O familie locuia în Rudrapur, un sat îndepărtat din vestul Nepalului. În acea familie erau doar mama și fiul. Numele fiului era deosebit, mai ales mama era cunoscută de toată lumea din sat ca Manmaya. Soțul lui Manmaya a fost anterior angajat în armata nepaleză, dar ela fost ucis în războiul civil de zece ani. Numele lui era Birkh Bahadur.
Birkh Bahadur era cunoscut de toți sătenii ca un domn și o persoană de real ajutor. După moartea sa fericirea lui Manmaya a dispărut. Ea a supraviețuit doar datorită sprijinului și dragostei pentru fiului ei. Acesta creștea încet-încet... Când avea vreo cinci ani, mama lui l-a înscris la o școală din apropiere.
După aceea, greutățile financiare au început sa traga și mai tare. După moartea lui Birkh Bahadur, întreaga povară a creșterii și educării fiului său a căzut pe umerii lui Manmaya. Așa că a trebuit sa se sacrifice și să lucreze din greu. Chiar dacă era singură în timpul liber ea vorbea cu fiul ei și-l învăța despre disciplină și respect. Astfel a fost înțelept și disciplinat de la o vârstă fragedă datorită dragostei și bunelor maniere ale mamei sale. Acestea au avut un impact benefic și asupra studiilor sale.
Încet, încet au trecut zilele, săptămânile, lunile... Copilul a ajuns în clasa a zecea și a continuat să studieze cu și mai mult sârg. Îmbrățișând munca neobosită și munca grea, a trecut și-a terminat cu succes cursurile liceale iar Manmaya a decis să îl trimită la oraș pentru studii superioare.
Dar starea de sănătate a lui Manmaya nu era favorabilă la acel moment. Suferea din când în când de dureri în piept. Așa că, tânărul când a auzit că mama lui îl trimite la oraș să studieze, i-a spus: „Mamă, o să-mi opresc studiile acum. O să le reiau doar după ce sănătatea ta se va îmbunătăți”. Manmaya i-a spus: „Nu am nimic, totul e în regulă, am capacitatea de a lucra și de a te intreține, așa că poți merge liniștit la oraș să studiezi”. Datorită insistențelor mamei sale, nu a putut să o refuze și a acceptat să meargă la oraș. A doua zi a plecat cu binecuvântarea mamei sale și cu a tuturor sătenilor. Unii au venit să îl însoțească până la stația de autobuz.
După o lungă călătorie cu autobuzul, a ajuns în oraș. Primul contact cu orașul a fost deestul de greu si ciudat pentru tânărul obișnuit cu viața la țară. I-a luat ceva timp să se adapteze la noile împrejurimi și la prietenii necunoscuți.
Și-a găsit și o facultate pentru a studia. Din moment ce disciplinele de știință sunt predate și în facultate, visul său a fost de a studia aceste discipline și el s-a îndeplinit. Asocierea cu noii prieteni, din grupul etnic Sahariya și cu viața plăcută urbană l-au făcut să uite treptat de cei de-acasă și de viața din sat. Pe de altă parte, lui Manmaya îi era foarte dor de fiul ei. Mama și fiul obișnuiau să vorbească la telefon abia o dată sau de două ori pe lună. De cele mai multe ori având alte treburi cotidiene nici nu ridica telefonul mamei sale. Chiar și atunci când îl ridica, închidea telefonul după scurt timp spunându-i că citește și că trebuie să studieze.
Neglijarea mamei în special era în creștere. Părea că fiul ei studia foarte mult fiind ocupat tot timpul. Banii pentru subzistența la facultate erau însă trimiși la timp. Dar, așa cum era de așteptat, ceva nu era în regulă! Prea multă libertate naînțeleasă și compania prietenilor greșiți îi creau deseori situații neplăcute. De cele mai multe ori era nervos. Nu prea dădea prea des pe la facultate. Situația educației sale se înrăutățea de la zi la alta. Pe de altă parte, sănătatea lui Manmaya devenea din ce în ce mai precară. Cu toate acestea, ea lucra din greu pentru a-i asigura fiului ei plata studiilor si un trai decent la oraș.
Mama Mamaya nu i-a spus nimic fiului ei despre boală, în ciuda durerii fizice și a oboselii. Într-o seara, după o zi foarte încărcata la muncă, Manmaya încercă să se odihnească după ce mâncă. Dar după ceva timp, durerea din piept deveni din ce în ce mai insuportabilă. A întrebat o vecină dacă poate să cheme un medic. Vecinii au dus-o pe la spital, dar până să ajungă acolo Manmaya părăsise această lume. Ochii celor care o cunoșteau și știau cât se chinuise s-au umplut de lacrimi. După ceva timp, sătenii l-au sunat pe tânăr și i-au spus totul. Mama lui parasise această lume...
Baiatul a fost mișcat de moartea mamei sale. A ajuns la Rudrapur la prânz a doua zi. Vecinii se pregăteau să îndeplinească ultimele ritualuri de înmormântarea ale lui Manmaya. Imediat ce a ajuns acasă, a început să-i fie silă de el, de viața destrăbălată pe care adus-o la oraș. Le-a mărturisit și sătenilor pacatele sale, despre anturajul nesănătos în care intrase și despre faptul că își abandonase studiile. Acasă, fără mamă, totul îi părea pustiu, dureros... Plângea uitându-se mereu la poza mamei care nu mai era în preajmă. Și amintindu-și trecutul, a regretat-o și a continuat să se blesteme...
------------------------
Anis Chaudhary
Tikapur, Kailali, Nepal
iulie 2023
***
A SAD NEPALI STORY
A family lived in Rudrapur, a remote village in western Nepal. There was only mother and son in that family. The son's name was special. Especially the mother was known by everyone in the village as Manmaya.
Manmaya's husband was previously employed in the Nepalese army. Her husband was killed in the ten-year civil war. The husband's name was Birkha Bahadur. He was known by all the villagers as a gentleman and helpful person. After his death Manmaya's happiness disappeared. She only survived because of the support and love of her son.
He was growing up slowly, slowly. When he was about five years old, his mother enrolled him in a nearby school. After that, the friendship with special letters officially started. After Birkha Bahadur's death, the entire burden of raising and educating his son fell on Manmaya's shoulders. So she used to do wage labour all day long. Even though she was alone in her free time, she would talk to her son and teach him about discipline and respect. He was wise and disciplined from an early age due to his mother's love and good manners. The impact of which was also on his studies. Slowly, slowly, the days, weeks, months passed by...
He had reached the 10th standard by continuing to study and practice for a long time. Embracing tireless work and hard work, he also passed SEE in first class from the village school. Manmaya decided to send her to the city for higher education. But Manmaya's health condition was not favorable at that time. She was suffering from chest pain from time to time. So, when he heard that his mother was going to send him to the city to study, he was sorry for her and said: "Mother, I will stop my studies now. After your health improves, I will continue studying!". Manmaya replied: ”I don't like anything, now I have the ability to work, so you can go to the city as soon you can to study”.
Before his mother's insistence, he could not say anything else and he agreed to go to the city. The next day he left with his mother's blessing. Some villagers also came to accompany him to the bus station. After a long bus journey, he reached the city. First time city stay was for that special. It took him some time to adjust to the new surroundings and unfamiliar friends. He also found a college to study. Since science subjects are also taught in the college, his dream of studying science subjects was also fulfilled. The association with friends from Sahariya ethnic group and good behaviour… gradually started to forget the life especially in the village.
On the other hand, Manmaya used to miss her son very much. Mother and son used to talk on the phone barely once or twice a month. Most of the time he did not pick up his mother's phone. Even when he picked up, he would hang up the phone saying that he was studying. The neglect of the mother in particular was increasing.
„It seemed as if my son was studying” Manmaya was thinking. The money was also sent on time. But as expected, where will it always be! Too much freedom and the company of wrong friends had already fallen into a special class. Most of the time he was nervous. He did not go to college often. The deteriorating education was getting worse. On the other hand, Manmaya's health was not improving. However, she worked for her son whenever she could.
In order not to let her poor health affect her son's studies, Manmaya did not say anything to her son despite her physical pain and fatigue. Until one day, when he started to feel very sick! In the evening, Manmaya was resting after eating. After some time, his chest pain became unbearable. She asked the neighbour for help. Neighbours took Manmaya to the hospital on foot. But by then Manmaya had left this world. Neighbour’s eyes filled with tears. Immediately after this sad event the neighbors contacted the boy by phone and told him everything. He was moved by the death of his mother. Just then, the villagers found out that he had fallen into a bad entourage and had also dropped out of school. The strange son arrived at Rudrapur at noon the next day. Neighbours were preparing to perform Manmaya's last rites.
As soon as he reached home, he started to feel sad and full of regrets towards his mother disappearance from this world. Home without mother felt deserted. He was crying looking at her mother's picture till late. Remembering the memory of the past he regretted it and he continued to curse himself.
------------------------
Anis Chaudhary
Tikapur, Kailali, Nepal
July 2023
***
कथा
शिर्षक बेवास्ताको परिणाम
पश्चिम नेपालको विकट गाउँ रूद्रपुरमा एउटा परिवार बस्थ्यो।
त्यो परिवारमा आमा र छोरामात्रै थिए। छोराको नाम विशेष थियो। विशेषकि आमालाइ सबैले गाउँमा मनमायाका नामले चिन्दथे।
मनमायाको पति पहिले नेपालि सेनामा जागिरे थिए।दश वर्षे जनयुद्धमा उनको श्ऋमान मारिएकाथिए।
मनमायाको श्ऋमानको नाम बिर्खबहादुर थियो
बिर्खबहादुर भन्ने बितिक्कै सबै गाउँलेले सज्जन र सहयोगि व्यक्तिको रुपमा चिन्दथे। बिर्खबहादुरको म्ऋत्युपश्चात मनमायाको खुसि हराएकोथियो। उनिमात्र छोरा विशेषको सहारा र मायाका कारण बाँचेकिथिइन्।
विशेषपनि बिस्तारै/बिस्तारै हुर्कदैथिए। करिब पाँच वर्षको हुँदा विशेषकि आमाले विशेषलाइ नजिकैको विद्यालयमा भर्ना गरिदिइन्
त्यसपश्चात औपचारिक रुपमा विशेषको अक्षरहरुसंगको मित्रता आरम्भ भयो। छोराको पालनपोषण र शिक्षादीक्षाको सम्पूर्ण भार बिर्खबहादुरको अवसानपश्चात मनमायाको काँधमा आइपरेकोथियो। त्यसैले उनि दिनभरि ज्याला मजदुरि गर्थिइन्।
फुर्सदिलो समयमा एकछिन भएपनि छोरासंग कुरा गर्दै अनुशासन र आदरसम्मानको कुरा सिकाउँथिइन्। आमाको मात्रिवात्सल्लय र असल संस्कारका कारण उनि सानैदेखि ज्ञानी र अनुशासित थिए।
जस्को प्रभाव उनको पढाइमा पनि परेकोथियो। बिस्तारै/बिस्तारै दिन, हप्ता, महिना गर्दै वर्षहरु बिते।
लामो साधना र पढाइलाइ निरन्तरता दिँदै उनि कक्षा दश मा पुगिसकेकाथिए। अथक मेहनत र कडा परिश्रमलाइ अँगाल्दै उनले गाउँकै विद्यालयबाट प्रथम श्रेणिमा SEE पनि उत्तिर्ण गरे।
उच्च शिक्षा अध्ययनका निमित्त मनमायाले विशेषलाइ सहर पठाउने निधो गरिन्। तर मनमायाको स्वास्थ्य अवस्था त्यतिबेला अनुकूल थिएन।
उनलाइ समयसमयमा छाति दुख्ने व्यथाले आक्रान्त बनाइरहन्थ्यो। त्यसैले आमाले अध्ययनका निमित्त शहर पठाउने कुरा सुनेर उनले दिक्क मान्दै भने आमा , बरु अहिले म मेरो पढाइलाइ यही रोकौँला, तपाइँको स्वास्थ्यमा सुधार भएपछि म पढ्दा बैहाल्छ नि।
मनमायाले भनिन् (मलाइ खास केहि भाको छैन, अहिले ममा काम गरेर तिमिलाइ पढाउनसक्ने सामर्थ्य छ त्यसैले तिमि पढ्नको लागि भोलिनै शहर जाउ।)
आमाको जिद्दिका अघि विशेषले अरु केहि भन्न सकेनन् र उनि शहर जान राजि भए।
अर्को दिन उनि आमाको आशिर्वाद र सबै गाउँलेसंग बिदा लिइई बाटो लागे। बस स्टेसनसम्म छोड्न केहि गाउँलेहरुपनि आएकाथिए।
लामो बसको यात्रापश्चात उनि शहर पुगे। पहिलो पटकको शहर बसाइ थियो त्यो विशेषका लागि। उनलाइ नयाँ परिवेश र अपरिचित साथिहरुसंग घुलमिल हुन केहि समय लाग्यो।
उनले पढ्नको लागि कलेजपनि फेला पारे। कलेजमा विज्ञान विषयपनि पढाइ हुने भएकाले उनको विज्ञान विषय लिएर पढ्ने सपनापनि पूरा भएको थियो। सहरिया साथिहरुसंगको सङ्गत र लवाइखवाइले बिस्तारै विशेषले गाउँले जिवन बिर्सिदै जान थाले।
यता मनमाया छोरालाइ एकदमै सम्झने गर्थिइन्।
आमा छोराबिच महिनामा बल्लतल्ल एक-दुइ पतकजसो फोनमा कुराकानि हुन्थ्यो। प्रायजसो उनि आमाको फोन उठाउदैनथिए। उठाइहालेपनि पढ्दैछु भनि फोन राखिदिन्थे। विशेषले आमालाइ गर्ने बेवास्ता बढ्दैगैरहेकोथियो।
मनमायालाइचाँहि छोरा पढ्दैछ होलाजस्तो लाग्थ्यो। पैसापनि समय-मै पठाइदिन्थिइन। तर सोचेजस्तो सधैँ कहाँ हुने रहेछ र! अधिक स्वतन्त्रता र गलत साथिहरुको सङ्गतले विशेष कुलतमा फसिसकेकाथिए। अधिकांश समय उनि नसाले उन्माद हुन्थे। कलेजपनि प्राय जाँदैनथिए।
बिग्रिरहेको पढाइ झन् बिग्रिदै गैरहेकोथियो।
यता मनमायाको स्वास्थ्य अवस्थापनि सुधारोन्मुख थिएन। तैपनि सकिनसकि छोराका लागि काम गर्थिइन्।
आफ्नो बिग्रदो स्वास्थ्यले छोराको पढाइमा असर नपारोस भन्ने हेतुले मनमाया जति शारिरिक पिडा र थकान भएपनि छोरालाइ केहि भन्दैनथिइन्
एक दिनको कुरा हो। साँझपख मनमाया खाना खाएर आराम गरिरहेकिथिइन्। त्यस्को केहि समयमै उनको छाति दुख्ने व्यथा असह्य रुपमा बल्झिएर आयो।
उनि सकिनसकि छिमेकिलाइ गुहारिइन्। छिमेकिहरु मिलि पैदल यात्रामार्फत मनमायालाइ स्वास्थ्यचौकि पुर्याए। तर त्यतिबेलासम्म मनमायाले यो संसार छोडिसकेकि थिइन्।
छिमेकिका आँखा आँसुले टम्म भरिए। केहि समयमै गाउँलेहरु विशेषलाइ फोन गरि सबै कुरा सुनाए।
उनि आमाको निधनको कुराले भावविह्वल भए। त्यतिबेलै बल्ल गाउँलेहरुले विशेष कुलतमा फसेको र पढाइपनि छोडेको कुरा थाहा पाए।
अर्को दिन मध्यान्हमा विशेष रुद्रपुर आइपुगे। छिमेकिहरु मनमायाको अन्तिम संस्कार गर्ने तयारि गरिरहेकाथिए।
घर पुग्ने बितिक्कै विशेषलाइ आमाको न्यास्रो लाग्न थाल्यो। आमा बिनाको घर उनलाइ उजाड लाग्यो।
उनि आमाको तस्बिर हेर्दै रोइरहे अबेरसम्म। अनि विगतको स्म्ऋतिलाइ सम्झिएर पश्चाताप मानिरहे, आफैँले आफैँलाइ धिक्कारिरहे।
लेखक अनिस चौधरि टिकापुर कैलालि