Nu te număr, Timpule, nu te măsor în zile risipite,
Nici în riduri ce-și țes umbrele pe fruntea mea tăcută,
Ci în acele clipe ce au ars în mine
Fără să ceară nimic înapoi.
.
Am învățat să merg fără să strivesc tăcerea,
Să nu mă laud cu pașii mei, ci doar să calc frumos,
Să las un ecou doar acolo unde sufletul
Merită să fie atins.
.
Nu mi-ai dat totul, și pentru asta îți mulțumesc,
Căci prea plinul orbește, iar golul m-a învățat să aștept,
Să prețuiesc ce se primește fără cerere,
Să simt lumina și-n întuneric.
.
Nu am strigat către cer pentru ce n-am avut,
Dar am ridicat ochii spre Dumnezeu
Și am mulțumit pentru tot ce a rămas,
Pentru ce m-a ținut întreagă.
.
Oamenii mei sunt ca literele unui poem bine scris,
Fără rime forțate, fără cuvinte în plus,
Doar esența care nu se șterge,
Chiar și când paginile vieții se întorc.
.
M-am împrietenit cu tăcerile, cu serile fără răspuns,
Cu drumurile care nu duc nicăieri
Și totuși mă poartă spre mine însămi,
Cu umbrele ce nu mă mai sperie,
Fiindcă știu că lumina vine dinăuntru.

.
Am înțeles că nicio fugă nu duce mai departe
Decât pasul asumat spre ceea ce sunt,
Că nu în goană se găsește liniștea,
Ci în felul în care îți așezi sufletul
În fiecare colț al timpului.
.
Am lăsat în urmă visuri ce nu-mi aparțineau,
Am renunțat la măști, la lupte ce nu erau ale mele,
Am învățat că nu orice strigăt e chemare,
Nu orice drum drept duce spre lumină,
Nu orice privire ascunde adevăr.
.
Și dacă am tăcut cândva, nu a fost slăbiciune,
Ci noblețea de a nu strivi ce e prea mic pentru a conta.
Și dacă am plecat cândva, nu a fost fugă,
Ci demnitatea de a nu rămâne unde sufletul se stingea.
.
Nu cer nimic de la ziua de mâine,
Doar să vină cu aceeași finețe,
Să-mi așeze anii cu eleganță pe umeri,
Să-mi lase privirea limpede și mersul demn.
.
Și dacă într-o zi, Timpule, vei obosi și vei vrea să pleci,
Lasă-mi doar liniștea pe care am învățat să o iubesc,
Lasă-mi mâinile să îmbrățișeze fără grabă,
Lasă-mi sufletul împăcat.
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
14 Februarie 2025