(Recenzie de carte)
Autoarea, deși nu este o fiică a satului Copălău, totuși în unele momente ale vieții sale, a alergat, a visat, a copilărit, pe acele meleaguri, venind în vacanțele școlare la unchiul de pe mamă: preotul Teodor Țigănoiul, astfel încât, vrând-nevrând s-a ancorat în ițele sensibile ale egregorului local. Imitând dorința nestăvilită de a cunoaște, de a înțelege feomenele vieții sale, atât cele sociale cât și cele cultural-științifice, Gabriela López- Cobeña, așterne pe hârtie, o dorință testamentară a unchiului său, părintelui Teodor Țigănoiu, aceea de a întocmi Monografia satului.

Chiar din paginile lucrării, aflăm că preotul Teodor Țigănoiul a adunat un bogat material bibliografic de-a lungul vieții sale, însă nu a mai apucat să-l redacteze într-o monografie. Bogata experiență a părintelui, cel care a fost paroh aproape jumătate de veac (1945-1992) al bisericii „Sf. Gheorghe”, dar și materialul inedit, i-au dat speranțe autoarei Gabriela López-Cobeña că va scoate o carte, care să fie de mare folos, tinerilor și bătrânilor satului Copălău. Practic, dorința părintelui ar fi fost ca lucrarea să se numească „Monografia satului și parohiei Copălău”, însă autoarea din motive bine știute, i-a dat numele de Copălău, Județul Botoșani, file de monografie.

Fiind un om de știință, a conștientizat faptul că a-i da un astfel de nume, implica un studiu exhaustiv despre sat și parohie, iar resursele bibliografice avute la îndemână nu se înscriau la un astfel de standard cărturăresc, deoarece este nevoie de un colectiv interdisciplinar, de studii pe varii domenii, care ar fi luat mulți ani de studiu și cercetare în arhive și pe teren.

Pe ansamblu, autoare folosește multe din materialele unchiului său, care s-a documentat în diferite biblioteci și arhive, a consemnat și a conservat date și materiale de la bătrânii satului și de la alți locuitori ai săi, însă nu și-a finalizat lucrarea prin neașteptata sa pleacare în lumea de dincolo, la numai 75 de ani. Proiect său rămas nefinalizat, a constituit o premiză stringentă, ca o promisiune testamentară de suflet, pe care autoarea Gabriela López-Cobeña (nume dobândit prin căsătoria cu un cetățean spaniol) și-o va asuma în anii următori.

Romanul „Femeia care a uitat să mai plângă” (apărut la Editura „Globart Universum”, Montreal, Canada) este o bijuterie scoasă din sensibilitatea și gingășia sufletului autoarei Mihaela CD, o creație împletită din ficțiune, dar și realitate, pentru că, așa cum a afirmat chiar dumneaei în timpul evenimentului de lansare a acestei cărți, subiectul romanului e bazat pe o istorie de viață adevărată, povestită Mihaelei cândva de tatăl ei.

Ana, numele eroinei principale, a fost ales nu întâmplator, ci simbolic, întrucât i se atribuie atât de expresiv unei super-femei, jertfite de Destin sau Providență pe altarul bunăstării celor dragi și, în cele din urmă, și pe cel al propriei fericiri, atunci când, după nenorociri în lanț greu de imaginat și de crezut, întreaga ei ființă a devenit o stâncă de putere și neclintire, o femeie care, după atâta suferință, „a uitat să mai plângă", întrucât durerea sufletului i s-a pietrificat și toate lacrimile i-au secat, curgând în râul învolburat al vieții sale, unul care a curs sălbatic aducându-i, printre urcușuri și coborâșuri, mai multe lovituri cu adevărat grele decât fericire.

Toate cele 17 capitole ale romanului ne prezintă o poveste reală, cu adevărat incredibilă și palpitantă, redând progresiv o soartă de om, de femeie, de mamă, cu care, ca cititor, te contopești și îi trăiești fiecare suferință, dar și clipă de scurtă fericire, iar asta în timp ce te transpui în lumea acelor eroi dintr-o epocă frumoasă, altfel, demult apusă, cu alte valori, țesute din eleganță, politețe și rafinament al ținutei și al sufletului oricărui personaj.

Fiecare detaliu este gândit și așternut pe hârtie cu o delicatețe ieșită din comun, care amintește de stilul elegant al lui Honoré de Balzac sau de cel realist al lui Guy de Maupassant, atunci când trăirile sunt redate în ascensiune, provocându-ne stări de tot felul, de la o extremă la cealaltă, dar, mai ales, marea dorință ca totul să se termine cu bine și să o vedem, în sfârșit, fericită pe Ana!

Mă aflu în fața unei cărți mai apropiate de mine față de cele semnate anterior de scriitorul Nicolae Bănicioiu. Le-am apreciat și pe acelea, dar aceasta are ca subiect o lume în care îmi duc existența în ultimii 30 de ani. I-am străbătut toate paginile cu inima înfiorată, străduindu-mă să-mi păstrez ochiul limpede.

Mărturisesc că rar mi-a fost dat să văd atâta râvnă, cum se zice în graiul nostru popular, în efortul de a cunoaște frumusețile Rotundului nostru, atât pe cele făcute direct de mâna Domnului, cât și pe cele realizate de mintea omenească, tot la îndemnul Său. Senectutea nu a putut să-l oprească din lupta cu monotonia care se strecoară pe furiș și, din contră, l-a îndemnat să schimbe cercul activităților după cerințele interioare și după priceperea sa. Așa se explică temeinicia și frumusețea preocupărilor sale de a da naștere scrierilor cu precădere despre locuri și orașe cu poveștile lor, cu multe enigme și, adesea, cu drumuri nebănuite până la apariție sau de-a lungul timpului. Pasiunea aceasta lasă impresia că nu a simțit oboseala efortului pentru a străbate părți ale lumii noastre și pentru a le face cunoscute prin bogăția documentară și prin impresii publicate în mai multe volume, însoțite de imagini surprinse în nenumărate fotografii. Cu o caldă și aleasă prietenie, simțim cum autorul ne întinde o mână să pornim împreună să vizităm și să trăim momente de rare frumuseți și împliniri.

Visul de odinioară, atât de neclintit din speranța românilor, acela că „vin americanii” să ne izbăvească de prigoana comunistă, nerealizându-se, pentru scriitorul Nicolae Bănicioiu s-a împlinit abia în iunie 2023, prin vizita pe care a făcut-o pe pământul mult visat: „Căci demult aveam în plan,/ Visul Nord-American”. După cum se vede, visul acesta încă dăinuie. Așa se explică cel de al doilea titlu dat cărții, pus între paranteze (Visul american).

Cu toate că evoluția mijloacelor de comunicare ne-a adus la îndemână apropierea celor mai îndepărtate locuri ale lumii noastre de parcă ar fi acum un sat mai mare, dorința de a călca pe întinsul altor zone pământene, de a respira aerul altor zone geografice, de a-ți umple sufletul în mod direct cu altfel de frumuseți și realizări, e o dorință firească a fiecărui om de a fi realizată în cursul vieții. E mare diferența, să zicem, între imaginea cascadei Niagara văzută și descrisă la televizor și ceea ce ți se oferă la fața locului. Vuietul căderii de la mare înălțime a imensei cantități de apă, tremurul pământului sub picioare, apropierea cu barca de căderea apei, aerul încărcat de aburi, uneori câte două-trei curcubeie, mulțimea de oameni, nicăieri mai diferiți. atrași din toate colțurile lumii, sosiți să vadă această minunăție a lumii care te transportă parcă într-o altă lume, una nepământeană.

REZUMATUL UNUI DESTIN
Vă invit într-o călătorie fantastică, într-o lume inaccesibilă multora, cu legi proprii, total diferită de cele cunoscute nouă. Nu putem să judecăm ci doar să privim cum se perindă prin fața ochilor noștrii hotarele nestatornice ale vieții. Copii îmbrăcăți în aur, fecioare dansând îmbrăcate în rochii pline de galbeni, palate cu turle în soare, locuite de oamenii oacheși, sensibili și vulcanici, conectați cu natura și toate elementele ei. Povestea lor, parcă ruptă dintr-un timp apus, aparent primitiv, o voi relata așa cum am simțit-o eu. Fiecare dintre voi are libertatea de a-și imagina și contura acest crâmpei de viață dulce și amar.

Lumea aceasta este doar un vis pe care-l trăim așa cum destinul ni-l așterne la picioare. Cu ochii de mură sălbatică și buze ca petalele de catifea, cu picioarele goale frământând pământul din care vin, tinerele țigănci cu părul negru dat pe spate își onduleaza șoldurile, lăsând bănuții de aur să cânte în jurul mijlocului lor fraged, chemând vântul, stârnind patimi și furtuni, ele cu farmecul lor de abanos își unesc mâinile formând un cerc de lumină. Și-n centru este elementul ce-i reprezintă, ce-i încălzește, ce-i cheamă și ii caută, focul. Între țigani și foc, există un raport special, este element al nomazilor.

ORIGINI
Acești frumoși nomazi ce-au plecat din India acum 1400 de ani și care fac parte din ramura indo-ariană, iubesc să-și doarmă somnul în crângurile scăldate-n lumina lunii și se trezesc cu soarele-n gene și cu tălpile pline de praful subțire și neted al drumurilor nesfârșite.  Flăcăi lați în spate, calcă mândri și apăsat fără nici un fel de teamă, pe spinarea lutului care-i primește ca pe niște prieteni dragi. Copiii unei populații nomade de origine hindusă, iubesc și se aruncă în apele repeziale vieții, țipând și jucându-se cu existența.

Kalderas „căldărarii” trec drept cea mai închisă castă a țiganilor,excelând printr-o istorie aparte. Ei au migrat din India către Stepa Rusă. Aceștia au reușit să-și păstreze intactă identitatea, cu puternice influențe slave, sunt ușor de deosebit. Albi, frumoși, cu femeile lor robuste, cuceresc privirile printr-o ținută aparte și-un mister de neegalat. Acești romi căldărari păstrează încă tradiția de-a ascultă glasul bulibașei și-al staborului “Kris- Krisinitori”.  Krisinitori sunt instanța judecătorească formată din bătrânii grupului. În ochii altora, obiceiurile nunților țigănești ale caldararilor, apar ca barbare, cearceaful din noaptea nunții trebuie să fie pătat cu sânge, femeia trebuie să fie fecioara, asta este o normalitate la ei. Iubesc corturile, căruțele colorate și-au păstrat stilul tradițional, uimind în permanentă prin naturalețe și exotism. Staborul „divanul țigănesc” judecă strict problemele din interiorul etniei, însă refuză categoric să judece crima, aceasta fiind transferată judecății statului de drept. Trebuie punctat aici, faptul că judecata țigănească, stabor “kris” este cu mult mai veche decât Codul Civil Românesc și are la baza cele trei valori: respect, onoare, corectitudine.