De când mă știu, am simțit că viața mea a fost o călătorie plină de culori și contrast, cu înălțimi și adâncimi care m-au definit. M-am născut pe data de 20 Mai 1962, într-un mic orășel în inima județului Hunedoara, Petrila. Nu am venit pe lume în mijlocul bogăției materiale, dar am fost înconjurată mereu de o bogăție a sufletului și a inimii care mi-a adus o fericire profundă. Am învățat să apreciez fiecare clipă, fiecare răsărit de soare și fiecare zi, ca pe un dar neprețuit dăruit de Dumnezeu.
Viața mea a fost un amestec complex de momente dulci și amare, de bucurii și greutăți. Nu întotdeauna cerul a fost senin și nici pământul nu s-a deschis sub picioarele mele doar pentru a-mi oferi un covor de flori. Am traversat și zone întunecate, în care umbrele durerii și ale trădării păreau să mă înconjoare.
Am simțit durerea pe care o aduce dezamăgirea, am gustat amărăciunea înțelegerii că oamenii pot fi nepotriviți și că iluziile se pot risipi într-o clipă. Cu toate acestea, am găsit în mine o putere tăcută, un fel de răbdare interioară care m-a însoțit prin toate aceste încercări.
Mi-am repetat mereu în minte că "timpul le va rezolva pe toate". Aceste cuvinte au fost un far în noaptea tulbure a neliniștilor mele. Am învățat să aștept, să respir și să cred că fiecare greutate are un rost și că fiecare rană se va vindeca în cele din urmă. Răbdarea mi-a fost tovarăș de nădejde în clipele de îndoială și m-a ajutat să păstrez credința că, într-un fel sau altul, totul va fi bine.
Astfel, am trecut prin viață cu sufletul înarmat cu răbdare, conștientă că uneori lucrurile nu merg conform planului și că viața este un drum neumblat de fiecare dintre noi. Am învățat să accept că destinul are propriile sale meandre și că uneori trebuie să ne lăsăm purtați de curentul vieții, cu încrederea că, în cele din urmă, totul se va așeza în locul potrivit.
Astfel, răbdarea mea nu a fost doar o virtute, ci și o sursă de putere și încredere în mijlocul furtunii. Am învățat că uneori, așteptarea este un act de curaj, iar înțelegerea că lucrurile pot fi în afara controlului nostru, este o formă de eliberare.

Bătrânețea, adesea privită cu teamă sau cu resemnare, poate fi de fapt o perioadă a înțelepciunii și a înțelegerii mai profunde a vieții. În acești ani, ne regăsim adesea reflectând asupra parcursului nostru și asupra a ceea ce într-adevăr contează în viață. Realizăm că dorim să deranjăm cât mai puțin, să ne bucurăm de simplitate și să apreciem lucrurile esențiale.
Odată, în tinerețe, preocupările noastre erau multiple și deseori ne consumau energiile: schimbarea mașinii sau a locuinței, achiziționarea de mobilier nou, de haine la modă și alte lucruri materiale. Ne chinuiam să ne menținem în trend, să fim la curent cu tot ceea ce era nou și modern.
Pe măsură ce anii trec, prioritățile noastre se schimbă inevitabil. Ceea ce odinioară părea esențial devine mai puțin relevant, iar valoarea se mută către aspecte mai subtile ale vieții. La bătrânețe, ne dăm seama că bogăția nu este măsurată în bunuri materiale, ci în sănătate și în clipele trăite alături de cei dragi. Încet, dar sigur, descoperim că lucrurile care contează cel mai mult sunt acelea pe care nu le putem cumpăra.
Un alt aspect al bătrâneții este redescoperirea simplității. În tinerețile noastre agitate, am fost deseori prizonieri ai complexității vieții moderne. Cu toate acestea, odată ajunși în anii de aur, ne întoarcem cu dragoste către timpurile mai simple. Ne aducem aminte cu căldură de copilărie și de tinerețe, retrăind acele momente minunate care au definit cine suntem. În aceste amintiri găsim un izvor de bucurie și înțelepciune, care ne ajută să navigăm prin provocările vieții de zi cu zi.

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Recunosc, aş prefera să fie ameţeala născută de apropierea ta, decât sfârşeala provocată de suflul unui vânt dogoritor, sosit, în ţinuturile oceanice, tocmai din adâncul Saharei. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine...

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema ce o am.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii '50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal/Baia Nouă era sub conducerea lui – , un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatăl meu deţinea, însă, în

Dacă, aș alege oricând paharul cu lapte de pe tipsia fermecată, nu aș vrea să văd pe ea nicio fărâmă de carne. Nu că aș fi vegetariană și nici că aș fi animată de dorința nestăvilită de a fi în pas cu lumea bună. Pur și simplu nu îmi face plăcere să privesc tabloul carnifer. Nu vreau să îmi aduc aminte nici sacrificarea zburătoarelor și nici scena înfiorătoare ce surprinde tăiatul porcilor. Îmi place sau nu, ele țin de prozaismul copilăriei mele, de care pot să fac struțvial abstracție, dar nu pot să îl reneg. Ca urmare aș fi băut toată ziua doar lapte. După ce am învățat să ne facem singure cacao cu lapte, primeam aprobare să bem dimineața licoarea aromată.

Îmi aduc aminte de doamna Abrudan care, să nu ocolească toată ulița, când ieșea în sat, trecea prin ograda și curtea noastră. Nu aveam nimic cu dânsa. Doar că atât insista la mama cu sfaturile ei, legate de noi, încât ne-a devenit antipatică. Sfatul cel mai deranjant, ce ne-a supărat cel mai mult pe sora mea și pe mine, a fost cel legat de cacaoa în lapte. „Să nu le lași fetele să își pună cacao în lapte că le va face nervi...”, îi spunea mamei cu superioritate. Era prea mult pentru noi. Lăsând la o parte bunătățurile făcute în casă, nu prea aveam de a face cu dulciurile din bold. Câte sortimente de bomboane și biscuiți ne făceau cu ochii de pe rafturile prăvăliei! Nici halvaua, rahatul, bomboanele de gheață nu erau de lepădat. Ultima pe lista preferințelor, fiind ciocolata nu pot spune despre ea prea multe. Dar trebuia să fi fost tare bună.

Doamna Abrudan era domnișoară bătrână, fusese prea puțin timp măritată. În adolescență după ce am auzit de pictorul Petre Abrudan m-am întrebat dacă, ea nu a fost soția lui. De unde până unde mi-a venit ideea stupidă de a îi atribui o soție rea bietului om, nu știu. Din păcate nu mai am pe cine întreba, în satul devenit oraș, cu cine a fost măritată. Nici ai mei și nici alți bătrâni nu mai sunt.

Dimineața, mai ales în zilele de lucru, adulții casei preferau laptelui, caveiul. Se găsea în bold acea „Cicoare” sub formă de pastile rotunde, care se fierbeau deodată cu laptele. Nu îmi plăcea din cauza laptelui fiert. Pe când cacaua o amestecam cu zahăr și adaugam laptele nefiert peste compoziție.