În această zi de sărbătoare a culturii românești, adaug o amintire personală petrecută în urmă cu 57 de ani. Atunci participam, ca reprezentant al județului Brașov, la prima ediție a Concursului Național de Interpretare a Poeziei Eminesciene desfășurat la Botoșani în cadrul Zilelor Eminescu. Urma să obțin primul meu premiu național. Am detaliat acest moment emoționant în romanul-Jurnal ”Fereastra Orbului” din care postez în continuare secvența despre care am amintit:
Fragment din romanul-jurnal ”Fereastra Orbului”, Arania, 2025
Cu liceul abia încheiat, cu anii petrecuți sub limita și așa modestă a traiului majorității, nu am cum să dețin prea multe cunoștințe reale despre lume. Totul s-a redus până acum la câteva călătorii în apropierea orașului și o excursie tematică de trei zile în Bulgaria, la Ruse, Plevna și Smârdan, sponsorizată de UTC. Fusesem luat și eu, ca recunoaștere a evoluției într-o mulțime de spectacole la care eram convocat ca recitator. În schimb, nu ajunsesem în orașe mari ale țării, la Timișoara, la Cluj, la Iași. De curând, mi s-a spus că voi face o călătorie la Botoșani. Mi s-a părut că va fi ceva similar cu descinderea la Paris. Și nu va fi într-o simplă plimbare de recunoaștere, ci ca reprezentant al județului Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene. Ideea botoșănenilor are anvergură națională, cum e și firesc să fie. Urmează ca fiecare județ să-și desemneze un reprezentant, iar acesta trebuie să recite două poezii din lirica eminesciană, la alegere. Pentru mine, chiar dacă am fost convocat destul de târziu, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, prilejul e pasionant și fără prea mare dificultate. Cunosc mai multe poezii de Eminescu pe care le studiasem în școală sau pe care le citisem cu o plăcere specială, datorată aerului accentuat romantic pe care îl degajă. O reflectare în cuget cu care simt că am afinități structurale. Cu un an înainte, citind una dintre ,,Scrisori’’, în liniște, pe o bancă de pe aleea de sub Tâmpa, departe de centrul aglomerat al orașului,am simțit nevoia imperioasă de a da fuga până acasă pentru a lua un creion și un carnet pe care aveam să aștern, în acea zi și în următoarea, prima mea poezie adevărată. Adică una prin care mădepărtam oarecum de nivelul plat al descriptivismului fără trăire din primii ani de școală, când, ca orice copil, încercasem marea cu degetul, așternând pe hîrtie câteva versuri șubrede. Simțeam acum că am mai urcat o treaptă, iar anvergura versului din scrisori mi-a fost un bun ghid al momentului. Poezia mea din acele momente, cu pronunțat patos sub-adolescentin, dar susținut, am intitulat-o „Omul”. Era destul de lungă, se simțea influența declamației unui recitator care meșterise niște versuri numai bune de interpretat pe scenă. Ele vorbeau despre necesitatea omului de a se construi, de a merge înainte, în ciuda oricăror piedici ivite pe parcurs. Nu peste mult timp, la un concurs județean, aveam să interpretez ,,Omul’’ meu și să obțin premiul I ca recitator. Nu că ar fi fost cine știe ce realizare literară, dar nici nu am simțit sfială pentru calitatea mea de poet ocazional. Da, urcasem o treaptă, așa că a fost aproape firesc ca la ceremonia de absolvire a liceului, să mai compun câteva strofe, cu care am ieșit în fața careului de absolvenți și profesori, rostind un fel de rămas-bun față de școală, față de dascăli, față de colegi. Conștiința unui traseu literar pe care să merg cu hotărâre înainte nu o am. Cel puțin, până acum. Rămâne o posibilă preocupare în ore fără presiune specială.
