George ROCA: Aş vrea să începem cu o prezentare a dumneavoastră. În primul rând rădăcinile, de unde vi le trageţi? De unde vine toponimul “Vrăneşteanu”?
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Vă mulţumesc, în primul rând, pentru ocazia, pentru răsfăţul prilejuit de un asemenea interviu. Răsfăţ? Da! Îmi aduc aminte că mama mare, acum vreo şaizeci, şaptezeci de ani, în gospodăria de la ţară, fie că gătea în bucătărie, fie că torcea, avea o „prietenă” absolut nedespărţită. Cine putea fi, sau ce putea să fie? Pisica! O mângâia blând pe cap şi pisicuţa mea se lipea, efectiv, de bunica, de fusta ei cea lungă. Linişte şi pace! Mă uitam la „scenă” şi observam totul. Ce frumos! Nu erau explicaţii, nici nu trebuia! Aşa am învâţat, fără să-mi dau seama, ce înseamnă sensibilitatea, să primeşti stimuli, să răspunzi la ei, să stabileşti legături... Coada pisicii-mi dezvăluia secretul, era un limbaj aparte acolo şi era bine. Ce amintiri! Bunica, pisica şi subsemnatul eram, să zic aşa, mulţumiţi. Mai ales pisica! Atât despre „răsfăţ”. Acum!
Deşi mulţi români purtăm numele de Ionescu, nu ştiu dacă toţi ne-am întrebat de unde vine. Păi, de la Ion! Corect. Dar Ion, de unde vine? În greceşte (când am cercetat şi eu să văd ce e cu mine, care mi-e soarta...) am găsit „Ioannis” şi Ioannis înseamnă „Dumnezeu este milostiv”. Dar numele de botez, Dumitru? În limba greacă, tot în greacă, Demetrios înseamnă „pământul mamă”; este unul din cele mai vechi nume româneşti, spun lingviştii. Bunicului meu şi neamului extins din partea dânsului în satul Vrăneşti, li se spunea... „Ai lui Tache”. Acum, Tache este forma scurtă a lui Costache sau Constantin. Stră-străbunicii din partea tatălui au venit, deci, din ţinuturile greceşti, au venit cu bani şi au cumpărat pământ. Erau tărani înstăriţi, deşi nu aveau moşii. Din partea mamei, a „neamului Popeştilor” mesajul era cu totul altul: aceştia reprezentau românii get-beget, erau oamenii locului înclinaţi spre cultură mai mult. Nici Ioneştii n-au dus lipsă de intelectuali, dar Popeştii îi întreceau.
Acum, despre Vrăneşteanu, că aţi întrebat! În toponimul ăsta se adună toate văile şi dealurile argeşene, dacă vreţi! Argeşul, viile, şi livezile, pădurile copilăriei mele, vaca Joiana, pe care o duceam la păscut, ţuica de Piteşti, dealurile subcarpatice. „Vrăneşteanu” vine de la comuna în care s-au născut părinţii mei, Vrăneşti. Şi „Vrăneştii” înseamnă „vrană”, vrana de butoi care este, la rândul ei, un bătrân cuvânt romănesc. Aţi auzit de gaura făcută la butoaie pentru a scoate vinul, ţuica? Aţi auzit de vrană? Ei, asta e! Mă gândesc eu: prea multă etimologie strică! V-am plictisit? Sper că nu. Esenţialul este că cele trei nume pe care le port îmi păstrează identitatea, gustul acela sufletesc în care m-am născut şi de care nu pot şi nu vreau să mă despart.
