Iarăși, și iarăși, mă întorc la scurtul drum al copilăriei, cu precădere la etapa vârstei între 3 și 6 ani. Mă întorc cu fața la copilul eternizat în noi, la copilăria care nu s-a stins, ci trăiește cu vitalitate în sinele nostru. A păstra copilăria în adâncul ființei noastre nu înseamnă a fi infantil, ci, mai degrabă, o rememorare a ei cu veselie și curiozitate. Ființa omenească este o ființă ludică. Chiar dacă fizic nu arătăm prea des, mintal și emoțional jocul este în largul lui. Copilăria aureolată de perspectiva realizării celor mai îndrăznețe idealuri a fost și va rămâne parte vibrantă a ființei noastre până la stingerea finală. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritatea de care suntem veșnic însetați.

Mari oameni ai omenirii au subliniat călduros păstrarea neștirbită a copilului din noi. Einstein spunea despre el, către sfârșitul vieții: „Cred că secretul realizărilor mele constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el. La fel și Brâncuși spunea: „Când ai încetat să fii copil, ai murit demult”.

La ce ne-ar ajuta dacă vom renunța la păstrarea copilăriei de-a lungul vieții, la toate acele „nimicuri”, dar încărcate de esența pură a copilăriei? Nu-ți poate cere nimeni așa ceva. Nu e nimic rău în a-ți dori să fii bun, frumos, curajos și deștept. Recunoaștem sau nu, dar cu toții o purtăm în suflet și în inimă, cu candoarea vârstei la care ne descoperim singuri, puțin câte puțin.

Mă întorc mereu la această etapă de viață care dăinuie în adâncul ființei mele ca la o carte fără sfârșit, pe care o pot citi oricând şi asta mă face să mă simt specială. Copilăria este, în esență, un loc și un timp al magiei, este insula de nemurire luminată de soarele vârstei timpurii. Este un spațiu al fericirii și al veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate, iar realitatea devine basm. Nu există spațiu și timp, toate evenimentele se desfășoară într-un prezent continuu și într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea lumii este diferită.

În ceea ce mă privește personal, de ce aș renunța la o comoară de frumuseți ale copilăriei petrecute în comuna mea natală, Țigănești-Teleorman?

Anii aceștia erau luminați de o perioadă istorică unică în frumusețe și în beneficiile unor mari transformări. Era perioada interbelică, pe când toate provinciile românești erau la sânul țării, formând o Românie „dodoloață”, în plină înflorire, făcând trecerea de la aspectul arhaic la cel european. Pe atunci era o explozie a înfloririi ființei noastre naționale și România avea un bun nume în lume. De jos și până sus era o explozie de bucurie de viață și de speranță. Viața pe care o trăiam în acei ani era dinamică, intensă, încărcată de expansivitate, de bucurie, de dărnicie, de dragoste față de viețuitoarele din universul nostru domestic, puișori, pisoi, căței… Când se întâmpla să avem în preajmă ieduți ori mielușei, bucuria noastră era nemărginită precum deschiderea inimii spre iubire şi frumos.

Îmi sunt vii acele clipe când mă jucam cu păpușile făcute din cârpe „de-a mama și de-a tata" ori „de-a măritatul" și visam în mare taină că voi fi cândva mireasă. Copilăria e un univers în care fericirea e surprinsă în cele mai neînsemnate lucruri.

Cât de ușor crezi poveștile inventate de cei mari, acele istorioare ce îți transformă copilăria în magie și mister! Nu puteam să nu credem cu toată tăria că vine Moș Crăciun noaptea și pune jucării sub brad.

Curiozitatea este o trăsătură specifică ființei umane de la cele mai fragede vârste, de aceea, ca la orice copil, curiozitatea îmi dădea avânt spre noutăți, spre descoperiri, să explorez fiecare spațiu necunoscut, începând cu camera în care am văzut lumina zilei și am mers pentru prima oară pe picioarele proprii, apoi curtea în care mă jucam cu ceilalți copii, urmând satul natal și, mai târziu, … țara și … întreaga lume. Nu scăpa nimic curiozității mele, nici măcar părțile „rușinoase” ale corpului omenesc, ascunse cu mare grijă. Nu numai că e firesc acest neastâmpăr al curiozității, dar mai ales e important, fiindcă așa ia naștere încrederea în propriile forțe, în sine, dorind inevitabil să atingi pragul următor. Copiii au în gena lor nu numai aspirația către absolut, ci și o atitudine deschisă față de nou și își păstrează până la maturitate același entuziasm în fața provocărilor vieții. Numai așa se dezvoltă copilul, având posibilitatea de a accede la noile dimensiuni ale existenței sale.

Pe măsură ce omul înaintează în vârstă, nu mai așteaptă nimic de la tumultul mișcător, luptând cu vicisitudinile vieții sau bucurându-se de darurile acesteia, păstrând în sufletul lui aceeași puritate a copilăriei.

Doar copilăria rămâne vârsta fără griji în care plutești pe propriile speranțe și dorințe cu ochii ațintiți spre absolut.
------------------
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
22 februarie 2025