terase pe care îmi băusem cu mama prima ceşcuţă de cafea... Am fost întotdeauna convinsă că locurile păstrează ceva din spiritul oamenilor care le-au vizitat. Zicala „Omul sfinţeşte locul” se referă doar la un aspect al acestei afirmaţii. Adevărul este, însă, că, trăind, de la naştere, căci eu nu m-am născut la spital, ci în dormitorul casei noastre – în acel an fiind într-adevăr casa „noastră”, reuşind să-mi deschid ochii între cele două naţionalizări – , m-au legat amintirile primelor vise de umbra viţei de vie de pe scările noastre, la fel ca şi acest gust amar al singurului sărut nedăruit, pe care-l regret şi acum, această adiere rămasă în suspensie, care mereu va fi închistată în aroma salcâmului albastru de deasupra porţii. Un sărut de despărţire... un sărut din ajunul unei emigrări... un sărut de copil...
Acuma însă era rândul meu să plec.

Privirea îmi rămânea, mereu şi mereu, fixată pe uşa locuinţei părinţilor mei, care era lipită cu o banderolă ce interzicea accesul. Peter, băieţaşul meu de şase ani, luptase cu această uşă acum câteva ore. Plângând şi dând sălbatic din picioare, încercase să mai intre încă o dată la bunici. Urmele lacrimilor se vedeau pe obrajii lui înroşiţi de plâns. Îl ţineam strâns în braţe, legănându-mă cu el, şoptindu-i vorbe de liniştire, acele vorbe pe care fiecare mamă le găseşte atunci când simte deznădăjduirea, tremurul trupului fragil al copilului ei. Îl simţeam transpirat, fierbinte... nu, nu era căldura lunii iulie... ceea ce simţeam era flacăra durerii în urma pierderii unui spaţiu ocrotitor.

Nu cred că trebuie să amintesc că, asemenea lui Sisif, care nu avusese nici o şansă împotriva zeilor, nici lupta cu banderolele oficialităţilor nu se putea câştiga. El nu a mai putut vedea încăperile dorite, la fel cum nici iepuraşul lui vechi de pluş, care-i purta urmele îmbrăţişărilor, nu a mai avut voie să-l conducă în lumea străină care-l aştepta. Ni s-a explicat, cu puţine cuvinte, căci oficialităţile dispuneau pe vremea aceea de un vocabular restrâns, că am putea coase în interiorul acestei jucării flauşate bijuterii, sau alte valori materiale. În după-masa aceea, Peter, după ce a reuşit să-şi îngroape, la rădăcina unui brad, „comoara”, ascunsă într-o minusculă cutiuţă, şi-a mai luat o dată iepuraşul în braţe, ducându-se resemnat la verişoara mea, să înnopteze... neuitând să-i dăruiască doamnei Mărioara, la despărţire, un fir de iarbă cu spicul înflorit, într-o mică vază de plastilină, modelată de el. Mare mi-a fost bucuria şi emoţia când, după zece ani
de la plecare, doamna Mărioara m-a întâmpinat, la prima mea reîntoarcere în casa părintească, pe terasă, cu acest fir de iarbă, pe care-l păstrase în vitrina sufrageriei. Şi astăzi încă, acum când scriu aceste rânduri, vitrina ocroteşte această mărturie de dragoste a unui copil. Faptul că nu a fost aruncată îmi dovedeşte că nici depărtarea sau timpul nu au putut micşora reciprocitatea acestui sentiment.

N-am reuşit să văd terasa golită de lucrurile noastre. Domnul T. a spus că aşteaptă camionul, ca să-şi ia mobila, iar vecinii mi-au promis să se ocupe de celelalte obiecte rămase acolo. Familiile unora din vecinii noştri trăiau cu noi în casă din perioada naţionalizării. Limbile vorbite în Timişoara, religiile diferite ale cetăţenilor acestui oraş erau reprezentate şi în mica noastră lume, terasa casei, pe care viaţa se desfăşura, din primăvară şi până în toamnă, într-o atmosferă de toleranţă de la sine înţeleasă.

Ne-am despărţit de vecini cu durere în suflet, ei fiindu-ne întotdeauna foarte apropiaţi. Ne legau aniversările organizate sub cireş, cozile după alimente, bunătăţile gătite, precum şi grijile avute şi împărţite cu ei. Scufundaţi în gândurile noastre, aflaţi încă sub impresia momentelor trăite, ne-am dus la rudele mele, unde eram aşteptaţi. Până în ultima clipă, nu a ştiut nimeni că vom emigra, nici măcar bunica şi mătuşa mea. Acuma stăteau pe o canapea, aşezate una lânga alta, şi ne dădeau sfaturi. Între timp, sosise şi Fran Polek, profesor de anglistică din Spokane, care, pentru un an de zile, venise să predea literatura engleză la universitatea din Timişoara şi cu care ne împrietenisem foarte strâns. La începutul anului universitar, când ne-am întâlnit întâmplător cu el şi familia sa la prieteni comuni, s-a înfiripat, din primul moment, o mare legătură spirituală între noi. Fran era plătit în lei şi avea salariul unui profesor universitar din Timişoara. Fiind obligat să plătească totul, până şi telefoanele date familiei, în dolari, ca şi cum ar fi fost un turist străin, nu a reuşit să-şi întreţină soţia şi pe cei doi copii în oraşul nostru de pe Bega, aceştia trebuind să se reîntoarcă, în scurt timp, singuri, la Spokane.

Drumul de întoarcere trecea prin Viena, unde toată familia Polek a mai petrecut o zi, înainte de decolarea avionului. Cât de repede se transmite însă frica, atmosfera unui oraş şi în sufletul unui tânăr de 16 ani, născut şi crescut în libertate, mi-a demonstrat-o faptul că, intrând în camera de hotel, fiul lui a căutat întâi microfoanele. Am zâmbit, amuzată, când mi s-a povestit acest lucru, dar realitatea era îngrijorătoare.

Fran fiind un „om de familie”, neplăcându-i singurătatea, venea în fiecare duminică la noi, unde povesteam, găteam şi-l ascultam relatându-ne despre minunata bibliotecă a Universităţii „Gonzaga”, unde el preda şi unde, deja pe timpurile acelea, se începuse digitalizarea cărţilor. Eram fascinată. Cercetam pe atunci creativitatea în limbajul literar al copiilor orbi în comparaţie cu cel al copiilor surzi şi al aşa-zişilor „normali” şi-mi imaginam ce avantaje aş fi avut cu ajutorul unui astfel de sistem digitalizat, îi puneam o mulţime de întrebări, iar el râdea şi-mi explica mai departe. Fran nu mai este printre noi... Prietenia cu familia lui ne-a rămas până în ziua de azi foarte preţioasă. Fără ajutorul lui, nu aş fi reuşit să am acum, aici, în Germania, diploma mea universitară... Lui i-am dat diplomele noastre, dar aceasta este o altă poveste, nu este conţinutul acestei ultime nopţi petrecute în Timişoara.

Fran adusese două geamantane, pline cu cărţile noastre, la mătuşa mea, ea urmând să le păstreze, până când le vom putea lua la noi. Poşta ne permitea trimisul a 2kg de cărţi pe pachet, iar cine ştie cât cântăreşte o carte şi-şi poate imagina câte cărţi posedă o familie, în care toţi citesc cu plăcere, majoritatea în trei limbi, şi au doar meserii umanistice, îşi dă seama că nici măcar volumele cele mai iubite nu au putut fi expediate. În acel an 1985 nu mai aveam însă decât o parte din cărţile mele de psihologie şi yoga, deoarece, în momentul interzicerii lor, interdicţie instaurată, prin decizia biroului politic din anul 1982, care a avut ca urmare şi desfiinţarea institutelor şi facultăţilor de psihologie şi psihopedagogie specială în toată ţara, mi-am reţinut doar volumele cele mai importante, ascunzându-le în rândul din spate al bibliotecii. Cel mai cumplit însă a fost pentru mine momentul în care mi-am ars jurnalul. Pagină cu pagină... îngenuncheată în faţa sobei de teracotă, ca în faţa unui altar al vieţii mele de până atunci, am ars tot ce am notat, începând de la 13 ani – aceste notiţe fiind de la Bath Mitzvah a mea – şi până la plecare ...

În ziua de 6 iulie 1985, am încetat să scriu texte literare, pentru o perioadă lungă de timp... Şi durerea pricinuită prin ştergerea numelui meu de pe toate afişele muzicalurilor mele, jucate încă şi astăzi la Teatrul de păpuşi din Timişoara, precum şi la Opera din Braşov, mi-a distrus candoarea sufletului şi uşurinţa frazei în limba română. Noua mea limbă predominantă devenise limba germană. Când am reînceput să mă destăinui din nou cu ajutorul condeiului, nu m-am mai adresat cu prioritate copiilor, ci adulţilor. Obişnuiesc, în monologurile mele interioare, să mă ironizez singură, spunându-mi că, în sfârşit, m-am maturizat. Dar cu ce preţ! Un jurnal n-am mai scris niciodată.

Dar fiecare plecare, fiecare despărţire poartă în sine lacrima trecutului şi surâsul viitorului... dacă nu ar fi aşa, întreg pământul ar fi dominat de întunericul purtat în suflet, de starea de depresie a locuitorilor săi, căci cine dintre noi nu a fost nevoit, cândva, de-a lungul vieţii, să-şi spună, stând undeva, pe marginea timpului, ultimele cuvinte? Conştienţi de şansa care ni se deschidea, dar fără a aştepta o minune, am păşit pe acest drum, care, în acel an 1985, avea un sens unic... reîntoarcerea fiind nu numai imposibilă, ci şi de neînchipuit.

Despărţindu-ne de Fran, am plecat la unii din puţinii prieteni, care mai aveau curajul să vorbească deschis cu noi şi care au organizat, în onoarea noastră, o mică masă festivă. Prezent era şi fiul unui profesor de istorie al facultăţii din Cluj, care, un timp, după repartizarea lui la Timişoara, locuise la noi. Eram şapte persoane... şapte... număr care, în misticism, anunţă sau o mare nenorocire, sau o mare schimbare... Şi Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, dar, şi în nenorocirile anunţate de Moise faraonului, numărul şapte joacă un rol important. Şapte zile de-a rândul nu va mai fi apa potabilă, spunea prezicerea lui. Noi puteam să ne alegem „credinţa” singuri. Şansa era de 50%... Puteam spune că paharul este plin, sau gol pe jumătate. Mi se spune, şi astăzi, că, în acea seară, s-a cântat mult şi, deşi pentru mine a cânta înseamnă a te elibera, a te înălţa în sfere nebănuite, nu-mi pot aminti de niciuna din melodiile cântate. Nu-mi amintesc de absolut nimic, doar de faptul că prietenii ne-au anunţat că vor divorţa şi că vor emigra şi ei, ceea ce, în scurt timp, au şi făcut. Fiecare în altă direcţie. Trebuie să mă fi aflat, după o astfel de zi, seara, într-o stare prehipnotică, o stare în care mai auzi ce ţi se spune şi răspunzi încă la întrebările puse, dar abisul somnului se găseşte în adâncul tău.

*
Într-un fel oarecare trebuie să fi ajuns şi la verişoara mea, căci acolo am înnoptat. Aceşti prieteni ne-au dus cu maşina lor a doua zi la aeroport. Nu ştiu dacă am dormit în noaptea aceea. Peter îşi ţinea iepuraşul lui iubit în braţe. Dormea liniştit lângă verişoara mea, care-i promisese să doarmă ea de acum încolo cu acest ghemotoc de pluş, îngrijindu-l şi păzindu-l. Iepuraşul cel nou trebuia să-şi păstreze eticheta până la aeroport. Era un iepuraş slăbuţ, cumpărat la artizanat. Peter nu avea nici un motiv să-l iubească, totuşi ajuns aici în Germania l-a acceptat. La aeroport am sosit printre primii. Vameşul mi-a deschis geamantanul, aveam doar cele 20kg permise pentru fiecare persoană adultă şi cele 10kg pentru un copil. În geamantanul meu, deasupra celor câteva rochii şi haine de vară – căci, plecarea noastră având loc în luna iulie, nu mi s-a permis nici măcar să iau cu mine paltonul de iarnă al fetiţei mele – se afla o mică pictură florală pe pânză, făcută, pentru mine, cu ocazia „Zilei mamei”, de Charlotte, la vârsta de 8 ani. Pânza era trasă cu grijă pe cartonul jocului „Frate, nu te supăra!” şi era înrămată. Nu mă întrebaţi acuma de ce mi-a fost aşa de importantă această pictură, încât am vrut să o iau cu mine în acele puţine 20 de kilograme, pe care aveam voie să le duc în lumea mea nouă. Nu mă întrebaţi de ce am dus-o la muzeu şi am lăsat-o să fie ştampilată cu ştampila patrimoniului, pentru a o scoate legal din ţară.

Atunci când părăseşti totul, unele gesturi, acţiuni rămân inexplicabile. Poate că acest tablou era „iepuraşul” meu de pluş. Cine ştie? Vameşul a ridicat cu o mână tabloul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Asta ce-i?” „Desenul fetiţei mele”, i-am răspuns. „Nu merge!” mi-a spus el şi nu s-a lăsat înmuiat nici de prezenţa ştampilei patrimoniului. A scos tabloul, punându-l pe tejgheaua dintre noi. Cu două degete a scos după aceea fotografia făcută, în ziua căsătoriei noastre, pe balconul Institutului de Istorie din Cluj. O fotografie obişnuită, alb-negru, cu dimensiunile modeste de 9 cmx13cm. „Nu merge!” a spus vameşul, lăsând fotografia să aterizeze lângă cartonul pe care se putea citi încă bine „Frate, nu te supăra!”. M-am uitat la el... la colega lui... Nu, nu m-am supărat, dar era un fel de neînţelegere în mine, o nedumerire, care probabil mi se putea citi în ochi. În orice caz, atunci când m-am pregătit să închid geamantanul, femeia a luat cele două obiecte de „artă” şi mi le-a pus deasupra hainelor. Şi astăzi le păstrez cu mare cinste.

Ocupată de aceste dialoguri surrealiste, n-am înţeles imediat de ce soţul meu, aflat câţiva paşi îndepărtaţi de mine, în hala aeroportului, striga: „Împuşcaţi-o, vă rog, este soacra mea!”. În mijlocul râsetelor născute din această scurtă frază, am văzut-o pe mama, îndreptându-se, cu naturaleţea unui om care crede doar în logica faptelor, spre un scaun aflat „dincolo”, în zona interzisă. Obosită cum era, a vrut să se aşeze. O patrulă înarmată fugise însă după ea şi doar remarca soţului meu a reuşit să descreţească acele frunţi vigilente.

Ultimele ceasuri petrecute în zona interzisă, deschisă doar pentru pasageri, au trecut încet. Stăteam cu toţii aşezaţi, tăcuţi, temându-ne parcă de suflul cuvintelor noastre, de conţinutul lor nemaivorbind! Lânga noi aştepta şi domnul dr. Adler, cu care obişnuiam să ne întâlnim la schi, la Muntele Mic, şi pe care-l văd şi acum în faţa ochilor cu căciula lui ţuguiată şi ţinând beţele schiurilor ca într-o reclamă vie a tabletelor de Coprol, coborând pârtia înzepăzită. În dimineaţa aceea nu era însă deloc o situaţie comică. Patrula înarmată venise şi îi dusese prietena înapoi, nepermiţându-i să-l conducă în străinătate. Amărât, se sculase de pe scaunul lui şi, venind la tata, a şoptit: „Aţi văzut asta, domnul Erdös? Era prietena mea ...”.

Avionul se vedea pe pista de decolare, noi însă aşteptam încă. Cu inima în gât... Deodată cei doi soldaţi înarmaţi au apărut din nou, aducând-o între ei pe doamna Mărioara. Cu ochii plânşi, a întins un cornet de ziar mamei... „Doamna Rozsi, am vrut să mai mâncaţi din cireşele dumneavoastră ...”. Avionul s-a ridicat cu noi trepidând, purtând cu el toată tăcerea noastră... toate amintirile... Ne-am ridicat spre cer fără să-i cerem nimic!

George ROCA: Cum a decurs „aterizarea” la Franckfurt?

Julia Henriette KAKUCS: Ştiind că ne aşteaptă un nou început, nu am fost euforici. M-am temut enorm că cei doi copii vor fi însetaţi şi vor dori să le cumpăr o limonadă sau un pahar de apă. Nu aş fi putut să le satisfac dorinţa, căci nu ni s-a permis să ducem nici un ban cu noi. Nici un leu... nimic! Ajunşi la Frankfurt şi fiind pe pământ german – avionul Tarom fiind considerat încă teritoriu românesc – , fetiţa mea s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Spune, avem voie aici să deţinem valută?”. N-am avut timp să răspund. Peter s-a uitat la ea şi a zis: „Prostuţo, aici poţi avea numai valută!”. La aeroport ne-au aşteptat câţiva prieteni buni şi, primind de la „sora mea de lapte”, imediat, 100 DM, m-am liniştit privitor la eventuala sete sau foame a copiilor în prima zi. Ştiam însă că, după prima zi, urmează celelalte, dar mi-am spus că ceea ce au reuşit generaţiile trecute voi reuşi şi eu... aceasta fiind moştenirea cea mai valoroasă pe care mi-au lăsat-o...

George ROCA: De ce v-a interesat mai mult ultima zi petrecută acasă şi nu prima zi trăită în „libertate”?

Julia Henriette KAKUCS: Ultima zi, acele ultime 24 de ore dinaintea unei călătorii în necunoscut, acel timp petrecut înainte de a te sui într-un mijloc de locomoţie având doar „biletul de dus” la tine, este o despărţire, este un „rămas bun”, ilustrează o situaţie concretă socială, politică, dar şi personală din care ai plecat.

Am trăit multe plecări pâna când a venit şi rândul meu să mă despart. Le retrăiesc acuma, în timp ce încerc să răspund la întrebările dumitale. Unii au plecat fără să-şi ia rămas bun, alţii au venit încă pentru a ne vedea „ultima oară”. Îmi amintesc cu strângere de inimă de cei care şi-au dorit să mai fumez cu ei o „ultima ţigară”, ca şi înaintea unei execuţii… Doresc să precizez că ştiau că nu sunt fumătoare… Pe unii i-am condus la tren şi nu s-au mai uitat înapoi… Fiind mult timp persoana rămasă în urma exodului – scriind şi o poezie cu această temă în 1983 – ştiu ce înseamnă să urmăreşti cu privirea paşii care se depărtează. M-am întrebat mereu stând pe acel peron al vieţii, ce este în sufletul celor ce pleacă în acele momente? Unii s-au despărţit de părinţi, de persoane dragi… alţii s-au dus la părinţi, la persoane dragi! Relatările celor rămaşi în urma plecărilor, a celor rămaşi acasă, dar ce înseamnă astăzi acest cuvânt „acasă” rămâne încă o temă adâncă de dezbătut… descriu aceste gânduri, sentimente.
 
Prima zi petrecută în aşa-zisa „libertate” este o zi în care încerci să te găseşti, dar încă nu şti unde eşti… Despre constelaţia în care te găseşti poţi spune puţin, aproape nimic… sunt multe impresii noi, probleme organizatorice care trebuie rezolvate, poţi fi euforic sau foarte realist, dar despre lumea în care ai „aterizat” ai de fapt imaginea redusă a unei gări, al unui aeroport, al informaţiilor adunate, dar netrăite încă, chiar dacă ai fost în vizită ca turist în ţara în care doreşti să trăieşti. Cele petrecute în ultimele 24 de ore înainte de emigrare, plecare, imigrare, mutare dintr-un loc în altul, constituie esenţa unei existenţe pe care o abandonezi… o schimbi… voit şi totuşi de multe ori dramatic.

George ROCA: În afară de limba română ați publicat scrieri și în alte limbi?

Julia Henriette KAKUCS: Obișnuiesc să public în limba germană în revista „Temeschburger Heimatblatt” la rubrica „Erlebtes Temeswar” (Timișoara așa cum am trăit-o). În această rubrica mi-au apărut amintiri din copilărie ca de exemplu: „Die Strudel Perspektive” (Perspectiva Strudelului), „Im Schatten der Liebe” (În umbra iubirii), „Meine Rosen” (Trandafirii mei), „Mein Temeswar” (Timișoara mea), „Straßen, die ein Herz haben” (Străzi ce au o inimă) și sub tipar se află „Die Liebe als Erbe” (Dragostea că moștenire). Articole în limba germană mi-au apărut și în ziarele germane cotidiene NBZ (Neue Banater Zeitung) și ADZ (Allgemeine Deutsche Zeitung). În limba germană scriu atât poezii cât și eseuri. Volumul meu de lirică, „Träumerei” a fost ilustrat de renumitul artist plastic, Gottfried Bräunling.

Jurnalista din Târgu Mureș, Erika Antal, a făcut cu mine interviuri în limba maghiară pentru radio și pentru ziarul „Nyugati Jelen”. Interviuri în limba maghiară am dat și la Duna TV cu ocazia publicării cărții „Jurnalul unei emigratii”. Uneori se întâmplă să traduc din limba maghiară în limba română un poem, asemeni poeziei „Te meg én” (Tu și eu) de Gèraldy publicat în eseul meu din culegerea lui Adrian Grauenfels „De vorba cu un poet”. De asemenea, citind în limba maghiară cartea scriitoarei Mária P. Pongrácz, „A kopasz város” (Orașul chel), am scris despre ea o recenzie în limba română care a fost publicată în revista „Orizont”. În cadrul recitalului din Polonia mi-au fost traduse eseuri în limba poloneză.

George ROCA: Spuneați mai sus că una dintre cărțile dumneavoastră a fost ilustrată de cunoscutul artist german Gottfried Bräunling. Cum a fost posibliă acestă colaborare?

Julia Henriette KAKUCS: În vara fierbinte a anului 1999 am fost invitați la expoziția însoțită de un simpozion de istorie organizată de prietenul nostru din Mainz, Germania, artistul plastic de renume, Prof. Jacek M. Rybzynski, în Polonia. Împreună cu soția sa, Erna, pictoriță și ea, invitaseră o serie de artiști, printre care și prieteni din Germania. La acest eveniment cultural organizat cu ocazia zilei sale de naștere, soțul meu a ținut o expunere de istorie, iar eu am citit din textele mele. La expoziție au participat și doi artiști plastici de excepție din regiunea noastră, Rheinland Pfalz, Konrad Schmitt-Schrollbach și Gottfried Bräunlich.

În timp ce eu prăjeam păstrăvii și Lajos, soțul meu. făcea mujdeiul de usturoi, s-a înfiripat la masă ideea unui proiect cultural ținut în Rheinland Pfalz, proiect pe care am reușit să-l realizăm în anul 2003 cu participarea a 11 artiști plastici, a elevilor din localitate și a mea, scriitoare. Tema noastră a fost „Vântul”. Extins pe  durata de două săptămâni, a cuprins întreaga localitate Schrollbach, unde au fost ridicate sculpturi mobile ce se mișcau în adierea vântului, drapele pictate, unele exponate fiind inspirate de textele mele care le însoțeau prin megafon. Serile citeam din textele mele, fiind însoțită de sunetele ghitarei.

Proiectul s-a terminat cu un finisaj ținut la căldura unui foc suedez în formă de spirală, în prezența unui public numeros, la lumina căruia mi-am recitat poemele. După ce cuvintele mele dătătoare de speranță, purtătoare de vise au răsunat în acest cadru romantic, publicul care și-a notat între timp pe o hârtie dorințele cele mai ascunse, s-a apropiat aruncându-și notițele în flăcări, lăsând astfel cuvintele să se ridice spre cer.

Așa s-a născut cartea bibliofilă, „Träumerei”, pe care Gottfried a conceput-o asemeni
unui obiect de artă. Am prezentat-o cu ocazia vernisajelor lui Gottfried Bräunling în Germania, la Festivalul Liric și de Muzică din Polonia și la Timișoara cu ocazia lansării volumului „Jurnalul unei emigratii”.

George ROCA: Cântece compuse pe textele dumneavoastră au fost premiate la mai multe festivaluri internaționale europene. Câteva amănunte vă rog.

Julia Henriette KAKUCS: După cum v-am mai spus, compozitoarea, muzicologul Rodica Giurgiu, m-a contactat cu rugămintea de a-i permite să-mi folosească textele pentru o suită pentru copii și tot ea a fost aceea care mi-a propus să scriu libretele pentru care dorea să compună muzică. Cântecele pentru copii compuse de dânsa pe textele mele au fost premiate în 2005 la Festivalul Internațional din Belgia. În anul 2006 a fost publicată la Timișoara suita „9 cântece pentru copii”. În anul 2009 prim solista Operei din București, Silvia Sorina Munteanu, a prezentat cântece din această culegere la Paris. În luna august a anului 2010 a avut loc un festival mare internațional european de cor „Heart of Europe” la Gelnhausen, Germania, la care au participat peste 1000 de formații corale. Cântecele compuse de Rodica Giurgiu pe textele mele, au fost interpretate de „Corul Steluțelor” obținând locul doi.

George ROCA: Ce volume de literatură ați publicat până în prezent? Unde ați avut lansările de carte si ce personalități literare v-au fost în preajmă?

Julia Henriette KAKUCS: Am scris două librete: „Noua poveste a Scufiței Roșii” și „Pip, copilul stelelor” care sunt în repertoriul permanent al Teatrului de păpuși „Merlin” din Timișoara și al Operei din Brașov. Pe textele mele s-a compus muzicalul „Arpagic” care a fost jucat tot pe scena Teatrului de Păpuși din Timișoara precum și suita de cântece pentru copii, carte publicată la Timișoara. Pe lângă acestea am publicat volumele: „Träumerei”, „Jurnalul unei emigrații”, „Ploaia din mine” și „Cu tine, solitudini”.

Am publicat eseuri în numeroase volume colective, culegeri, almanahuri de literatură. Amintesc câteva din ele: „Taina scrisului”, redactată de George Roca, „Almanahul poeziei de război”, „Cele mai frumoase poeme”, „Love and Hate”, „Artele in timp de război”, „Israel 70 de ani”, „Etnii, naivul si profanul”, redactate de Adrian Grauenfels.

George ROCA: Cum a decurs colaborarea cu distinsul poet Eugen Dorcescu și volumul îngrijit de dânsul? Mă refer la cartea „Cu tine, solitudini” apârută la Editura Calameo în 2016?

Julia Henriette KAKUCS: Ca de atâtea ori în viață ni se întâmplă să citim ceva ce ne impresionează, ce ne atinge sufletul. Nu știu dacă vă amintiți – pentru mine acesta însă a fost un moment important – dumneavoastră mi-ați scris prima dată după ce mi-ați citit poezia „Zmeul”.

Corespondența mea cu poetul Eugen Dorcescu a început după lectura „Psalmilor” puse de dânsul pe versuri. A fost la scurt timp după decesul soției sale care i-a fost foarte apropiată. Rugându-l să-mi scrie postfața volumului meu în pregătire, „Ploaia din mine”, a scris următoarele: „Având, drept punct de pornire, pentru gând, imaginaţie şi simţământ, drept reper vizionar şi stilistic, drept suport al ceremoniei lirice, modelul suprem, cel de nedepăşit, anume «Cântarea Cântărilor», doamna Julia Kakucs conferă, din start, demersului său un temei reflexiv şi o consistentă intertextualitate. Undele celebrului model irigă şi animă întreaga structură poematică, iar conştiinţa artistică şi sensibilitatea autoarei conlucrează armonios, vizând un concept amplu, integrator al iubirii - deopotrivă jubilaţie şi melancolie, deopotrivă nostalgie, regret şi bucurie a clipei, deopotrivă vis, reverie şi eveniment trăit, deopotrivă prezenţă şi absenţă. Absenţa mai ales, adică cea mai răscolitoare dintre prezenţe, asigură discursului rezonanţă şi profunzime, precum probează, între altele, această delicată caligrafie: «…te-aştept/ în gând/ cântul ploii/ ascultând/ când/ când/ când/ când/ când…»”.

Citindu-mi la rândul său poeziile și eseurile publicate în diferite reviste literare, mi-a propus să le adun într-un volum și și-a exprimat dorința de îngriji, de a redacta această carte. Din punct de vedere grafic cartea a fost redactată de o artistă a tiparului, o maestră a colajelor din Canada, Sandra Segal. În acest volum se află un eseu „Pe terasă” născut dintr-un poem al poetului Eugen Dorcescu. De asemenea, volumul conține eseul „Ape”, scris de mine pe marginea unei culegeri ale soției sale, Mirela Borchin. Tot Mirela este aceea care m-a invitat să particip cu un text la volumul comemorativ publicat cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani ai poetului. Nu ne-am întâlnit personal niciodată, legătura noastră fiind pur literară, bazată pe o reciprocitate născută pe plan estetic și cognitiv. Aprecierile maestrului condeiului, Eugen Dorcescu, privind scrierile mele, sunt anexate volumului „Cu tine, solitudini”: „Carte de proză scurtă - însemnări, eseuri, amintiri - datorate unei scriitoare de talent, înzestrată cu o mare sensibilitate, şi cu o subtilă inteligenţă, ce s-a ilustrat, deopotrivă, în poezie şi în literatura fantastică pentru copii. Eticul şi esteticul se armonizează în aceste pagini, susţinute de generozitatea gândului şi a simţământului”.

George ROCA: Un mic rezumat al volumului „Jurnalul unei emigrații”, apărut la editura „Gordian” în 2010.

Julia Henriette KAKUCS: Mă plimb pe aleea amintirilor mele, oprindu-mă, din când în când, în faţa tablourilor înşirate pe pajiştea vremii, precum hainele, la uscat, după o baie în răcoarea undelor. La fel ca şi pe acele bucăţi vestimentare, le-am scos, una după alta, le-am scuturat de surplusul cuvintelor redundante şi le-am lăsat să se prezinte cititorului singure. Pictate au fost de persoanele întâlnite pe parcursul istoriei modeste a vieţii mele, începând încă din copilărie.

Acest „Jurnal” este o compoziţie asemănătoare suitei „Tablouri dintr-o expoziţie” a lui Mussorgsky, care reuşeşte, prin impulsul său, să trezească dorinţa altora de a-şi dezvolta minunatele variaţiuni proprii pe aceeaşi temă. Laitmotivul acestei „melodii” sunt plecările…

Interviul realizat cu mine de către jurnalista din Târgu Mureș, Antal Erika, în limba maghiară și publicat în ziarul bucureștean „Új magyar szó” la 18 septembrie 2009 - interviu ce și-a găsit locul în paginile cărții „Jurnalul unei emigratii” - dezvăluie atât motivele cât și procesul nașterii acestui volum...

George ROCA: Cum s-a născut ideea cărţii „Jurnalul unei emigrații”?

Julia Henriette KAKUCS: O viaţă întreagă mi-am luat „rămas bun!”… Începând încă din fragedă copilărie îmi amintesc de scurtele rupturi de frază făcute de părinţii mei în faţa locuinţelor, a caselor prin faţa cărora treceam: „Aici a locuit familia Winkler… aici a locuit familia Dobos… Vera Lux cu fiul ei… familia Szenes… Hanno… Duckhorn… familia…”. Cu timpul îmi repetam singură aceste şiruri de foneme, care încă se asociau pe acea vreme cu fizionomiile care le aparţineau. În timpul plimbărilor într-un ritm mai lent: Wieder…Roth…Friedmann…doar pe coridorul bunicii mele… Lux… Duckhorn… Hanno… pe strada mea… Winkler… Dobos… Szenes… Waldner… Schlesinger… câteva străzi mai încolo… Mergând cu bicicleta se accelera ritmul: „WiederRoth FriedmannLuxDobosWaldner...”. Era bătaia inimilor noastre... era aşteptarea scrisorilor... a unui semn de viaţă... Cine ar mai putea acuma înşira toate aceste nume impregnate în amintire, a căror rezonanţă înlocuise membri de familie, prieteni, vecini…

Apoi a sosit “marea mea despărţire”… Sosise rândul meu să împachetez, să privesc cum mi se sigilează uşile… cum se pune un lacăt pe drumul meu de întoarcere… Pornisem pe acest pod suspendat în neantul vieţii care mă aştepta, în această lume pentru mine străină şi foarte mare. Erau primii mei paşi spre vest. Cu ajutorul sportului de performanţă fusesem doar o singură dată în afara graniţelor ţării, la Belgrad, Novisad şi Zrenianin, unde pe lângă meciurile de voleybal avute, îmi înmuiasem picioarele în valurile Dunării, vizitasem o primărie şi vizionasem primul... şi ultimul... concert de muzică rock din viaţa mea. Plecam... simţeam în toţi porii mei despărţirea, dar eu ştiam încă ce înseamnă să rămâi în urma trenurilor. Trăia de fapt demult în mine, la fel ca şi acuma când îţi povestesc, fiecare pagină a acestui „Jurnal”.

George ROCA: Cine sunt „participanţii” la acest proiect numit „Jurnalul unei emigrații”? Numele lor nu mă interesează, doar de unde au plecat, unde au ajuns, ce profesii au, etc.

Julia Henriette KAKUCS: Contribuţiile la această carte mi-au fost trimise de oameni foarte diferiţi. Majoritatea lor a plecat din România, din diferite oraşe ale ţării: Timişoara, Bucureşti, Piteşti, Baia Mare, Cluj, Reşiţa şi Arad. Drumul lor este foarte diferit. Sunt răspândiţi peste tot în lume: în Germania, Canada, Israel, Ungaria, Elveţia, Belgia…O relatare provine de la o tânără care a plecat din Israel spre România. O altă relatare, care sparge acest cadru, este o plecare din RDG în Germania de Vest. Vârsta celor care scriu, dar şi vârsta la care a avut loc plecarea, este foarte variată. Amintirile sunt depănate de persoane foarte tinere, de adulţi în mijlocul vieţii sau chiar de pensionari. Şi vârsta la care au emigrat se întinde pe o largă paletă a timpului, aflată între anii copilăriei şi cea a vârstei foarte înaintate. Am primit amintirile unei tinere plecate la vârsta de 10 ani, dar şi notiţele unui pensionar de 92 de ani.

Persoanele care s-au hotărât să scrie au profesii foarte diferite. Se destăinuie elevi, tehnicieni, informaticieni, profesori de germană, engleză, română, sport, traducători, filozofi, sociologi, istorici, artişti plastici, avocaţi, ingineri constructori, ingineri chimişti, economişti, medici, arhitecţi. Sunt oameni cu personalităţi interesante, care au curajul de a se apropia cu mare sinceritate de acest moment al despărţirii, de această intersecţie în viaţa lor. Impresionante sunt şi relatările celor rămaşi în urma exodului. Ele provin de la o fostă asistentă medicală, aflată acuma în pensie şi de la directorul bibliotecii „Teleki-Teka” din Târgu-Mureş.

George ROCA: Cum a decurs „găsirea” participanţilor la acest jurnal colectiv? Au răspuns mulți acestei chemări?

Julia Henriette KAKUCS: Am lansat un apel, într-un cerc larg de prieteni şi cunoştiinţe, toate având în urma lor experienţa acestui fenomen. Apoi, în data de 26 martie 2006, am scris pe un website scris în limba română şi citit între timp de foarte mulţi iubitori de informaţii şi lecturi interesante din toată lumea, o scrisoare deschisă în care am explicat motivele care mă determină pe mine să concep un astfel de “Jurnal” colectiv. Rezonanţa a fost uriaşă. Zile întregi am primit mailuri, majoritatea erau încântaţi de această idee de a documenta cele trăite, de a crea un tablou al istoriei locale cu ajutorul “martorilor” acelor timpuri. Totuşi, atunci când a fost vorba de a începe concret relatarea, de a scrie, numărul celor care au participat activ s-a redus extrem. Nu avem voie să uităm că emigrarea este o schimbare atât de masivă, încât pentru mulţi, cu toate că şi-au dorit-o, a constituit un moment dureros. Pe lista factorilor stresanţi, despărţirile sunt pe locul întâi… decesul unei persoane apropiate, despărţirea de o persoană iubită… Unii şi-au recunoscut frica de rememorare a acestei dureri… unii au început să scrie şi şi-au învins-o! Nu mi-au răspuns mulţi la chemare… poate şi din reticenţele avute în faţa unei foi albe de hârtie… Unii mi-au scris exprimându-şi dorinţa de a rămâne anonimi. Am respectat aceste dorinţe. Am respectat şi modul personal de relatare al fiecăruia. Nu am intervenit cu schimbări stilistice sau cu „cenzurarea” conţinutului. Cine a considerat că un singur cuvânt îi exprima experienţa știe de ce alege această formă de povestire. Un răspuns monosilabic este şi el un răspuns, iar în contextul împrejurărilor poate „povesti” foarte mult.

*
Lansarea cărții „Jurnalul unei emigrații” a fost moderată de președintele Uniunii Scriitorilor filiala Timișoara, de cunoscutul scriitor și critic de artă, Cornel Ungureanu care a scris și postfața volumului. Prezentarea cărții – la care au participat zece din cei 35 de autori ce trăiesc la Timișoara sau în diferite orașe din Germania, Israel, Canada, Statele Unite ale Americii – a avut loc în sala redacției „Orizont” din Timișoara în data de 8 aprilie 2010. Vicepreședinta Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara, scriitoarea Pongrácz P. Mária, a subliniat legătura strânsă pe care a păstrat-o familia mea cu Timișoara și după emigrare. Prima întrebare pe care mi-a adresat-o la revederea noastră a fost: „Julia, ce s-a întâmplat la plecare cu poeziile tale pentru copii?”. Faptul că și-a amintit de ele, m-a impresionat profund.

Scrisoarea mea deschisă publicată după lansare în revista internațională online „BJT2006”, redactată de Getta Neumann și Irina Stern și a redat atmosfera caldă a acestui eveniment important din viața mea. Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Timișoara, a început lansarea cărții cu scrisoarea tatălui meu către Comunitatea evreilor din Timișoara și cu amintirea personalității regretatului prim-rabin Dr Ernest Neumann. La îndemnul profesorului Ungureanu, ne-am ridicat cu toții și am păstrat un moment de reculegere în memoria lui. A fost amintit cu regret și bunul, apropiatul nostru prieten, talentatul istoric, Florin Medelet.

A fost o lansare de carte impresionantă, cu o încărcătură afectivă deosebită. Maria Pongratz, vicepreședinta Uniunii Scriitorilor din Timișoara, s-a ridicat și a relatat despre prima ei întâlnire cu tatăl meu, despre poeziile mele - întrebându-mă ce s-a întâmplat cu ele și rugându-mă să le public -, despre activitatea mea literară în general. Am aflat că refuză în general să mai lanseze cărți. Mă simt deosebit de onorată și recunoscătoare, că la această lansare a dorit să fie prezentă. Szekernyès Jànos, președintele Uniunii Artiștilor Plastici a relatat despre piesa de teatru „Noua poveste a Scufiței Roșii” și și-a exprimat dorința să continui acest proiect cu încă 20 de volume, aceste amintiri fiind importante pentru păstrarea spiritului deosebit al orașului Timișoara.

Directorul Muzeului Banatului, Dan Ciubotaru, m-a rugat să dau cartea noastră Bibliotecii Științifice de Documantare a Muzeului. Doamna Smaranda Vultur a apreciat mult acest proiect și a fost impresionată de modul în care această carte a fost lansată. Mulți prieteni, vecini, foști colegi de clasă, fosta noastră dirigintă (doamna Schuster), fiica fostului nostru învățător (Alina Nediu) au fost prezenți cu trup și suflet. Geo Neumann, acest prieten de încredere din fragedă copilărie este acela care a reușit să-i dea cărții forma estetică potrivită conținutului ei. Tipograful a fost prezent la lansarea „Jurnalului" și s-a bucurat de aprecierile celor care răsfoi au cartea. Presa timișoreană în limba română și maghiară a fost prezentă, la fel și televiziunea maghiară „Duna TV”.
Participanții la proiect, „personajele" cărții, au stat la masa autorilor. Domnul Cornel Ungureanu a moderat dialogul în sală.

Au luat apoi cuvântul la dorința domnului Ungureanu: Alexandra Garboni, cea mai tânăra participantă la proiect (18 ani), Alexander Nass, Dudu, Liane Weidmann-Lichtel, Marta Goldner. Din Canada a sosit Bogdan, fiul Corinei Groza și al prietenului din copilărie, Voicu Groza și mulți participanți din sală. Eu am vorbit la sfârșit, încercând în câteva cuvinte să explic motivele mele de a redacta acest „Jurnal al emigrației".
În inima și gândurile mele ați fost însă și voi, prietenii mei din depărtare, tot timpul prezenți.

George ROCA: Am citit că sunteți fascinată de „Cântarea cântărilor”. Puțină lumină vă rog!

Julia Henriette KAKUCS: Cum să nu fiu fascinată de frumusețea și expresivitatea unor poeme de dragoste reunite într-o carte sfântă la fel de importantă religiei iudaice cât și celei creștine, tocmai eu care am avut norocul de a fi iubită și de a iubi?

Doresc să amintesc că deși tradițiile îmi sunt importante, nu sunt o fire religoasa, nu sunt o specialistă în texte biblice. Interesul, curiozitatea, dragostea pentru istorie mă determină însă să citesc explicațiile, interpretațiile doamnei Dr. Ruth Lapide (2 iunie 1929 – 30 august 2022), istorică și specialistă în studiile religiilor abrahamice (iudaism, creștinism, islam) care a trăit la Frankfurt am Main. Dânsa subliniază erotismul acestor poeme, fiind de părere că ele reprezintă un cântec de nuntă dintre o femeie și un bărbat, relatând biografia emoționantă a rabinului Akiba care a reușit să convingă rabinatul de a le include în culegerea textelor sfiinte.

„Cântarea Cântărilor” exprimă natura divină a dragostei corporale, frumusețea ei naturală fiind parte a ființei umane, subliniază Ruth Lapide. Totodată aceste texte sunt privite deseori alegoric, descriind din punctul de vedere al religiei legătura dintre biserică și Dumnezeu. Pe pereții noii sinagogi din Mainz – opera arhitectului Manuel Herz din Köln – sunt scrise cu litere de aur versurile „Cântării Cântărilor”. Emoționantă îmi pare relatarea doamnei Ruth Lapide despre tradiția de a citi sâmbătă, de Sabat, „Cântarea Cântărilor”. Mai precis, soțul este acela care de Sabat citește soției aceste versuri.

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveți?

Julia Henriette KAKUCS: Îmi doresc să reușesc să cuprind într-un volum scris de mine în cele trei limbi pe care le vorbesc fluent, româna, germana, maghiara, amintirile mele legate de Timișoara și aș fi foarte fericită să-mi public poeziile pentru copii cu ilustrațiile mele. Da... să scriu și să desenez...

George ROCA: Vă mulțumesc și vă doresc succes în continuare. Câteva cuvinte pentru citiorii noștri!

Julia Henriette KAKUCS: Permiteți-mi acum, înainte să ne despărțim să vă recit câteva versuri din minunata poezie „The Old Astronomer” (Bătrânul astronom) scrisă de Sarah Williams (1837-1868): „Though my soul may set în darkness, it will rise in perfect light; I have loved the stars too truly to be fearful of the night.”. (Deși sufletul meu va dispare poate în beznă, va urca totuși într-o lumină pură; Am iubit mult prea mult stelele, pentru a mă teme de întuneric.).

Am credința că lumina amintirilor ne va dărui curaj, atunci când am iubit ceva cu adevărat. Să nu permitem greutăților ce apar pe parcursul vieții să diminueze puterea tămăduitoare a iubirii. Aș spune acum asemeni lui James Joyce: „Nu am inventat nimic, dar în același timp, nu am uitat nimic!”.
------------------
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia – Franckfurt, Germania
15 august, 2024