Proza

(Recenzie la volumul „Prin roua gândurilor”)

Neobosita Mihaela CD, ne propune un nou volum „Prin roua gândurilor”, de această dată cu articole, cronici, recenzii scrise de dânsa la cărțile care au ajuns în posesia ei. Grupate pe mai multe capitole, ne prezintă punctul de vedere al cititorului, jurnalistului, scriitorului, MIHAELA CD.

Un articol pe cât de interesant pe atât de frumos și complex, este despre „Locul unde poetul/scriitorul atinge nemurirea”. „Prin scriitură poetul, scriitorul, își asigură permanența scrierilor sale dincolo de timp și spațiu”. Fiecare scriitor care-și pune gândurile pe fila albă de hârtie, încearcă să-și prezinte punctele de vedere despre tot ce ne înconjoară, despre emoții, trăiri și sentimente. Dacă reușește să și tipărească aceste scrieri, deja face primul pas spre nemurire. Nu întotdeauna și nu fiecare scriitor are șansa să ajungă cu scriitura pe rafturile unei librării. De aceea, al doilea pas ce-l va apropia de nemurire este donarea cărților la biblioteci. Aici este locul unde cărțile pot ajunge să fie citite de cei doritori de cunoaștere, aici se împlinește visul fiecărui scriitor de a trece hotarul spre nemurire.

Un alt punct de vedere al autoarei, ne prezintă situația presei moderne „între obscenitate și false valori”. Indiferent unde se află jurnalistul, situația este aceiași. Nu mai contează bunul simț, bunul gust, protejarea și educarea corectă a tinerei generații. „Cifrele și banii” vorbesc. „Educarea cititorului nu mai este o prioritate: Senzaționalul, fabricarea de știri de senzație, vulgaritatea, acestea au prioritate în presă. S-a ajuns ca și în poezie să fie promovate scrierile cu un limbaj obscen, nesimțire, etc. Rolul poetului ar trebui să fie mult mai elegant, să prezinte frumosul aflat în tot și în toate, să cânte în versuri minunile lăsate în noi și în natură, să transmită un mesaj educativ cititorului.Cei care au înțeles greșit libertinismul vor scrie cu cerneala otrăvită a răului, a urâtului, care sigur nu sunt de proveniență divină.

Născută din cuvântul de aur al autoarei Aurelia Rînjea, cartea PIANO NOBILE vede lumina zilei la editura Stef din România, în luna ianuarie, a  anului 2023. 

Poezia reprezintă pentru poeta Aurelia  Rînjea o formă existențială, o stare de a fi care o întregește și care face parte din structura sinelui autoarei, nelăsând nici o urmă de îndoială că aceasta i-a fost dată în dar celest, pentru a fi un dialog subtil cu divinitatea. „Poezia e pretutindeni/ În libertatea zborului/ Unui gând/ A zmeului de hârtie/ Ce-mi poartă dorința/ În respirația muntelui de sare/ În cântecul de frunză/ Desprins din neputința ei/ De a deveni arbore/ În privirea unui copil/ Care mângâie stelele/ Din lumea ta lăuntrică/ Unde faci pace cu tine/ Și cu Dumnezeu/ În povestea în care/ Descoperi că nu ești singur” (Universal).

Pianul divin este „O vibraţie ce trece dincolo de înţeles, de raportare a individualului în universal, a finitului în infinit, o simbioză de spirit şi materie cu rezonanţă în universul paralel, lăuntric, căruia nu-i putem măsura abisul. O formă de rostire şi de rostuire de la amplu la adevărat, de la grav la acut, de la profunzime la elevaţie, ca o răsfrângere a fiinţei în absolut.Un limbaj ce sporeşte semantic la fiecare nouă percepţie. O geneză pe care Creatorul o recompune mereu, în alt timp, sub alte forme, pe alte niveluri. Corzile lui, adică stringuri, vibrează în fiecare din noi, dându-ne dimensiunea adevăratei noastre fiinţări” (Pianul divin).

Volumul PIANO NOBILE adună în paginile sale existența exprimată într-o multitudine de forme și trăiri. „Existența este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme” (Osho). Muzica sufletului se aude în surdină pe ritmul emoțiilor trăite, ce sălășluiesc în  interiorul eu-lui poetic al scriitoarei Aurelia Rînjea. Uneori această muzică devine un vals al inimii, ce dansează pe aripi de îngeri, dinspre cer spre pământ și invers, cântat pe clapele de argint ale pianului sufletului, ce levitează în universul infinit.

În anul 1963 aveam 27 de ani și eram directorul celei mai vechi școli din municipiul Ploiești (Școala Nr. 3 cu clasele I-VIII), unde fusese elev vestitul Ștefan Gheorghiu. Cu ocazia centenarului acelei școli, am cunoscut-o pe partenera de viață a socialistului Gheorghiu, o evreică în vârstă, doamna Safir, care mi-a povestit multe amănunte din viața intimă cu el, cauzele pentru care l-a lăsat, schimbându-l cu scriitorul Panait Istrati care, de fapt, fusese prieten cu Ștefan Gheorghiu, dar și pe Istrati l-a lăsat. Mi-a oferit despre ambii ei soți unele detalii negative rugându-mă să nu le divulg nimănui. Le-am crezut și i-am promis că nu le voi da vreodată în vileag, fiindcă toți oamenii valoroși au și părți negative în viața lor. Deoarece puțini știu cine era doamna Safir, iată aici câteva date inedite aflate chiar din spusele dumneaei!

Numele întreg îi era Safir-Maltus A. Janeta Enta (15.V.1884-1973) – soţia lui Ştefan Gheorghiu, apoi a lui Panait Istrati (1916-1921), ilegalistă din Brăila, cu fişă personală în Arhivele Comintern, după război deputată de Ialomiţa, pe lista Blocului Partidelor Democrate (1946-1948), decorată în 1971 cu ordinul „Steaua R.S.R.” clasa a III-a. Mi s-a părut o intelectuală rasată, foarte inteligentă cu care am și corespondat. Dânsa a ținut să-mi specifice că, în tinerețe, fusese o femeie frumoasă, cu mult succes la bărbați.

În același an, în 1963, am organizat și o excursie în Ardeal cu elevii clasei a VIII-a, iar printre obiectivele vizitate a fost și casa muzeu de la Ciucea a marelui poet Octavian Goga. Odată ajuns acolo, omul de serviciu de la intrare mi-a spus că muzeul se află în curățenie și că nu putem intra. Atunci i-am spus că venim special pentru muzeu tocmai de la Ploiești și că nu putem renunța. M-a trimis la doamna directoare a muzeului să văd dacă ne primește. I-am bătut la ușă și i-am explicat că am venit special din Ploiești cu un autobuz plin cu elevi pentru a vizita acest muzeu. Spre plăcuta mea surpriză, directoarea muzeului era chiar fosta soție a lui Octavian Goga, vestita Veturia Goga, care nu numai că ne-a primit onorabil, dar a fost foarte amabilă și a rugat-o pe ghida muzeului să dea detalii elevilor purtându-i prin toate camerele, apoi aceștia s-au odihnit pe iarba verde din marea curte a fostului conac desfăcându-și fiecare pachetele cu hrana de acasă... Între timp, doamna Veturia, deși în vârstă, semăna încă destul de bine cu marea soprană de pe scenele operei din Budapesta și Berlin, care, cu vocea ei frumoasă, îi cucerise inima poetului Goga devenit primul ministru al României... Dumneaei m-a invitat într-o cameră frumos mobilată unde și dormea. Acolo cred că am stat mai mult de o oră de vorbă cu fosta mare artistă.

Trăim cu toții o stare de nestăvilită urgență a schimbărilor în toate aspectele vieții, schimbări care ne pun la încercare capacitatea noastră de adaptare, ba mai mult, se întrezărește chiar pericolul continuării vieții oamenilor pe acest pământ. Se impune imperios un alt mod de a gândi, o altă viziune, o nouă concepție. Un exemplu ni-l oferă Papa Francisc cu viziuni adaptate noilor evenimente apărute în universul nostru pământesc, deși este criticabil din punct de vedere dogmatic.

Această temă despre Spirit și Materie este deosebit de complexă și anevoios de abordat, totuși ea oferă multiple motive de meditație cu o mare forță revelatoare și poate atinge în profunzime ființa umană. Punând în discuție această temă, nu înseamnă că sunt aduse noutăți, dar știm că, din ceea ce cunoaștem, se pot ascunde semnificații deosebite în detalii. Acestea trezesc în noi trăiri la frecvențe înalte, la care deschidem ochii mari, încercăm să le înțelegem întorcându-le pe toate fețele și apoi să extragem niște esențe pe care le așezăm într-o altă scară a valorilor.

A vorbi despre Spirit înseamnă a vorbi despre viață și moarte, despre taine și miracole, despre Dumnezeul nostru, Cel învăluit în mare taină, deși îi simțim de multe ori prezența. Chiar dacă este deosebit de trudnic și greu de abordat, această temă învăluită în mister e totuși cea mai dezbătută problemă de viață și de moarte a omenirii din toate timpurile, fiindcă nimeni nu poate sta liniștit în fața irevocabilei stingeri definitive a vieții și intrarea în sfera eternității. Mitul păsării Phoenix, care s-a renăscut din propria sa cenușă, simbolizează din cele mai vechi timpuri ideea posibilității transformării și regenerării, triumful puterii spiritului asupra materiei și capacitatea de a înfrunta adversitatea accesând resursele interioare.