„Doar când vei supraviețui încercării dușmanilor de a te elimina,
prietenii te vor considera un ins cu virtuți speciale” (Albert Camus)

„Pe unde trec poeții, rămân în urmă flori” (Radu Stanca)

Când am primit invitația de a scrie câteva cuvinte despre acest volum, doamna Mihaela C.D. nu mi-a spus și că acest volum are două autoare… așa că gândurile mele s-au întâlnit încercând să le cunoască cât de cât pe amândouă. Și cum oare decât prin intermediul cuvintelor, ele fiind cele care ajung la inimile cititorilor emoționându-i pentru că altfel nu există artă. La inimile dumneavoastră au ajuns?

Există o credință veche potrivit căreia, atunci când ne naștem, ni se deschide o carte cu pagini albe și noi și prin tot ce împlinim în viața noastră, ne scriem propria poveste sau a altora, care vor rămâne drept mărturie a trecerii noastre pe pământ. Fiecare carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților.

Cartea devenită sărbătoare, își împlinește, an de an, menirea de a fi: vis, realitate, fantezie, dar și o mare bucurie pentru cei care știu să călătorească pe acest fluviu de “litere”, adunat cu migală. Pentru a putea înțelege mai bine acest volum “Măsurând clipa” scris de colegele noastre Mihalea C.D. și Aurelia Oancă, voi puncta câteva lucruri despre literatură și critica literară.

De ce a fost inventată literatura? Literatura a fost creată numai și numai ca sursă de plăcere. Nu are altă rațiune – semănând din acest punct de vedere cu muzica, pictura, dansul, teatrul; Mai are cineva astăzi nevoie de literatură? Toți avem nevoie de literatură; dar nu ne dăm seama că avem nevoie. Oamenii care citesc sunt frumoși. Lectura nu schimbă felul omului de a fi, dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă ușor de recunoscut;

(Recenzie la volumul „Prin roua gândurilor”)

Neobosita Mihaela CD, ne propune un nou volum „Prin roua gândurilor”, de această dată cu articole, cronici, recenzii scrise de dânsa la cărțile care au ajuns în posesia ei. Grupate pe mai multe capitole, ne prezintă punctul de vedere al cititorului, jurnalistului, scriitorului, MIHAELA CD.

Un articol pe cât de interesant pe atât de frumos și complex, este despre „Locul unde poetul/scriitorul atinge nemurirea”. „Prin scriitură poetul, scriitorul, își asigură permanența scrierilor sale dincolo de timp și spațiu”. Fiecare scriitor care-și pune gândurile pe fila albă de hârtie, încearcă să-și prezinte punctele de vedere despre tot ce ne înconjoară, despre emoții, trăiri și sentimente. Dacă reușește să și tipărească aceste scrieri, deja face primul pas spre nemurire. Nu întotdeauna și nu fiecare scriitor are șansa să ajungă cu scriitura pe rafturile unei librării. De aceea, al doilea pas ce-l va apropia de nemurire este donarea cărților la biblioteci. Aici este locul unde cărțile pot ajunge să fie citite de cei doritori de cunoaștere, aici se împlinește visul fiecărui scriitor de a trece hotarul spre nemurire.

Un alt punct de vedere al autoarei, ne prezintă situația presei moderne „între obscenitate și false valori”. Indiferent unde se află jurnalistul, situația este aceiași. Nu mai contează bunul simț, bunul gust, protejarea și educarea corectă a tinerei generații. „Cifrele și banii” vorbesc. „Educarea cititorului nu mai este o prioritate: Senzaționalul, fabricarea de știri de senzație, vulgaritatea, acestea au prioritate în presă. S-a ajuns ca și în poezie să fie promovate scrierile cu un limbaj obscen, nesimțire, etc. Rolul poetului ar trebui să fie mult mai elegant, să prezinte frumosul aflat în tot și în toate, să cânte în versuri minunile lăsate în noi și în natură, să transmită un mesaj educativ cititorului.Cei care au înțeles greșit libertinismul vor scrie cu cerneala otrăvită a răului, a urâtului, care sigur nu sunt de proveniență divină.

Născută din cuvântul de aur al autoarei Aurelia Rînjea, cartea PIANO NOBILE vede lumina zilei la editura Stef din România, în luna ianuarie, a  anului 2023. 

Poezia reprezintă pentru poeta Aurelia  Rînjea o formă existențială, o stare de a fi care o întregește și care face parte din structura sinelui autoarei, nelăsând nici o urmă de îndoială că aceasta i-a fost dată în dar celest, pentru a fi un dialog subtil cu divinitatea. „Poezia e pretutindeni/ În libertatea zborului/ Unui gând/ A zmeului de hârtie/ Ce-mi poartă dorința/ În respirația muntelui de sare/ În cântecul de frunză/ Desprins din neputința ei/ De a deveni arbore/ În privirea unui copil/ Care mângâie stelele/ Din lumea ta lăuntrică/ Unde faci pace cu tine/ Și cu Dumnezeu/ În povestea în care/ Descoperi că nu ești singur” (Universal).

Pianul divin este „O vibraţie ce trece dincolo de înţeles, de raportare a individualului în universal, a finitului în infinit, o simbioză de spirit şi materie cu rezonanţă în universul paralel, lăuntric, căruia nu-i putem măsura abisul. O formă de rostire şi de rostuire de la amplu la adevărat, de la grav la acut, de la profunzime la elevaţie, ca o răsfrângere a fiinţei în absolut.Un limbaj ce sporeşte semantic la fiecare nouă percepţie. O geneză pe care Creatorul o recompune mereu, în alt timp, sub alte forme, pe alte niveluri. Corzile lui, adică stringuri, vibrează în fiecare din noi, dându-ne dimensiunea adevăratei noastre fiinţări” (Pianul divin).

Volumul PIANO NOBILE adună în paginile sale existența exprimată într-o multitudine de forme și trăiri. „Existența este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme” (Osho). Muzica sufletului se aude în surdină pe ritmul emoțiilor trăite, ce sălășluiesc în  interiorul eu-lui poetic al scriitoarei Aurelia Rînjea. Uneori această muzică devine un vals al inimii, ce dansează pe aripi de îngeri, dinspre cer spre pământ și invers, cântat pe clapele de argint ale pianului sufletului, ce levitează în universul infinit.

În anul 1963 aveam 27 de ani și eram directorul celei mai vechi școli din municipiul Ploiești (Școala Nr. 3 cu clasele I-VIII), unde fusese elev vestitul Ștefan Gheorghiu. Cu ocazia centenarului acelei școli, am cunoscut-o pe partenera de viață a socialistului Gheorghiu, o evreică în vârstă, doamna Safir, care mi-a povestit multe amănunte din viața intimă cu el, cauzele pentru care l-a lăsat, schimbându-l cu scriitorul Panait Istrati care, de fapt, fusese prieten cu Ștefan Gheorghiu, dar și pe Istrati l-a lăsat. Mi-a oferit despre ambii ei soți unele detalii negative rugându-mă să nu le divulg nimănui. Le-am crezut și i-am promis că nu le voi da vreodată în vileag, fiindcă toți oamenii valoroși au și părți negative în viața lor. Deoarece puțini știu cine era doamna Safir, iată aici câteva date inedite aflate chiar din spusele dumneaei!

Numele întreg îi era Safir-Maltus A. Janeta Enta (15.V.1884-1973) – soţia lui Ştefan Gheorghiu, apoi a lui Panait Istrati (1916-1921), ilegalistă din Brăila, cu fişă personală în Arhivele Comintern, după război deputată de Ialomiţa, pe lista Blocului Partidelor Democrate (1946-1948), decorată în 1971 cu ordinul „Steaua R.S.R.” clasa a III-a. Mi s-a părut o intelectuală rasată, foarte inteligentă cu care am și corespondat. Dânsa a ținut să-mi specifice că, în tinerețe, fusese o femeie frumoasă, cu mult succes la bărbați.

În același an, în 1963, am organizat și o excursie în Ardeal cu elevii clasei a VIII-a, iar printre obiectivele vizitate a fost și casa muzeu de la Ciucea a marelui poet Octavian Goga. Odată ajuns acolo, omul de serviciu de la intrare mi-a spus că muzeul se află în curățenie și că nu putem intra. Atunci i-am spus că venim special pentru muzeu tocmai de la Ploiești și că nu putem renunța. M-a trimis la doamna directoare a muzeului să văd dacă ne primește. I-am bătut la ușă și i-am explicat că am venit special din Ploiești cu un autobuz plin cu elevi pentru a vizita acest muzeu. Spre plăcuta mea surpriză, directoarea muzeului era chiar fosta soție a lui Octavian Goga, vestita Veturia Goga, care nu numai că ne-a primit onorabil, dar a fost foarte amabilă și a rugat-o pe ghida muzeului să dea detalii elevilor purtându-i prin toate camerele, apoi aceștia s-au odihnit pe iarba verde din marea curte a fostului conac desfăcându-și fiecare pachetele cu hrana de acasă... Între timp, doamna Veturia, deși în vârstă, semăna încă destul de bine cu marea soprană de pe scenele operei din Budapesta și Berlin, care, cu vocea ei frumoasă, îi cucerise inima poetului Goga devenit primul ministru al României... Dumneaei m-a invitat într-o cameră frumos mobilată unde și dormea. Acolo cred că am stat mai mult de o oră de vorbă cu fosta mare artistă.