(secvență dintr-un roman nenăscut)

Către sfârșitul anilor ’80, Tudor Ariton urma cursurile profilului de filologie-istorie, într-un liceu moldav oarecare. Clasa de elevi, plină de fete, era pe gustul său. Ajunsese aici mai târziu, abia în semestrul III, după o escală neizbutită la un liceu galonat pe zona de matematici, unde nu excela. La noul liceu devenise dintru început ținta privirilor iscoditoare ale „gazelelor”. Chiar în prima zi, o blondă ispititoare, cum avea să descopere mai târziu, îi lăsă un bilețel de bun venit. Încercă s-o identifice în zilele următoare, fără succes, așa că nu-și mai bătu capul inutil.

Apoi lucrurile au căzut în albia firescului, cu rutina zilnică de vită de povară spre ținte nu tocmai precise. Viața de licean aluneca banal, fără o miză care să-i cotropească măruntaiele. Lui Tudor nu-i fusese dat să-i cadă la așternut Munca organizată metodic, chiar dacă în jurul lui competiția pentru olimpiadele de istorie ori de limba și literatura română zămislea coroane de flăcări, invidie, încrâncenare, furtuni de lacrimi și de bucurie. Mustea în mediocritate, abia trecea clasa, însă citea mult – Balzac, Hugo, Sienkiewicz, Șolohov, Tolstoi, Dostoievski îi deveniseră prieteni, nu singurii. La sfârșitul clasei a X-a venea însă un examen esențial – treapta a II-a de liceu – iar profesorii îl vedeau pe Tudor ieșit din autostrada educației, pe care ajunsese fără niciun ambuteiaj în primăvara lui ’87. Șocul a fost când s-au afișat rezultatele, iar Tudor a prins podiumul, la câteva sutimi de locul II, adjudecat de o elevă venită de la un liceu de renume, în vreme locul I, cum era firesc, fusese confiscat de cel mai bun produs al liceului – Zaina Zorici.

E greu să-ţi începi notele autobiografice în felul ăsta… ştiu… dar simt că trebuie să deschid cămara amintirilor şi sâ încep totul prin a recunoaşte un adevâr sfâşietor: mama nu m- a vrut, nu şi- a dorit sarcina. Asta e! Aşa a fost… Urât, grotesc?

Imaginaţi-vă un „încăpăţînat” care n-a vrut să cedeze (De ce? Nu ştiu!) şi care a venit pe lumea asta, a „fericirilor” perfect nepoftit, nedorit. Unde erau cei care ar fi trebuit să- l primească, să le pese unde era mama lui? Să îndrăznesc să zic mai mult? „Judecăţile pământului”? Sunt unii oameni (şi nu-s puţini) care afirmă că una din virtuţile înţelepciunii stă în iscusinţa înţeleptului de a nu spune prea mult acolo unde nu trebuie şi nici prea puţin acolo unde trebuie. Aşadar, ce ar urma?

Să remodelez, să reclasific amintirile… sau, cel puţin, să le „zugrăvesc” o introducere decentă? Nu sunt „un înţelept”, în primul rând şi apoi, tatăl meu avea o vorbă: „să stăm strâmb şi să judecăm drept”: cele câteva cuvinte din aliniatul cu care am început povestea sunt ca o piatră doborâtă în prăpastie, se duc direct în hău, periculos, ameninţător, mâ confruntă, e psihopatologic! Nu puteam să găsesc ceva mai frumos, un fel de „vindecare”, ceva… un „Bun venit!” în casa amintirilor, ori să vă „interpretez” acel cântecel ornat cu frumuseţile sufleteşti pe care ni le dorim şi de care avem atâta nevoie, şi eu şi voi? Superficialităţi! Mă îndeamnă o pornire mocnind undeva, în adânc. E conştiinţa de sine! Am vrut chiar să „demolez” cuvintele, ideea şi să încep altfel, s-o iau de la capăt sau chiar să renunţ. Dar, oare, numai despre „impresii” este vorba în lumea asta… numai atât? Nicidecum!

Lucrurile merg mult mai adânc de cât putem cuprinde… prin ele se deschide fereastra conştientizărilor. Acolo genele sufleteşti, imaginea lui Dumnezeu, îsi capătă explicaţia şi umanul din noi este satisfăcut. Ce să zic, să spun mai mult? Printre notiţele „pierdute” pe ici, pe colo, în hârtiile răvăşite, am găsit o mulţime de „imagini” în care mi-am recunoscut sufletul. Oare să-l fi uitat ori să-l fi minimalizat în rutina de zi cu zi a gândurilor? Puţin probabil.

Căci în universul intim, acela din care sunt fâcut şi pe care îl ştiu, îl cunosc… acolo şi numai acolo îmi găsesc serenitatea gândurilor, ating sensibilul „amintirilor singuratice” şi îndrăznesc în vecinătatea fiinţială cu Dumnezeu. Vi s-a-‘ntămplat?

(1) Emigrant (migrant) și refugiat în propria ta țară

Grupuri umane au fost antrenate în valuri de popoare migratoare și colonizare a noilor teritorii cucerite, mânate de nevoia căutării de resurse de hrană și a elementului esențial vieții: sarea. Conform unor studii asupra ADN-ului uman, se pare că cercetătorii în domeniul geneticii au căzut de acord asupra faptului că civilizația umană de homo sapiens 1% a pornit din Africa de Nord, s-a răspândit spre Asia și s-a întors spre a fi întrepătrunsă cu Omul de Neandertal 98%, din Nord-Estul european rusesc. Migrația parcursă pe o perioadă de 30-50.000 de ani a cunoscut etapa „omului culegător-vânător”, la ocuparea de noi teritorii apropiate pe măsura succesului său și a demografiei sporite ca urmare a fertilității native.

Așa, din aproape în apropiere, noile entități s-au întrepătruns, diferența lor genetică fiind pe filoane aproape insesizabilă, oricum, redusă la 1-2%. Diferențele, sunt date, potrivit acelorași cercetări, făcute pe schelete umane – prin extracția ADN-ului din fosile umane, descoperite în (Peștera Oaselor, ori Peștera Muierii – din România) și diferite alte locuri din Europa – Spania, Franța, Germania, Norvegia – care nu dau diferențe mari de gene, anume specifice. Așadar, înaintea documentului scris, avem o pagină clară dată de ADN-ul uman cu privire la migrație. Pe baza acestora se poate alcătui și o diagramă a migrațiilor populațiilor.

Din acele cercetări se desprinde concluzia întrepătrunderii civilizațiilor. Ceea ce le deosebește: limba, cultura, obiceiurile, tradițiile fiind mai degrabă specifice decât cele de ordin genetic. Civilizațiile paleolitice, neolitice, halștat, bronz au anume trăsături specifice care identifică și evidențiază locuirea umană a teritoriului României de astăzi, de peste 50.000 de ani, iar acum 8.000 de ani, deja vorbim de o civilizație! Genetic populațiile sunt apropiate genetic.

Nicolo Zeno, în lucrarea sa despre istoria universală, apărută la 1557, plasează acele „roiri” descendente din Noe, cu răspândire spre vestul Europei. Războaiele europene – Troia, de pildă –, ori ale lui Alexandru Macedon, Traian considerate practic ca războaie fraticide. De ce, de pildă, nu era nevoie de translator bunăoară – cum spun marii istorici documentariști – între Traian și Decebal? Pentru că vorbeau aceeași limbă pelască, latină populară! De ce s-a ridicat o Columnă unică în istoria omenirii pe care sunt glorificați, săpați în piatră, dacii? Probabil pentru măreția și filozofia lor de viață: credința că sunt nemuritori! Nici această enigmă nu e pe deplin lămurită.

Cuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti. Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte - împletite armonios între ele - pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii. Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh", apoi la noi, colinda populară "Caloianul", sau balada noastră naţională „Mioriţa".

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie William Warriner* în cartea sa „101 Corporate Haiku", acest gen de poezie „japoneza” (sic!) cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.

În Japonia, haiku (俳句 – haika=versuri), a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în întreaga lume devenind foarte populară. Istoria genului, ne reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri, paradoxuri şi imagini poetice.