Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.
De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.
Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

***
Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.
Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

***

Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.
Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.
Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.
Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.
Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

***
Dor

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la stână.
De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
Umplută cu apa rece rece la izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

***
Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu el de mână.
Eminescu n-a murit niciodată el vine
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină
şi ne pune aripi de înger, în abis
nu moare niciodată, dar niciodată
doar a urcat în vis.
Eminescu nu moare niciodată, doar iese
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
și cuvinte țese
în cântec
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
el are în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Eminescu nu moare niciodată, doar
îşi odihnește zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.
-------------------
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
15 Ianuarie 2025