Proza

Colonia penitenciară, un spectacol remarcabil al Mihaelei Panainte, explorează dimensiunea umorului negru kafkian într-un mod inedit, punând în scenă universul mecanicist uman prin intermediul mașinăriilor de tortură și execuție. În spectacol sunt integrate lucrările de grafică ale artistului István Orosz, alături de secvențe video care ilustrează aspecte reziduale ale societății la scară macro — imagini cu toalete sparte, murdare, evocând o degradare profundă. Acestea sunt metaforic asociate cu condiția individului ajuns într-o stare de mizerie extremă, judecat în mod arbitrar, fără posibilitatea apărării, și condamnat la o sentință inumană.
Ceea ce este admirabil este fidelitatea reprezentării raportată la textul original al nuvelei omonime de Franz Kafka, un marginal al literaturii germane care ajunge vârf de canon estetic, ocupând astăzi un loc central în referințele criticilor. Despre asta vorbește și piesa: despre cum marginalul (ofițerul executor al sentințelor) ajunge central (prin ocuparea sacrificială a locului condamnatului), răsturnând astfel la nivel conceptual autoritatea noului comandant al coloniei. Gestul final al sinuciderii reprezintă astfel o revoltă contra ordinii lumii reale, nicidecum un mit al automutilării sadomasochiste.
Piesa este deci o alegorie, iar alegoria depășește mitul, îl sublimează ca esență și îi aduce subiectul în actualitate, fiind de aceea o reîncărcare simbolică a conținutului fantasmatic. Prin alegorie Kafka reușește să revitalizeze transcultural societatea de consum, care altfel ar fi rămas în umbra ignoranței (ca cele două cucoane interpretate de Gabriela Marin și Denisa Mikesz). Dar lucrurile sunt și mai complicate de atât: ni se mai arată, prin intermediul acelorași cucoane, o satiră a moravurilor, universul de forme suferind alterări de esență ontologică prin defecte devenite vicii precum cruzimea, depravarea, desfrâul și gustul mefistofelic al crimei percepută ca joc.
Deși greu de descifrat la prima vedere, Mihaela Panainte are o viziune regizorală asupra teatrului absurdului de un profund simț al umorului. Este vorba despre un umor negru fin, delicat, dar în același timp spumos, elegant și deosebit de rafinat. Acest tip de umor îi este specific lui Kafka, deși piesa originală este scrisă în nuanțe încă și mai greu de deosebit de purul sadism specific societăților disforice al distopiilor culturale contemporane.
Secvențele video care captează atenția publicului sunt reprezentări mentale ale torturilor execrabile la care erau supuși condamnații din colonia penitenciară, sugestii subtile menite să mențină durerea resimțită la nivel psihic și suspansul psihologic. Kafka devine prin acest procedeu mult mai palpabil, ca și când ar fi un contemporan al nostru, perceput sinestezic.

Întâmplător sau nu, în aceeași unică zi de joi, trei persoane diferite, aflate în părți diferite de lume, mi s-au destăinuit, cerându-mi sfatul. De fapt, cred că aveau nevoie mai mult de un interlocutor. Pentru că eu le-am ascultat, căutând să înțeleg dacă era vorba de o dilemă sau de decizia finală. Nu contează că acea conversație a avut loc la telefon, prin mesaj scris sau față în față. Cert este că același subiect era aprig dezbătut. Cum eu nu cred în coincidențe, am înțeles mesajul și îl împărtășesc hârtiei și celor aflați în aceleași frământări existențiale.

Ce aveau în comun aceste trei femei? Vârsta! Care? Cea în care te crezi vultur, pe un vârf de munte și plonjezi zburând de fericire că totul ți se cuvine, că ai toate calitățile pentru a-ți îndeplini și cele mai îndrăznețe visuri. Femeile știu că vorbesc de vârsta de 40 de ani. Că nu degeaba Balzac i-a consacrat rânduri întregi. El, bărbat, venit de pe Marte, încercând să le înțeleagă pe ele, venite de pe Venus. „La patruzeci de ani femeia, mai ales cea care a gustat din mărul otrăvit al pasiunii, simte o teamă solemnă; începe să-şi dea seama că pentru ea există două morţi: moartea inimii şi cea a trupului.” Eu nu sunt de acord. Este, din contră, vârsta la care femeia își redescoperă feminitatea, senzualitatea și renaște spiritual. Iar cele care reușesc să vadă „lumina”, nu se mai întorc niciodată în „întuneric”.

Cele trei femei din povestea mea aveau vise asemănătoare, dar le lipseau libertatea, le lipseau aripile. Mai bine spus, cineva le tăia sistematic, minimalizându-le personalitatea. Lipsa intimității și armoniei cuplului din cauza soacrei, gelozia și iubirea obsesivă a partenerului sau lipsa de încredere în femeia capabilă și de altceva creator, în afară de creșterea copiilor, sunt doar câteva din motivele pentru care, „căznicia” lor se clătina.

Dacă unei femei partenerul îi spune mereu: „Nu ești bună de nimic!”, „Nu știu cum te-ai fi descurcat în viață fără mine”, „Numai greșeli…” sau „În afară de cratiță, nu ești în stare de altceva”, „Chiar nu gândești niciodată?”, „Iar ai cheltuit banii pe prostii ?” sau când după 30 de ani de căsnicie, el îi spune că „nu e sigur că a făcut alegerea bună în viață”- prin toate aceste proiecții negative, ea ajunge să se creadă o nulitate, incapabilă să ia decizii corecte, depinzând emoțional și financiar de el. Revolta și nevoia de eliberare, de libertate și evadare vine mai devreme sau mai târziu. Sau, în unele cazuri, niciodată.

Nuvelă fantastică de sorginte mitico-folclorică, povestire în ramă, inclusă în volumul „IUBIRE MAGICĂ” 1970
„Arta nu are patrie, fiind o patrie ea însăși.”
Vasile Voiculescu (1884-1963) – poet, prozator, dramaturg – și-a exercitat cu pasiune și devotament profesiunea de medic, dar s-a aplecat cu aceeași dăruire și asupra cuvântului, încadrându-se, în tradiționalism, respectiv gândirism, curent literar promovat de revista „Gândire”. Viziunea modernă o regăsim în poezie, în „Sonetele lui Shakespeare”.
Publică povestiri și nuvele incluse în volumele „Capul de zimbru” (1966) și „Ultimul Berevoi” (1966), dar și romanul „Zahei orbul”, apărut în 1978. Temele și motivele literare prezente în opera lui sunt, în cele mai multe cazuri: pescuitul, vânătoarea, magia, eresurile, omul fantastic, animalul totemic. Atras de neobișnuit, de straniu, conturează o lume de mit, magie și legendă, în care realul și imaginarul se interpătrund.
V. Voiculescu și M. Eliade abordează proza fantastică din unghiuri opuse și cu tehnici narative diferite, inedite.
Ca și în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau în nuvela lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul, în prima opera citată, iese din contingent și ajunge într-un spațiu în care timpul cunoaște altă curgere, iar, în cea de a doua, călătorim, coborâm, pendulând prin epoci diferite, în timp ce la Mircea Eliade, într-un realism de tip clasic, epicul este deplasat într-un plan ce ține de o altă realitate, o realitate fantastică, încărcată de mister, miracolul petrecându-se – parcă – într-o lume modernă.
Înrudite cu textele de magie populară, cu blestemele și descântecele noastre străvechi, povestirile lui V. Voiculescu transferă miraculosul într-un spațiu primar, o lume asemeni „Himerelor” lui Paciurea.
Personajele povestirilor sale sunt vânători, călugări sau vrăjitori, pescari. Universul povestirilor e încărcat de o simbolistică aparte. În accepțiunea mea sau, altfel spus, în lectura mea subiectivă, universul povestirilor sale – cu rădăcinile înfipte adânc în mitologia noastră străveche – e cea a dorului românesc de iubire, de înălțare, de perfecțiune, de jertfă supremă în numele unui ideal, e motivul jertfei creatoare a Meșterului Manole, e contopirea cu veșnicia prin creație.
Aceste trăsături le regăsesc, și nu partea malefică în povestirile fantastice: „Ultimul Berevoi”, „În mijlocul lupilor”, „Pescarul Amin” și în nuvela „Lostrița”.

De fapt la 24 ianuarie 1859 a avut loc prima Mare Unire a principatelor românești. A fost mare fiindcă a fost prima unire reală a celor două principate românești, fiindcă a demonstrat posibilitatea unirii tuturor ținuturilor românești, fapt ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918. La 24 ianuarie 1859 a avut loc finalizarea unui lung proces de unificare a românilor. Prima inițiativă de Unire datează de la 1600 și realizată pentru scurt timp de Mihai Viteazul. La Congresul de pace de la Focşani (24 iulie – 24 martie 1772) delegaţii celor două ţări româneşti cer unirea Moldovei cu Ţara Românească şi garantarea independenţei lor de către Austria, Rusia şi Prusia. Mișcarea naționalistă a lui Tudor Vladimirescu a avut drept obiectiv independența principatelor româe. Militantul de vază Ion Câmpeanu la 1838 îi scria agentului său Adam Czartoriyski „ Idealul românilor este să fie un singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar pentru toţi românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti. Acest ideal este scopul nostru suprem”. Liderii partidei naţionale din Muntenia la 5 iunie 1848 au înmânat Turciei un memoriu, în care se făcea un jurământ de credinţă Puterii otomane, „Patrioţii români recunosc cât de crunt au fost înşelaţi părinţii lor de către Rusia, care nu s-au gândit niciodată să facă din această ţară altceva decât o provincie în plus a imperiului său după cum o dovedeşte incorporarea Basarabiei, parte integrantă a teritoriului moldovenesc, incorporare nedreaptă şi care a înşelat buna credinţă a sublimei Porţi prin trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi”. Mişcările revoluţionare de la 1848 nu au fost în zadar. Ele au prezentat un preludiu, au pregătit unirea principatelor de la 1859.

De fiecare dată românii au profitat de situația geopolitică creată de marile imperii din regiune. Așa a fost la 1859, 1918 și probabil acum după acest război criminal declanșat de căpcăunul secolului XXI Putin. Indiscutabil Unirea Principatelor la 1859 a fost favorizată de învingerea Rusiei în războiul din Crimeea (1853-1856) și desființarea protectoratului rusesc în principate, Rusia fiind temporar îndepărtată de problema românilor, timp pe care l-au folosit foarte abil generația de aur a pașoptiștilor. Astfel Muntenia și Moldova, fără Basarabia ocupată de ruși dar cu cele trei județe din sudul Basarabiei retrocedate de către Rusia prin Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856), s-au unit la 24 ianuarie 1859.

Cum a avut loc Actul Unirii Principatelor? La 5 ianuarie 1859 reprezentanţii judeţelor vechii Moldove necucerite de ruşi şi austrieci împreună cu cele trei judeţe (Izmail, Bolgrad şi Cahul) din Basarabia (denumire improprie a părţii Moldovei ocupate de ruşi, fiindcă Basarabia reprezenta doar sudul Moldovei şi al Munteniei) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei. La 24 ianuarie 1859 Muntenia îl alege pe moldoveanul Alexandru Ioan Cuza domnitor al Munteniei, folosindu-se de o clauză ambiguă în precvederile Convenție de la Paris din 1858 în care nu se specifica clar că domnitorii aleși separat de cele două principate nu poate fi o singură persoană. Această dublă alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat unirea celor două principate româneşti (mai corect a principatului Muntenia cu principatul Moldovei ciopârţit de ruşi şi austrieci). Moldovenii ar trebui să se mândrească că la constituirea statului naţional român pleiada de fruntaşi moldoveni ai Unirii M. Cogâlniceanu, V. Alexandri, C. Negri şi, desigur, Al. Ioan Cuza ş.a., au contribuit în mod esenţial.