„Ce greșeală este să crezi că un copil, pentru că e mic, poartă-n el visuri minuscule.”
(George Enescu)
Un tărâm dulce se întindea în zare. Primele care se vedeau erau păpădiile din vată de zahăr ars ce deschideau cărarea în pădurea fermecată. Lângă pădure curgea un izvor de ciocolată prejmuit cu tufe de căpșuni. Pietre de glucoză stăteau la soare lâsând să curgă din ele frișcă rece și gustoasă.
Cel mai împlinit din pădure era însă ursulețul care şedea liniștit. Stătea tolănit pe spate, sub o tufă de zmeură. Așteapta cu gura deschisă să-i cadă câte o zmeură coaptă de vreme. Ursuleţul știa să împartă bunătățile lui şi cu şoricelul, prietenul său mic şi urechios. Din când în când prindea câte-o zmeură cu gherele şi io dăruia şoricelului ce se odihnea pe burta lui.
În pădurea magică, ciupercile în formă de clătite îmbibate cu siropul de arțar stăteau pleoștite la rădăcina copacilor. Numai bune de umbră furnicuţelor care munceau zor. Furnicuțele se mândreau cu un mușuroi din ciocolată măreț, ce se asemuia unui vulcan. În fiecare dimineață, muşuroiul scotea pe gura craterului său un lapte alb și spumos ce se prelingea ulterior în râul de lângă pădurice. Ciocolata ce se forma pe marginea râilui era cărată în guriță de către furnici înapoi la vulcan. Râul hrănea toată valea fermecată.
După o zi de polenizare reuşită, pe câmpia alăturată, albinele, stăteau tolănite pe florile din marţipan. Visau pierdute ascultând liniștite ciripitul vrăbiuțelor, care, în timp ce cântau, se răsfăţau din budinca ce se ascundea în scorburile copacilor. Câmpia era vegheată de un copac cu acadele. O broscuță mititică patina pe o acadea mare şi rotundă ce căzuse din copac mai devreme.
