Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar îm asum toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlul acestui articol desigur.
Anual vizitez Oradea, oraşul copilăriei mele. Îl găsesc pe zi ce trece mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului național, de unde mulţi tineri vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează o mulțime de asociații literare, artistice și culturale care au o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante... Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.
Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele. Revista Familia mai dăinuie și în zilele noastre în orașul de pe Crișul Repede, avându-i în colegiul de redacție pe distinșii oameni de litere: Mircea Pricăjan, Miron Beteg și Tamaș Mihok.

Am început să scriu de când eram la şcoala primară. Poate acestă meteahnă mi se trage de la admiraţia pe care o aveam faţă de fosta mea vecină, Doina Coman (alias Ana Blandiana) din Oradea. Surorile Coman, Doina şi Geta, locuiau într-o cladire lipită de-a noastră. Vroiam şi eu să fiu „scriitor” cu tot dinadinsul! Aşa că m-am zbătut destul de tare... să mă perfecţionez, sa scriu cât mai bine, să fiu publicat. Iubeam orele de limbă şi literatură română! Am avut profesori excelenţi care m-au încurajat. Printre ei, pe Gheorghe Grigurcu, la liceu - renumitul critic literar din zilele noastre - şi apoi la facultatea de filologie pe distinşii: Aurel Dragoş Munteanu, Iosif Pervain, Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Dumitru Pop, Maria Alexandrescu-Vulişici, Valentin Chifor - toţi profesori universitari mai târziu - şi chiar şi pe Stelian Vasilescu, secretarul literar al teatrului din Oradea pe care trebuie neapărat să îl menţionez. La fel şi pe fraţii Lucian şi Ovidiu Drimba, ambii profesori universitari şi scriitori, personalităţi care au sclipit pe firmamentul literaturii române contemporane.

Încercam să scriu cât mai bine! Corectam, ştergeam, refăceam un material cu multă meticulozitate. Mai târziu, în vremea studenţiei, mi-am găsit şi un slogan pe această temă, un dicton latin, „Age Quod Agis”, adică „Fă (bine) ce faci!”. Am început să studiez, să mă ocup mai minuţios de studiul limbii şi literaturii române, de stilistică, de exprimare, să frecventez diferite grupări şi cenacluri literare din Oradea şi mai apoi din Bucureşti, unde m-am mutat din oraşul de pe Crişul Repede. Am avut modele vii scrierile lui Eminescu, Labiş, Blaga, Goga, Arghezi, Paraschivescu, Stănescu, Creangă, Istrati, Barbu, Călinescu, Buşulenga, Sadoveanu, dar şi ale scriitorilor străini de alde Balzac, Cehov, Kafka, Twain, Dreiser, Galsworthy, Esenin, Orwell, Shakespeare, Khayyam, Eco, Coelho şi mulţi, mulţi alţii.

Primele roade? Mi s-a publicat câteceva, pe ici pe colo, de la revista „Viaţa Studenţească” şi „Flacăra” din Bucureşti, până la „Crişana” din Oradea. Apoi am făcut, o vreme, o pauză de scris destul de substanţială, timp in care m-am (stră)mutat în Australia. Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline de carţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie... literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională. Cărţile m-au ajutat să suport mai bine dezrădăcinarea şi m-au făcut să îmi reiau meteahna scrisului. Noi, cei aflaţi în afara graniţelor perimetrului naţional am încercat deseori să ne aducem aportul la literatura ţării de unde am plecat, la cultura acesteia. Prima mea lucrare a fost „Însemnele statului român contemporan”. Am simţit atunci că sunt obligat, că trebuie să fac cunoscut conaţionalilor mei aflaţi în străinatate importanţa acestor simboluri. Cu toate că, aici la Antipozi, nu am avut la îndemână prea multe informaţii bibiliografice, lucrarea a fost destul de consistentă şi bine primită de cititori. A fost publicată în cateva reviste româneşti şi mai târziu, graţie internetului, a ajuns să fie cunoscută şi celor din afara Australiei. Prinzând curaj, am început să scriu de toate, abordând diferite genuri precum poezie, jurnalistică, eseu, studii, comentarii, interviuri, critică literară, note de călătorie, povestiri şi literatură pentru copii. Numărul acestor producţii personale a depăşit peste o mie ca număr, fiind tipărite în 15 cărţi (aprox. 5.000 de pagini) și în peste 70 de publicaţii româneşti de pe patru continente (până la mijlocul anului 2025).

De mai multă vreme, sunt unul dintre numeroșii admiratori ai activității marelui artist fotoreporter Emanuel Tânjală -  „zeul suprem al fotografiei românești”, cum mai este el denumit -  căruia am avut norocul să-i văd o parte din cele mai frumoase imagini fotografice publicate de-a lungul multor ani prin diferite ziare și reviste din țară, dar și pe cele selectate din unele expoziții internaționale și reproduse cu câțiva ani în urmă în paginile unor cărți de mare succes, fiind lăudat și în străinătate. 
   
Sunt fericitul posesor a două din aceste cărți -„Jurnalul unui fotograf” (200 pag.), apărută în anul 2013 la marea editură „Humanitas” din București, și „Amintiri despre Țara Pierdută” (235 pag.), apărută în 2019 la „Editura Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca - ambele cu zeci și zeci de splendide reproduceri fotografice. Desigur, planurile artistului nu s-au oprit aici, după marele succes al autorului la ediția din  2019 a Târgului de Carte Gaudeamus cu volumele „Lumea filmului românesc” și „Amintiri despre Țara Pierdută”. Evident, proiectele lui vor continua...
     
Toți cititorii acestor originale cărți au avut în plus surpriza să descopere că autorul lor este și un distins scriitor român, deosebit de talentat, un adevărat artist al cuvântului, captivându-ne prin istoricitatea momentelor, prin originalitatea lor, prin frumusețea descrierilor surprinse în obiectiv și al splendidelor peisaje românești înfățișate. De aceea, încă mai demult, autorul a fost solicitat să lucreze și să publice la mai multe ziare și reviste, precum România liberă, Flacăra, Satul socialist, Cinema, Formula As, Prezent,Vacanțe la țară ș.a. 

Analizând atent opera lui, am constatat că acest artist vizual  face artă nu doar de dragul artei, ci încă și mai mult, de dragul unor concepte și principii sănătoase informative, pe care le exprimă clar prin numeroase mijloace și sugerări artistice subtile, de înaltă ținută etnică, patriotică și morală. În centrul artei lui se află ideea, crezul și convingerea pe care ne-o impune, că o operă de valoroasă artă vizuală trebuie să transmită spontan un mesaj puternic celui care o privește, cu imagini realiste, convingătoare ca documente de viitor, și să genereze într-un fel sau altul o reacție de vizibil atașament din partea privitorului. Citindu-i ideile despre arta de ieri și de astăzi și, mai ales, văzându-le acum fixate ca tablouri oficiale,  începem să înțelegem bine că arta contemporană fotografică nu trebuie să fie nicicum nebuloasă, absconsă, fără sens și țel, ci să decrie deschis o lume reală, vie, durabilă și interesantă nu numai pentru prezent, dar și pentru viitor. 

„Cei care și-au uitat strămoșii,
nu merită ca, în lumea veșniciei,
să fie alături nici de înaintașii
și nici de urmașii lor.” (N.G.L)

Se spune că murim cu adevărat nu atunci când medicul notează ora decesului, ci atunci când ultima persoană dragă uită de noi. De aceea, comemorarea celor dragi trecuți în neființă este un moment atât de mare însemnătate spirituală, cât și un prilej de amintire și de meditație.

Cu gând curat şi adevărat, să mergem, din când în când, cel puțin la marile sărbători religioase și/sau la aniversările din familie, la mormântul strămoșilor noștri, aprinzând o lumânare şi închinându-ne lor cu profund respect, cerându-le smerită iertare pentru câte le-am greşit cândva, să le aducem un pios omagiu și să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace în Împărăția Cerurilor!

Astfel vom avea clipe de adâncă trăire, simţindu-i aproape de noi, mulțumiţi că nu i-am uitat, în special atunci când o lacrimă fierbinte şi curată va porni din adâncul sufletului nostru și ne va umezi, fie şi numai pentru o clipă, pleoapele. Aşa le vom plăti, cu recunoștință și cu bunătatea sufletului nostru, nemăsurata lor trudă, încrederea şi speranţa pe care ei au pus-o în noi, nădăjduind că vom fi buni, drepți şi omenoși și că ne vom cinsti cum se cuvine înaintașii din care ne tragem.

Sunt strămoşi iluştrii, pentru care urmașii lor sunt o fală, și sunt și strămoşi la fel de iluştrii, dar pentru care urmașii lor sunt o ruşine. Depinde de fiecare ceea ce vrea să fie, și pentru strămoșii și pentru urmașii săi. Cum fiecare se poartă cu înaintașii săi, așa se vor purta și urmașii săi cu el, atât în vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană, cât și după trecerea spre veşnicie.

Sunt adevăruri pe care le vedem în viața de zi cu și: cei care și-au uitat strămoșii, sunt și ei uitați de urmași lor; cei care nu și-au uitat strămoșii, nu sunt nici ei uitați de urmași lor. Gloria străbunilor este o lumină pentru urmașii care nu i-au uitat, numai că unii ajung în întuneric.

În această lume, tot mai viciată, tot mai mulți uită că una dintre marile responsabilități ale fiecăruia este și aceea de a fi atât un demn urmaș, cât și un bun strămoș, că șirul neamului trebuie să aibă continuitate. Mai grav este faptul că tot mai mulți rămân, prin voia lor, ca „puncte ultime” al unor linii de generații ce se întrerupe și se pierde (se trece în uitare definitivă) o dată cu pieirea lor.