Petru Popescu, prozatorul care ne cucerise prin anii ’70 cu romanele sale. El se impusese atenției odată cu schimbul de generație, ce primenise exuberant peisajul prozei cu nume precum: Augustin Buzura și Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Constantin Țoiu, D.R. Popescu și Nicolae Velea, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Dumitru Țepeneag și Alexandru Ivasiuc.

Numele lui Petru Popescu a dispărut, din ordin politic, de pe ecranul literaturii române câțiva ani mai târziu. În mod fals, multora li s‑a părut că el a rămas absent aproape patru decenii. Participarea la o reuniune internațională a Cenaclului „Destine Literare” de la Montreal, Canada, m‑a pus de curând în legătură directă cu colegul meu de generație (Ne‑am născut la distanță de câteva zile...). Am simțit nevoia, o nevoie lăuntrică irepresibilă, să‑i propun scriitorului Petru Popescu un dialog care a început astfel:

Anca SÎRGHIE: Abia devenit romancierul tinerei generații în anii ’68‑’73 din secolul trecut, prozatorul Petru Popescu s‑a văzut extirpat din ordin ceaușist, odată cu plecarea din țară. Simțim nevoia să aflăm astăzi: Cine a fost în fapt scriitorul Petru Popescu, cum a evoluat creația sa după plecarea din țară și, mai ales, cum a continuat până în prezent receptarea operei sale în România și peste hotare?

Petru POPESCU: Mai întâi, nu sunt de acord că am „strălucit” numai până în ‘73, ceea ce nu e corect: știu din prea multe surse că citirea cărților mele s‑a întins două decenii peste acel moment. Când am fost prima oară în România, zile evocate în „Întoarcerea” (ai citit‑o?) am întâlnit cititori noi și vechi în fiecare zi, iar ei au continuat odată cu retipărirea romanelor „Prins” și „Dulce ca mierea e glonțul patriei”. Altfel, n‑aș fi făcut săli pline în turneul de zece orașe cu „Supleantul” (l‑ai citit?).