George ROCA: Aş vrea să începem cu o prezentare a dumneavoastră. În primul rând rădăcinile, de unde vi le trageţi? De unde vine toponimul “Vrăneşteanu”?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Vă mulţumesc, în primul rând, pentru ocazia, pentru răsfăţul prilejuit de un asemenea interviu. Răsfăţ? Da! Îmi aduc aminte că mama mare, acum vreo şaizeci, şaptezeci de ani, în gospodăria de la ţară, fie că gătea în bucătărie, fie că torcea, avea o „prietenă” absolut nedespărţită. Cine putea fi, sau ce putea să fie? Pisica! O mângâia blând pe cap şi pisicuţa mea se lipea, efectiv, de bunica, de fusta ei cea lungă. Linişte şi pace! Mă uitam la „scenă” şi observam totul. Ce frumos! Nu erau explicaţii, nici nu trebuia! Aşa am învâţat, fără să-mi dau seama, ce înseamnă sensibilitatea, să primeşti stimuli, să răspunzi la ei, să stabileşti legături... Coada pisicii-mi dezvăluia secretul, era un limbaj aparte acolo şi era bine. Ce amintiri! Bunica, pisica şi subsemnatul eram, să zic aşa, mulţumiţi. Mai ales pisica! Atât despre „răsfăţ”. Acum!

Deşi mulţi români purtăm numele de Ionescu, nu ştiu dacă toţi ne-am întrebat de unde vine. Păi, de la Ion! Corect. Dar Ion, de unde vine? În greceşte (când am cercetat şi eu să văd ce e cu mine, care mi-e soarta...) am găsit „Ioannis” şi Ioannis înseamnă „Dumnezeu este milostiv”. Dar numele de botez, Dumitru? În limba greacă, tot în greacă, Demetrios înseamnă „pământul mamă”; este unul din cele mai vechi nume româneşti, spun lingviştii. Bunicului meu şi neamului extins din partea dânsului în satul Vrăneşti, li se spunea... „Ai lui Tache”. Acum, Tache este forma scurtă a lui Costache sau Constantin. Stră-străbunicii din partea tatălui au venit, deci, din ţinuturile greceşti, au venit cu bani şi au cumpărat pământ. Erau tărani înstăriţi, deşi nu aveau moşii. Din partea mamei, a „neamului Popeştilor” mesajul era cu totul altul: aceştia reprezentau românii get-beget, erau oamenii locului înclinaţi spre cultură mai mult. Nici Ioneştii n-au dus lipsă de intelectuali, dar Popeştii îi întreceau.

Acum, despre Vrăneşteanu, că aţi întrebat! În toponimul ăsta se adună toate văile şi dealurile argeşene, dacă vreţi! Argeşul, viile, şi livezile, pădurile copilăriei mele, vaca Joiana, pe care o duceam la păscut, ţuica de Piteşti, dealurile subcarpatice. „Vrăneşteanu” vine de la comuna în care s-au născut părinţii mei, Vrăneşti. Şi „Vrăneştii” înseamnă „vrană”, vrana de butoi care este, la rândul ei, un bătrân cuvânt romănesc. Aţi auzit de gaura făcută la butoaie pentru a scoate vinul, ţuica? Aţi auzit de vrană? Ei, asta e! Mă gândesc eu: prea multă etimologie strică! V-am plictisit? Sper că nu. Esenţialul este că cele trei nume pe care le port îmi păstrează identitatea, gustul acela sufletesc în care m-am născut şi de care nu pot şi nu vreau să mă despart.

George ROCA: După câte am înţeles citindu-vă scrierile, aţi copilărit în Bucureşti, în faimoasa Groapă a lui Ouatu. Câteva amintiri de acolo... vă rog!

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Hai să fim expliciți... Nu am copilărit în Groapă, în groapa de gunoi, că era astupată de mult, fizic era imposibil, nu puteam, nu era igienic... n-aş mai fi scăpat de păduchi, de căpuşele câinilor, ştiţi..., de boli de piele, gastro, infecţii sau mai ştiu eu ce alte minuni... numiţi-le! Era o groapă acolo, ce-i drept, dar era mică şi plină cu var. Altă minune care aparţinea unui şantier de construcţii; pe lângă groapa asta jucam fotbal şi când scăpam băşica acolo, în groapă, ne uitam după ea... asta se întâmpla de fiecare dată când pasam aiurea şi dădeam cu băşica-n bălării. Cel care o dădea acolo o şi scotea tot el... şi tot de acolo! Aşa suna regula. Îi ziceam „pescuială de maidan cu prăjina”! Dacă nu ştiţi ce e o băşică, în limbaj de maidan însemna minge, iar bălăriile nu erau altceva decât pase prost executate cu şpiţul! Cam atât despre groapa cu var. Ce romantic!

Eu am prins începutul civilizaţiei socialiste multilateral dezvoltate, adică anii ’60, am jucat fotbalul de tip maidanez cu specificaţii de Griviţa Roşie: două pietre în loc de poartă puse pe mijlocul străzii, plus „teneşii” găuriţi în talpă ca să avem ventilaţie! Când treceau maşinile... stop, ne opream, ne uitam după maşină cu mâinile în şold... „Hai bă, treci mai repede!”. Aveam reguli precise când o luam iar de la capăt, că eram o gaşcă, o adunătură de băieţi civilizaţi(?) în cantonament de cartier, pe drumuri pietruite însă, asfaltate, plus, străjuite de castani. Groapa de gunoi dispăruse de mult; acum erau şi blocuri muncitoreşti pe ici, pe colo, ridicate de clasa revoluţionarilor în 1959-1960, pe Griviţa şi pe Bulevardul „1 Mai”.

Ei, toate astea, plus parcurile şi stadionul de ruibi „Griviţa Roşie”, erau în flagrant contrast cu vestita „Cuţaridă” (Fabrica de cuie), steagul rupt al capitalismului care încă mai supravieţuia, fluturând imaginea vibrantă a fostei mahalale ştiută de noi sub numele de „Cuţarida”. Dacă „Groapa” dispăruse fizic, bine-mersi, ce am prins eu pe străzile neglijate de Consiliul popular de atunci au fost „bombele”, că aşa le ziceam noi, o grămadă de „bombe”, un fel de bordeie interbelice-tip-mahala, a fost acel spirit al cartierelor mărginaşe de altă dată, al mahalalelor de la periferia Bucureştiului - am prins acel sindrom al sărăciei în care lăturile erau aruncate la canal, pur şi simplu in strada mare şi in văzul tuturor, fără jenă, că aşa era, nu se putea altfel. Noi, minorităţile de la blocuri, aveam chiuvete... Zona în care am copilărit nu era Calea Victoriei, definit, şi nici Cartierul Primăverii, sau al diplomaţilor! Cu toate astea, la începutul anilor ’60, Bucureştiul se transforma, deşi cărai mizeria cu lopata (încă!). Noi, cei de la blocuri, eram fericiţii, aveam apă caldă, încălzire centrală, parchet, o cadă unde să facem baie, civilizat... dar restul?

Pe vremea copilăriei mele, sindromul „Groapa lui Ouatu” exista, maidanezienele chiar înfloreau (termenul îmi aparţine, e-un fel de abstract)! Păi cum? Simplu, moştenirile! Deşi cartierul era muncitoresc, găseai o grămadă de oameni cu apucături, oameni care nu aveau treabă cu munca, analfabeţi, nevoiaşi, iziniţi ai soartei certaţi cu legea, nespălaţi şi la propriu şi la figurat - nu vreau să insult pe nimeni, dar ăsta era purul adevăr - să nu mai zic de navetiştii care veneau după o bucată de pâine neagră la oraş, la muncă, la „Cuţarida” şi care sărbătoreau evenimentul cu un pahar de băutură, două, trei... până cădeau îmbrăţişând pereţii birtului, agăţaţi de sacoşele răsturnate lângă ei. Ce peisaje! Toate astea erau garnisite cu pungăşii verbale, cu înjurături, cu vorbe murdare şi nu rar, dominate copios de bătăi in văzul tuturor, la „Căţeaua trombonită” (un birt de categoria 5!), plus cuţite, sânge, violuri, beţie cronică, prin parcuri, prin gangurile de la blocuri, furturi... şi dacă nu aveai muşchi sau să ştii oleacă de bătaie, mai bune nu o luai pe acolo. Miliţia făcea şi ea ce putea, dar sistemul era de aşa natură încât barbutiştii, jafurile şi hoţii erau la el acasă. „Parcul Copilului” îmi este martor! A fost, că acum e închis şi părăsit.

În poemul „Golanii” descriu o experienţă-şoc pe care am avut-o. Îl întâlnesc într-o zi pe unul dintre barbutiştii vestitului parc şi-l întreb, destul de arogant, ce trebuie să fac, vezi Doamne, să devin golan!? Era Nea Pană, zis Buzatu, figură cunoscută-n cartier, crescut şi educat pe Groapa lui Ouatu, văr cu nea Gică tatuatu, profesor de golani, cu diplomă penală şi cu cazier”. Vă închipuiţi ce a urmat! Minunea minunilor!

A doua zi eram invitat la o nuntă în familie: aristocraţi, oameni grei, maniere à la Paris într-unul din cartierele de lux ale Bucureştiului... Vile, pompă, fast, splendoare, străluciri... A trebuit să mă folosesc de trei linguri, de trei furculiţe, de trei cuţite, plus farfurii... greu... şi trebuia să şi zâmbesc! Ce contrast! Şi totuşi... maidanul, aşa cum a fost el, rămâne o amintire de neuitat pentru mine. Deşi nu am fost protagonistul, le-am văzut pe toate de la tribuna întâi - îmi fabricasem în cap şi un dicţionar explicativ al înjurăturilor locale - otravă curată, dar colorată, colorată, colorată, repet, just a stone away, cum ar spune englezii. Eram, într-o zi, aproape de fereastra deschisă la bucătărie, a apartamentului nostru care se găsea la parterul blocului. M- a lovit unul cu piatra în cap şi instantaneu, a ieşit porumbelul, am scăpat o înjurătură care începea cu „f...”. M-a auzit mama, din nefericire. „Ce ai spus, Puiule? Vino in casă!”. Şi mi-a tras o bătaie ca la şedinţele de reeducare din beciurile miliţiei. Credeţi că m-am potolit?

George ROCA: Aveţi nostalgia Bucureştiului de altădată, povestiți frumos... Continuați vă rog!

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Cum să nu! Eram copil şi mă duceam cu mama la magazine, pe „Lipscani”. Delicatesă curată! Nu era bucurie mai mare decât să-mi dea şi mie o „citronadă” rece, la pahar, de la chioşcurile ambulanţilor, alea de pe stradă. Mii de oameni beau din acele pahare şi cum erau spălate, sau mai bine zis nu, lăsa de dorit! Infection control, pe englezeşte! De multe ori mama, ca să scape de mine, ceda bâzâielilor, dar mă avertiza:
- Nu vezi ce spume au rămas de la alţii? Dacă te îmbolnăveşti, nu te duc la spital.
- Da, mamă, dar e mai bună decât la sticlă!

Apoi, oamenii rapizi, grăbiţi, înţepaţi sau glumeţi (de la caz la caz!), chiar dacă ai intrat în vorbă cu ei în staţia de tramvai şi nu i-ai mai văzut sau nu-i vei mai vedea niciodată în viaţa ta. Era un fel de Gara de Nord extinsă la nesfârşit, un fel de du-te vino, o frenezie sofisticată, amestecată cu meditaţii pe ici, pe colo, tipice bucureştenilor! Lume pestriţă, plină de surprize, vorbăreaţă, cetăţeni ai patriei socialiste care se descurcau aplaudându-i pe comunişti - se aplaudau unii pe alţii şi o făceau plenar, măcar că era, vădit, o comedie - oamenii ăştia îşi vedeau de treaba lor în particular, isteţ, adică nestingheriţi de ignoranţa celor care deţineau puterea vehiculând teorii derizorii. Capitaliştii erau băieţi răi şi puşi pe luate, deşi nu-i văzusem niciodată. Asta ştiam. Ce romantic! În schimb, comuniştii... Era un fel de prostie dulce a prostimii prostită de situaţii (publice) şi care ne spunea la fiecare-n parte că ceea ce am vrut, aia avem. De aceea, onest să fiu, toţi aveam planurile noastre, gătite discret în reţete proprii! Pe atunci, nimeni nu credea în socialism. Dar acum? Oare credem în capitalismul nostru, cel mult visat? Nu glumesc! Ce bine e să gândeşti una, să spui alta şi să faci cu totul altceva, sperând că rotiţa se-nvârteşte!

Şi totuşi, unde este nostalgia Bucureştiului de altădată? Vizitez România fracvent din 1997 încoace. Şi chiar acum, m-am gândit (hotărâre ad-hoc): renunţ la generalităţi, la comentariile privind politica, banii, sau mai ştiu eu ce... Surpriza?! Voi face o remarcă privitoare la un domeniu mai puţin cunoscut, deşi este unul tradiţional, clasic la noi, la români. Se cheamă religia şi practicanţii ei.

Ce vreau să spun? Conform statisticilor, Romănia este o ţară creştină în proporţie de 90%, chiar şi mai mult (9% au refuzat să răspundă la întrebare în 2022, cu ocazia recensământului, şi numai 1% au declarat că sunt atei, agnostici sau fără religie). În anii ’50, ’60, ’70 nici gând să de vorbească serios de concepţiile retrograde, religioase, de această imagine denaturată a lumii. Nici gând! Totul era ateism curat şi dacă te murdăreai cu concepţii religioase, o încurcai. În anii copilăriei, ai adolescenţei şi ai tinereţii mele, fiind ortodox (formal!) şi mergând pe la biserici din când în când, observam că cei ce frecventau locurile de închinăciune erau bătrânii (şi ăstora le sunau clopotele), atât! Restul? Dispăruseră, le era frică, vroiau să-şi păstreze locurile de muncă, nu vroiau să fie turnaţi de alţii sau să fie prinşi de securitate. Deveniseră, subit şi fără contracte, sau poate da, le aveau, deveniseră atei. Nu este o critică, îi înţelegeam, deşi nu-i aprobam în adâncul sufletului meu.În acelaşi timp, cei care vroiau să fie de partea lui Cristos cu orice preţ, încăpăţânaţii care nu vroiau să renunţe la credinţă, în majoritatea lor, se duceau la neoprotestanţi şi cum era firesc, urmau şicanele, persecuţia. În bisericile pline-ochi erau o grămadă de informatori, se ştia! Starea de lucruri de atunci, mizeria ideologică, propaganda comunistă, foametea, îi împingeau pe oameni în bisericile neoprotestante; acolo era celula de rezistenţă, ca la francezi în al doilea război mondial.

Bisericile neoprotestante erau pline de dădea pe dinafară, cum am zis. Era o chestie simplă, directă, o frumuseţe anume, pe care o regret, aş dori-o şi azi! Pe scurt: erai sau nu erai creştin! După revoluţie, lucrurile s-au schimbat radical: bisericile ortodoxe s-au umplut şi cele neoprotestante s-au golit, abia mai supravieţuiesc. Aici intervine un fel de nostalgie ciudată, o tristeţe pe care o încerc, e un soi de melancolie în care aş vrea să revăd, să retrăiesc momentele pe care le-an trăit, care m-au definit şi care-mi sunt ca un sigiliu pentru viaţa de acum şi cea viitoare. Şi asta vine, that’s on and on and on, nu pot să o opresc. Acum, bisericile ortodoxe devin neîncăpătoare şi mă bucur foarte mult, dar... mi se pare nesinceritate din partea foştilor securişti, a milioanelor de foşti comunişti, a ateilor de odinioară... Aţi auzit de cameleon? Îşi schimbă culoarea după situaţii... nu sunt gelos, dar mă întreb... Pe de altă parte, bisericile neoprotestante sunt aproape goale Exagerez? Eu asta am văzut! De ce-or fi goale? Probabil frământarea, nesiguranţa zilei de mâine, presiunea banului, să fie toate atât de puternice? Sau poate e altceva...

George ROCA: Aţi terminat Facultatea de Drept din București. Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre acest edificiu de învăţământ?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Un răspuns onest şi extrem de scurt ar fi: ostilitatea! Sunt a treia generaţie păgubită în lumea asta pe care tot noi am creat-o şi continuăm să o creăm. Vrei nu vrei, te fură valul... Amândoi bunicii au murit cu inima frântă că pierduseră totul când au venit comuniştii, în 1944. Părinţii mei, în special tata, au fost obligaţi să accepte o realitate pe care o urau. Cizma dictaturii proletare le-a strivit libertatea spirituală, ideologică pe care şi-ar fi dorit-o. Au suferit în tăcere şi au construit atât cât au putut, cât era posibil, au supravieţuit. Nu au făcut însă compromis cu nimeni. O să şi scriu despre asta, am planuri. Dar până atunci...

În ceea ce mă priveşte, am notat în meditaţiile mele îndeajuns despre acest subiect; mă duce gândul la cele trei nuvele dedicate şcolii primare, anilor de liceu şi studiilor universitare. Simt că dacă le-aş aduna pe toate într-un aliniat, v-aş păgubi... aşa că vă îndemn să le citiţi; eu le găsesc extrem de interesante, vorbesc de nuvelele „Capsomanu”, „Prăpastia drepţilor” şi „Olimpia”, apărute recent... Dacă vreţi totuşi un titlu aşa, la repezeală, gândiţi-vă, zâmbind pe sub mustăţi, că „legea este o barieră peste care trec leii, pe sub care trec căţeii şi-n care se împiedică boii”. Şi este legea noastră... Pe parcursul anilor adolescenţei, ai tinereţii, am descoperit însă o altă lege, care nu-mi aparţinea. Vorbesc de Legea lui Dumnezeu; ea înlocuieşte mândria cu smerenia, lăudâroşenia lumii cu modestia, minciuna cu adevărul, frigurile avuţiilor şi obsesia banului cu mulţumirea că atâta cât e, este de ajuns. Şi mai presus de toate, am primit răspuns la întrebările fundamentale care mă frământau: ce este viaţa, cum să fac să trăiesc pentru totdeauna, să găsesc fericirea care nu înşală, mai cu seamă pe acest pământ. Dreptul, filozofia şi în primul rând Biblia, m-au ajutat să înţeleg ce e cu mine. Dacă tot aţi întrebat şi v-am spus, aţi încercat vreodată reţeta?

George ROCA: Şi totuşi, într-o zi aţi făcut „saltul” spre antipozi... De ce Australia, de ce Melbourne?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Un vechi proverb românesc spune direct şi hazliu (deşi nu e!) că „Fugi de dracu şi dai de tac’su”. Exact asta am făcut! Am vrut să fugim cât mai departe de comunism, să ne liniştim undeva, într-un colţ de lume. Păi unde? „Down Under”, care însemnă Noua Zeelandă şi Australia. Acolo n-aveam treabă cu nimeni! Faaals! La o aruncătură de băţ era şi este China şi nu trebuie să spun mai mult... Deci, m-am uitat pe hartă şi mi-am făcut socoteala: Noua Zeelandă e prea mică... două insuliţe prăpădite, aruncate, pierdute în Pacific... Mai bine Australia! Cum am zis-o eu acum, arată ca o povestire spusă copiilor seara, ca să aibă vise plăcute. În realitate a fost pe viaţă şi pe moarte. Am ales Australia, refugiaţi fiind pe atunci în Atena, în Grecia. Naţiunile Unite ne-au ajutat, e o poveste impresionantă, o voi scrie în curând! De ce Melbourne? Ne-am fi dus oriunde, nu era cale de întoarcere. Dacă ne „repatriau”? Dacă ne dădeau înapoi în România, forţat... Ne aşteptau zece ani de puşcărie în ţărişoara noastră stăpânită de copiii lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Ilici Lenin.

George ROCA: Cum v-aţi acomodat în noua țară: cu clima, cu oamenii, cu limba?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Cum? Am un răspuns genial în simplitatea lui - nu e al meu, este al lui Dumnezeu! - determinarea!
În 1985, când s-a desprins roata avionului de pe aeroportul din Atena, noi toţi am experimentat o credinţă greu de explicat: „Australia este ţara noastră!”. Deşi nu ştiam nimic despre ea, ne simţeam ca acasă şi încă nu-i atinsesem pământul. Ce pot spune după 40 de ani de experienţe „Down Under”? Am fost şocaţi. Civilizaţie, aer curat, nu îngheaţă niciodată, Melbourne este un oraş al grădinilor, viaţa culturală este epitoma celor care suferă cu inima şi vor să-şi aline durerile cu „yummy ingredients”, cum ar fi arta, pictura, teatrul, concertele plus istorie, filozofie, muzee, numiţi-le! Pe partea cealaltă a monedei, este singurătatea! Simplul fapt că nu zici „mamă”, ci „mother”, acest cuvânt deschide un roman întreg al emigranţilor aflaţi la prima generaţie aici. Mă întreabă mulţi: „De ce te duci aşa de des în România, eşti obsedat...”. Şi le răspund imediat: „Vreau să mă înghesui în tramvaie, să mă împingă unul, sau să-mi zică una că sunt nesimţit, că am călcat-o pe pantof în plină aglomeraţie”. Sună a nebunie curată, ştiu, dar asta e! Vreau să scriu o nuvelă intitulată „Diaspora românilor”. Vreau să-mi vărs inima, dar nu să mă jelesc! E un spectacol uimitor să-ţi vezi propria viaţă oglindită într-o paradigmă, acea a limitelor existenţei pământene... mai precis, chinul conştiinţei de-aţi rezolva probleme de identitate: nu esti nici român, nici australian, sau poate eşti amândouă! Am două paşapoarte, sunt ale ambelor tări, şi la ce-mi folosesc? Când sunt în Australia, oftez după România, când sunt în Romănia visez exotica Australie... Cum s-o mai dai şi cu omul ăsta? Un răspuns mulţumitor la întrebare înseamnă câteva sute de pagini. Aveţi răbdare?
„Vine băiatu!”

George ROCA: Şi totuşi, în 40 de ani de exil nu aţi uitat limba română! Aţi început să vă depănaţi gândurile în scris... Care au fost primii paşi pe tărâmul literar?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Îmi aduc aminte, da(!), am scris prima poezie când o iubeam (nemărturisit) pe Olimpia. Se numea „Pescăruşul”... era un pescăruş de Mangalia! Din nefericire, se pare că am pierdut-o, nu pe Olimpia, ci poezia, nu o mai găsesc. Au trecut anii, am ajuns în Australia şi uite că la scurt timp am început eseuri pe teme biblice, religioase; le-am publicat în Magazinul Bisericii Baptiste Române din Melbourne. Nu au fost multe, dar am avut şi câteva poezii... Aşa a fost! Începând cu 1999, în momentul în care mi-am zis că nu are niciun rost să mă mint că sunt singur, am început să evit românii, contactele cu ei. Din acel moment a apărut scrisul, scrisul consistent. Era ca şi cum aş fi fost bolnav şi aveam nevoie de medicamente. Am început să scriu un fel de poezie de vindecare, căci nimeni nu putea şi nu avea dreptul să-mi ia gândul, să mă îndepărteze de locurile unde m-am născut, unde am copilărit, unde am iubit...

Sunt nişte procese greu de explicat, dar limba română a venit natural - cu un pic de gramatică încâlcită, cu o sintaxă aşa cum era, da, sintaxa... şi punctuaţia, ce să mai zic... Am vrut să mă las. În mom

entul acela corespondam cu o prietenă de familie, Maria Vornicu. Era lingvistă la Academia Română. Mi-a zis că am zăpăcit-o cu stilul meu, cu sensibilitatea. „De ce nu scrii? Ai găuri peste tot, gramatica... dar promit că te voi ajuta, o să-ţi revii... sunt lucruri minore!”. Din nefericire, dânsa a trecut la cele veşnice în urma unui accident.

Am continuat să scriu, sporadic şi numai pentru mine, până în 2020. Atunci a venit pandemia, Covidul. Şi în starea aceea de izolare severă, m-am întrebat iarăşi de ce scriu, pentru ce... dacă nu există comunicare. Nu cumva sunt un egoist? În 2022, un prieten bun din Sydney, Ovidiu Oprea, m-a îndemnat să contactez un grup de români care se întâlneau ocazional şi îşi prezentau lucrările, scrierile în limba română. I-am spus că am auzit de ei, dar sunt pretenţioşi şi se pătrunde greu acolo. Pe de altă parte, ca să iau parte la serile de literatură organizate de ei, trebuia să străbat 1000 de kilometri (atât e distanţa de la mine la Sydney)... Greu! A mai trecut un an şi la insistenţele lui Ovidiu, am luat legătura cu unul dintre ei, telefonic. Numele domnului este „GR”, bucureştean de-al meu.
Îl cunoaşteţi, domnule Roca? Am stat de vorbă atunci două ore şi jumătate... şi asta fără să ne cunoaştem realmente! A fost o legătură, un fel de scânteie la care nu m-am aşteptat... glume, povestiri, am descoperit că avem amintiri comune, a fost fantastic! De atunci „GR” este ca un fel de godfather pentru mine. Poate vă întrebaţi - cei care-i citesc întrebările, sau cei care-mi citesc răspunsurile - de ce vă inund cu atâtea amănunte irelevante întrebării. Simplu! Scrisul meu în limba română se aseamănă cu tacâmurile de argint. Nefolosite, se oxidează, iar matale, domnule „GR”, eşti exact ca restauratorii de artă... iei cocleala de pe argint şi munceşti tare greu pentru asta. Mulţumesc!

George ROCA: Ha, ha! Bată-ne norocu’! Mă măguliți! După câte ştiu, scrieţi atât proză cât şi poezie... Care gen literar vă motivează mai mult?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Îmi place expresia blândă în formă, dar gravă în fond, chiar dacă, adesea, folosesc direct sabia cuvântului. M-am simţit atras încă din adolescenţă de filozofie, de idealismul obiectiv. E un fel de dragoste aparte, una pentru înţelepciune şi când vine vorba de asta, cugetarea şi limba sunt inseparabile, iar scrisul apare ca o binecuvântare. Enunţurile scrise rămân, vorba latinilor: „Verba volant, Scripta manent!”. Mai există un cuvânt, este Cuvântul Bibliei, cel insuflat de Duhul lui Dumnezeu. Aici, pentru unii poate fi o surpriză enormă, generând palpitaţii - acest Cuvânt prevalează în faţa oricărei alte înţelepciuni. Deşi apare simplu şi arhaic, în spatele lui se ascunde o Lumină care ne depăşeşte capacitatea cognitivă, indiferent dacă suntem creştini sau nu.
De aceea - ori de câte ori am ocazia să exprim (chiar adiacent) splendoarea înţelepciunii lui Dumnezeu, poezia sau proza devin irelevante, mă aplec în faţa propoziţiilor divine folosind proza sau poezia - mi-e totuna, adică nu am preferinţe. Împrumutând termenii lui Hegel, ultimate reality (Idee Absolută), în faţa Divinităţii, în faţa tăcerii adevărurilor absolute, singurul răspuns adecvat este tăcerea sufletului meu, în profundă admiraţie faţă de Cel prea Sfânt; orice altceva este o proastă traducere. Aliniatul acesta îşi are inspiraţia în faimoasa afirmaţie a gânditorului Rumi: „Silence is the language of God, all else is poor translation”.

George ROCA: Ce curente literare , sau scriitori de seamă vă influenţează scrierile?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Nu am citit şi nu citesc prea mult din cauza unui defect al nervului optic. Obosesc extrem de repede şi din această cauză îmi păstrez energia pentru lecturile esenţiale. Dacă Dumnezeu a văzut că-mi lipseste un dar, mi-a dat un altul: memoria. În facultate memoram capitole, chiar cursuri întregi, mot à mot, le citeam o dată şi asta era. M-au bătut în puşcărie, fraţii mei, românii, şi am pierdut parţial memoria. Mă descurc cum pot. Unii îşi bat joc de mine şi-mi spun că am o „memorie selectivă”. Garbage, gunoaie! Mi-aş fi dorit să citesc mai mult, să gust din scriitorii reprezentativi ai neamului meu. Îmi pare rău, nu pot să vă răspund mai mult, să dau detalii.

George ROCA: De curând aţi publicat trei volume de proză, trei nuvele de fapt... a peste 550 de pagini. Le-ați citat puțin mai sus. Aţi putea face o scurtă prezentare a acestora?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: În primul rând, aceste nuvele se adresează tuturor celor care vor să citească o radiografie onestă a vieţii, accentul fiind pus pe meditaţia sufletului, pe gândurile inimii. Datele autobiografice sunt numai motivul naraţiunii, niciodată nu au fost un scop în sine; pe ele se ţese povestea unui copil singuratic, şansa unei fericiri premature, şi ea ratată; apoi urmează cascada, acea cascadă a maturităţii anilor de liceu, cu întrebări, cu frământările reale dominând alegerile în viaţă, iar finalul povestirii, da, în final apare tânărul decis, motivat şi împuternicit de Dumnezeu să întemeieze o familie cu iubita lui, Olimpia... chiar dacă preţul a fost plătit dureros, aş spune, cu lacrimile sufletului nostru ascunse în lacrima inimii lui Isus.

Pe parcursul nuvelelor, de la început şi până la sfârşit, ţes în permanenţă meditaţii sincere asupra vieţii, asupra vulnerabilităţilor noastre, ale mele, ale altora, asupra a ceea ce ar fi trebuit să fim şi nu am fost, ţes povestioare nevinovate înfrumuseţate cu hipertensiuni sentimentale... cu dulceaţa şi amărăciunile, cu neajunsurile lor. Experienţele tinereţii, dacă vreţi, supravegheate de Cristos! Iar toate astea sunt îmbrăcate în tema disfuncţionalităţii familiei - De ce? Nici acum nu-mi explic! - în acea relaţie precară a copilului cu părinţii lui, care a rezultat mai târziu, într-un defect ireparabil: fiul negându-şi părinţii în vâltoarea evenimentelor care au însemnat, de fapt, anul „-1” al căsătoriei Vrăneşteanului cu Olimpia. Dacă veţi citi ultima nuvelă, intitulată „Olimpia”, vă veţi lămuri.

Concluzia ultimă a nuvelelor, esenţa naraţiunii, dacă vreţi, nu sunt oamenii, evenimentele, ci Dumnezeu care a fost şi este substratul, cauza, explicaţia ultimă, necesară dar şi suficientă a vieţilor noastre. Şi după cum am spus de atâtea ori, nu vând religii, nu manipulez conştiinţe. Singura intenţie a fost şi este să împart cu voi formidabila veste că Dumnezeu ne iubeste!

George ROCA: Cărui segment de cititori se adresează scrierile dumneavoastră? Şi de ce?

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Vorbind strict numai despre aceste trei nuvele... creştinii mă critică pe motiv că este prea mult întuneric descris, prea multă fire pământească, este prea multă „neglijenţă” atunci când zugrăvesc intenţiile vieţii pe care am trăit-o eu, pe care au tràit-o alţii, concluzia fiind că-I fac un deserviciu lui Dumnezeu. Ce e mai trist însă, e că unii se abţin, sunt închişi, ceea ce denotă, în cel mai bun caz, nesinceritatea lor în faţa sincerităţii mele. Necreştinii, pe de altă parte, mă acuză de prea multă slugărnicie în faţa unui Dumnezeu, care, la urma urmei, poate să nu fie absolutul presupus, iar eu, drept urmare, dezinformez, creez iluzii, imagini false pentru a justifica situaţii care nici nu ar trebui justificate. Daţi-mi voie să spun şi eu ceva: absolut toţi oamenii greşim, dar avem datoria să ne ajutăm unii pe alţii, să ieşim din mizerie. Şi nu se poate face asta, valid şi semnificativ în viziunile cereşti, decât prin Isus Cristos, prin fiul lui Dumnezeu care a fost şi Fiu al omului. Ce taină!

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveţi? Mă refer tot la literatură...

Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU: Poetul meu îndrăgit, George Cosbuc, spunea: „Sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti, sunt greu de-oprit”! Cam asta e ceea ce simt, cam asta e viziunea. Uite că am mai multe proiecte pe care le ancorez tot în învăţătura biblică, dar vreau să păstrez şi sinceritatea ca fundament al credinţei şi mărturisirii mele în bunul Dumnezeu. Până atunci, doresc să vă mulţumesc încă odată pentru încurajări, pentru sprijinul acordat. Doamne ajută!
------------------
A consemnat,
George ROCA
Sydney-Melbourne (Australia)
25 iulie 2024