FLUTURELE CU IUBIREA

Sunt un fluture venit din amintire...
Cu aripi gingașe și pline de iubire,
Sunt simbol de frumusețe,
Curcubeu cu mii de fețe,
Care doarme printre flori
Și se-ascunde printre nori.

Sunt un fluture venit din amintire...
Plin de dragoste și de iubire,
Sunt în orice vis plăcut
Și în orice suflet rupt,
Și-i ajut pe cei lipsiți
De iubire și iubiți,
Și cei care n-au văzut
Dragostea în chip plăcut.

Sunt un fluture venit din amintire...
Care seamănă în toți iubire,
O iubire, un abis
Un neant, un paradis;
O iubire ca-n povești
Cum în basme o-ntâlnești.

Și astfel, venit din vise,
Și din amintiri mai triste
Mă întorc la floarea mea,
Floarea fluturilor veniți din vise.

DEDICAȚIE

A înflorit și ultima floare-a primăverii-nmiresmate
Abia în toamna rece a uitării blestemate;
Este vestitoarea iernii, primul ei fior de gheață
Colorată și stilată, juri, veninu-i că-i dulceață.

Are spini, dar e o floare dulce și nevinovată
N-are vină că-i copila toamnei și e blestemată;
Ea se naște-n pat de frunze, și-apoi stă de pază
A naturii-nmormântare, solitară o veghează.

E balanța perfectă dintre bine și rău,
Topindu-le pe-amândouă în privirea și sărutul său;
Are ochi albaștri, un imens ocean pustiu și rece,
Un corp frumos, animal de pradă sălbatic și feroce.

Are buze roșii, un iad al sufletului plin de patimi,
Are trecutul rușinos, o Eva cu multe false lacrimi,
Are păr de aur, un deșert mitic al egiptenilor faraoni,
Are atingere fină, un ghiocel de nea între mii de flori.

FAMILIEI MELE

Un aer bolnav și putred
Respir în sânul familiei mele,
Din plămâni uscați, nebun scot urlet:
Mă sinucid! De dragul familiei mele!

Lacrimi anemice din ochii mei orbi
Se scurg în fața familiei mele,
Și pe obrajii arși, de mult ce-au fost robi,
Rămân cicatrici, din cauza familiei mele.

Venin și otravă, în vene și-n minte
Îmi curge ca și familiei mele,
Bag unghia-n carne, și nu se simte,
Sângele curge, în amintirea familiei mele.

În gol adânc și rece s-a preschimbat,
Iubrea și tandrețea familiei mele,
Și inima de piatră, neagră de oftat,
Se sfarmă-ncet, în pumnul familiei mele.

Prea mult frig și ploi și viscol
Este în casa familiei mele,
Și trupului firav, moartea îi dă ocol,
E negru tăișul, ca sufletul familiei mele.

Cu zâmbetul de gheață
Și suflu de foc
În suflet cu ceață
Pe pământ nu am loc.

Ca ultim cadou familiei mele,
Îi spun adio, familiei mele.

PRIZONIER

Cel mai sigur loc de pe pământ
E închisoarea propriului meu gând,
De ceva timp sunt prizonier voit
Și solitar, abia acum sunt liniștit.

M-am lepădat de tot cine eram eu
Am întors fața de la oglina mea,
Sunt altă persoană în locul aceluiași eu,
Un mort încă viu ce simte durerea.

Prea multe idei bătrâne
Aplicate în acești ani noi,
Ca să mai stau pe lume
Marionetă pentru voi.

Și dacă n-am curaj să plec...

Nici lacrimă, nici zâmbet
La mine n-o să vezi,
În orice fel de mic aspect
Ca fiu o să mă pierzi.

Și nu-ți voi sta în fața crucii
Să-ți spun că-mi este dor,
Ci imi voi lustrui papucii
Sadic, calm, zeflemitor.

Dar pân-atunci stau tot la mine-n gând
Un gând... mormânt îmi e-acest gând
Și voi muri curând cu el în gând
Să nu mă mai gândesc la voi, nici chiar în gând.

ȘI... PLECI...

Îngenunchiez și plâng în fața ta
Te rog să mă iubești, să nu te duci,
Te rog să fii mereu în viața mea,
Îngenunchiez și plâng, în fața unei cruci.

E o cruce ce se’nalță
Deja bătrână, deja uitată,
Între alte cruci uscate,
Tot la fel înmormântate.

E potop de lacrimi,
Jale, e prăpăd,
S-a format un gol în inimi,
Căci de-acum, nu te mai văd.

Un înger se coboară, din rai pân’ pe pământ,
O lacrimă îi curge, din ochiul lui cel sfânt,
Îi umezește buzele, și cade pe mormânt.

E obosit de al său drum,
E ghidul tău din noul drum,
Îi zic să-ți spună-n al tău drum
Te iubesc, adio și bun drum!

OGLINDA

Înger sălbatic de lumină
Ce tu spre mine te îndrepți,
Te du ’napoi de unde vii
Un ceas mai am, și-l voi trăi.

Voi face acuma încet, o utimă-ncercare
Ce n-am putut eu face-n grabă pân-acum:
Să-nțeleg de ce trăiesc, și cine sunt eu oare,
Și cine-a fost alături, de mine pe-al meu drum.

Te cunosc pe tine, ce m-ai adus pe lume,
Ai fost și-mi esti alături, la rele și la bune,
M-ai strâns în brațe când mi-a fost cel mai greu
Și m-ai strigat pe nume când am uitat cine sunt eu.

Te cunosc pe tine, ce te-ai îndrăgostit de ea,
Ai fost un stâlp, o piatră de hotar, o linie de plutire,
M-ai ajutat și sfătuit la rău, te-ai bucurat când mi-a fost bine,
Îți mulțumesc c-ai făcut parte, și tu din viața mea.

Te cunosc pe tine, prieten drag si bun
Mai mult decat un frate, ce îmi lipsește-acum,
Necaz, durere, supărare, mi-ai fost alin
Pentru loialitate, în fața ta mă-nclin.

Te cunosc pe tine, ce-n fruntea lor ai stat,
Că m-am îndrăgostit de tine, și în genunchi eu ți-am picat,
Ce m-ai trădat întâia, ce m-ai rănit întâia, ce-ntâia m-ai făcut să plâng,
Un etalon de bine și de rău, ce-ai fost mereu la mine-n gând.

Te cunosc pe tine, ce musafir ai fost in viață,
Ce-ai dat cu piciorul lucrurilor bune ce ți-au sărit în față,
Ce n-ai fost deloc atent cu cei din jur, dar nici cu tine,
O umbră ai fost mereu, și te-ai ferit de tot crezând că e mai bine.

Te cunosc pe tine, în fața căruia stau acum,
Oglinda asta nu mă minte, dar stau, mă uit, și nu-nțeleg cum:
Cum de n-am văzut-o mai devreme să nu regret?
Să fac lucrurile cu cap și suflet, că doar viața nu se scurge-ncet.

Te cunosc pe tine, ce-ai reproșat într-una
Ce-ai găsit la alții vină, să te disculpi pe tine,
Nu ai rescunoscut măcar un lucru, l-ai pasat celui de lângă tine,
Și-acum regreți și te întrebi de-i prea târziu: „să-ți asumi vina”

Înger sălbatic de lumină
Ce tu spre mine te îndrepți
Ia-mă și du-mă unde știi!
Mult rău fac eu, aici, printre cei vii.

MAMA

Și-a răsărit un pui de om, un ghiocel,
Era fetița mamii nu al tatei băiețel,
Era scumpă, delicată, cum să nu fie-alintată?
Un colț de rai era fetița, ce-avea să fie fată.

Și a crescut puiul de om, o crizantemă,
Mergea la școală purtând pe cap o diademă,
Făcea teme, învăța, și-apoi se juca afară,
Harnică și silitoare fata, ce-avea să fie domnișoară.

Și-a mai crescut puiul de om, un trandafir,
N-o mai interesa nimic, privea totul în sictir,
Avea acum un singur gând, băiatul ce-o conducea acasă,
Frumoasă era domnișoara, ce-avea a fi mireasă.

Si înc-a mai crescut puiul de om, o garoafă,
Avea servici, muncise, învățase și-acum avea o leafă,
Erau un cuplu fericit și se iubeau, puteai să-i pui în ramă,
Caldă, iubitoare era mireasa, ce-avea să fie mamă.

Și a-nflorit acum puiul de om, o lalea,
Avea și ea un băiețel, ce era totul pentru ea,
Spăla, călca, muncea de zor să fie totul bine,
Nu pot deloc să cred că mama, avea să nu mai fie.

NOI

Curve suntem în fața obstacolelor,
Ne dăm bătuți ușor și cedăm rapid,
Nomazi prin iresponsabilitatea faptelor,
Fugim, mințim, să nu fim noi cei puși la zid.

Avem în noi acel instinct primar de turmă,
Abandonăm sau devorăm pe-acela slab din urmă,

În final, noi singuri vom muri,
Dar avem prieteni, că e la modă,
Ne învârtim după deget, până ajungem suri,
Și ne întrebăm de ce nu apărem, în nici o odă.

Nu mințim să nu fim mințiți,
Dar ascundem adevăruri să nu fim învinuiți.

Suntem proști, cretini, în ce privește viața,
Nu avem idee ce-i iubirea, respectul și prietenia,
Ne lăsăm împinși de la spate sau târâți din față,
Nu știm să pășim de unii singuri, nu cunoaștem omenia.

Suntem sclavii unor concepte total greșite,
Niște creduli ce cască gura spre cei ce stau înainte.

Nu știm să iubim, să prețuim, să spunem ce simțim,
Nu avem valori morale ci doar monetare,
Pe aproape, doar din interes respectăm porunca și-l iubim,
Nu suntem noi cei altruiști și buni, ci doar păcate umblătoare.

Suntem cunoscuți pentru natura noastra impulsivă,
Remarcați altfel nu putem, trăim o viață pasivă.

Suntem cadavrele trecutului rușinos,
Repetăm greșelile din prostie că doar știm istorie,
Ne mândrim cu alegerile proaste, având un caracter zelos,
Facem lucruri negândite și greșite, și pretindem glorie.

Suntem idioții ce trăiesc doar pentru a pune în CV,
Că avem la activ o viață plină de desfrâu și vicii.

Războaie, genocid și crime, le facem cu plăcere,
Profanăm, distrugem, omorâm când ne simțim încolțiți,
Sub acțiunea minții noastre putrede, planeta moare,
Și pe noi ne doare-n cur că suntem obișnuiți...

Avem bani și lux și trăim o viață comodă în desfătare,
Suntem încrezuți și îngâmfați și eticele vechi, se pierd în zare.

In orice fiecare zi, l-am da în gât pe vecin,
Dar pe la spate... că-n față ne este frate,
În fiecare orice zi, putem împrăștia venin,
Mesagerii răului, suntem fără doar și poate.

La fiecare răsărit de soare, ni se dă o nouă șansă:
Să arătăm lumii nesimțirea noastră crasă.

Noi suntem viitorul cel de ieri,
Un regres continuu, un drum în jos, spre iad,
Călcăm în picioare tot, și ne-nchinăm în fața unei beri,
Fumăm, iubim carnal și zilele rămase scad.

Trăim clipă după clipă și nu sesizăm momentul,
Degeaba fugi, degeaba plângi, s-a dus prezentul.

AMINTIRE

Zilnic prin noroiul vieții
Înot și mă târăsc pe coate,
Aș vrea s-ajung pe malul morții
Că simt c-așa nu se mai poate.

Aud stafiile trecutului cum bat în geam,
Îndrept privirea dar ele nu-s acolo,
Și stau privind în gol și în zadar,
Îmi văd reflecția tânără, ce prost eram.

Să știu că aș fi putut avea ceva,
Ceva, ce deja era în palma mea,
Și-am aplaudat prea mult...e dureros,
Îmbătat fiind de-al vieții spectacol frumos.

Te-am înalțat pe-un piedestal treptat, treptat
Te-am adorat și iubit pe tine, zeița inimii;
Să mai ajung la tine, e târziu, și nu-mi mai este dat
Acum regret, și-s sfâșiat de ghearele cruzimii.

M-ai făcut să-mi fie teamă,
M-ai făcut să am curaj,
Mi-ai umplut inima cu bucurie
Și-apoi iară cu necaz.

Ai fost flacără vie în inimă la mine
Acum ești umbră ștearsă-n amintire,
Visele frumoase sunt iluzii trecătoare
Și amintirile plăcute, doar clipe muritoare.

N-am prețuit momentul, clipa, sentimentul,
Acu-i târziu. Bătrân și prea nătâng,
Văd în jur cum se destramă totul,
O lacrimă târzie e tot ce mi-a rămas, și-o plâng.

Simt nori îchiși cum mă apasă
Încet, treptat și-mi întunecă privirea,
Și simt strigoii cum se zbat în jurul meu
Încercând să-mi profaneze amintirea.

Vin și mă-nconjoară
Atenția să mi-o pierd,
Luciditatea-mi atârnă de o sfoară
Și gândurile, din minte mi se șterg.

Pământu-mi fuge de sub picioare
Mă afund încet într-o dulce uitare,
M-agăț cu ultimele puteri de-un fir de realitate
Dar am obosit înotând într-o mare de păcate.

Și văd regina nopții
Cu alaiu-i de durere,
Îmi strigă numele în fața porții
Să-i deschid? Să-mi dea cu coasa mângâiere?

E dureros să-ți vezi perechea
Doar cu ochii strâns închiși,
E cumplit să te gândești la ea
Între 6 pereți de lemn și fără uși.

E rece tot mai tare,
E noapte peste tot,
Mi-e frică de schimbare,
Dar sunt deja, uitat și mort.

DECĂDERE

Ești ateu, păgân și nu ai Dumnezeu
Decât propria-ți voință și plăcere
Dar te rogi la El atunci când dai de greu
Și cu genunchii roșii, cerșești putere.

Ai înlocuit credința cu obișnuița, printr-un gest formal
Te-nchini din când în când, dintr-un impuls reflex, banal
Rugaciunea ta-i săracă, a scurtat-o lenea
Sau de prost ce ești, a uitat-o vremea.

Consideri alb și negru non-culori
Dar vei fi îmbrăcat în ele, atunci când o să mori;
Și nu va sugera durerea și blândețea,
Adept al non-culorii, va sugera „noblețea”

Degeaba predici despre dragoste și iubire
Când le confuzi cu patimă și gelozie,
Degeaba-ți plângi durerea, în hohote de dor
Când tu confunzi pasiunea, cu pofta de amor.

Degeaba cânți de fericire, că ține cineva la tine
Când dragostea și-amorul îți sunt total străine,
Degeaba țipi de exaltare, că ai pe cineva,
Când singura-ți iubire, este chiar persoana ta.

Vei avea palmele transpirate
Simțind vântul rece-n spate,
Desculț, pe-asfaltul cel încins
Vei lăcrima, și-apoi te vei fi stins.

Dar ce folos o lacrimă nevinovată?
În sufletul tau negru, e doar o albă pată.
Și ce folos regretul ce îți vine-n minte?
Când tu regreți că lumea, nu te va ține minte.
------------------------------
Andrei-Vlad BÂRSAN
Sibiu, 14 august 2024