E greu să-ţi începi notele autobiografice în felul ăsta… ştiu… dar simt că trebuie să deschid cămara amintirilor şi sâ încep totul prin a recunoaşte un adevâr sfâşietor: mama nu m- a vrut, nu şi- a dorit sarcina. Asta e! Aşa a fost… Urât, grotesc?

Imaginaţi-vă un „încăpăţînat” care n-a vrut să cedeze (De ce? Nu ştiu!) şi care a venit pe lumea asta, a „fericirilor” perfect nepoftit, nedorit. Unde erau cei care ar fi trebuit să- l primească, să le pese unde era mama lui? Să îndrăznesc să zic mai mult? „Judecăţile pământului”? Sunt unii oameni (şi nu-s puţini) care afirmă că una din virtuţile înţelepciunii stă în iscusinţa înţeleptului de a nu spune prea mult acolo unde nu trebuie şi nici prea puţin acolo unde trebuie. Aşadar, ce ar urma?

Să remodelez, să reclasific amintirile… sau, cel puţin, să le „zugrăvesc” o introducere decentă? Nu sunt „un înţelept”, în primul rând şi apoi, tatăl meu avea o vorbă: „să stăm strâmb şi să judecăm drept”: cele câteva cuvinte din aliniatul cu care am început povestea sunt ca o piatră doborâtă în prăpastie, se duc direct în hău, periculos, ameninţător, mâ confruntă, e psihopatologic! Nu puteam să găsesc ceva mai frumos, un fel de „vindecare”, ceva… un „Bun venit!” în casa amintirilor, ori să vă „interpretez” acel cântecel ornat cu frumuseţile sufleteşti pe care ni le dorim şi de care avem atâta nevoie, şi eu şi voi? Superficialităţi! Mă îndeamnă o pornire mocnind undeva, în adânc. E conştiinţa de sine! Am vrut chiar să „demolez” cuvintele, ideea şi să încep altfel, s-o iau de la capăt sau chiar să renunţ. Dar, oare, numai despre „impresii” este vorba în lumea asta… numai atât? Nicidecum!

Lucrurile merg mult mai adânc de cât putem cuprinde… prin ele se deschide fereastra conştientizărilor. Acolo genele sufleteşti, imaginea lui Dumnezeu, îsi capătă explicaţia şi umanul din noi este satisfăcut. Ce să zic, să spun mai mult? Printre notiţele „pierdute” pe ici, pe colo, în hârtiile răvăşite, am găsit o mulţime de „imagini” în care mi-am recunoscut sufletul. Oare să-l fi uitat ori să-l fi minimalizat în rutina de zi cu zi a gândurilor? Puţin probabil.

Căci în universul intim, acela din care sunt fâcut şi pe care îl ştiu, îl cunosc… acolo şi numai acolo îmi găsesc serenitatea gândurilor, ating sensibilul „amintirilor singuratice” şi îndrăznesc în vecinătatea fiinţială cu Dumnezeu. Vi s-a-‘ntămplat?

Dar despre acel soi de „înţelepciune”, despre înţelepciunea înţelepţilor… ce-am putea spune? „Evrica! entuziasm all over!”. Eticul şi esteticul ne inundă, ne copleşesc. „We are humbled!” – ar exclama australienii în mijlocul cărora trăiesc de aproape 40 de ani. Ce ne-am putea dori mai mult de- atât? Echilibru, diligenţă în raţionamente, atitudine de încredere în „valoarea” omului… Cu toate astea noi, “umanii”, oriunde ne- am afla, experimentăm, incontestabil şi din plin, opusul, zi de zi, ne confruntăm cu „negurile” ascunse ale „Ego-ului”, fiecare, acolo unde suntem şi aşa cum suntem.

La urma urmei, e „planeta albastră”, „the pale blue dot”, după cum exclama Carl Sagan cu mulţi ani în urmă. Pe această „boabă de nisip”, fragili şi pierduţi în imensitatea „prafului galactic”, vrem întotdeauna mai mult, avem pretenţii, ne „stilizăm” istoriile… construim, distrugem şi iar construim pentru a distruge încă o dată… (ce- i drept, nu prea mult, conceptualizând alte “dimensiuni”!) ne confruntăm, inevitabil, cu propriile „rezultate”, fiind sancţionaţi de „legile civilizaţiei” pe care noi le- am creat şi pe care tot noi le- ncălcăm. „Wake up, people!”… adică: „Veniţi-vă în fire, oameni buni!”… cu alte cuvinte.

Vis a vis de „pledoariile” captivante ale acestui om de ştiinţă, din păcate, ateu, ale domnului Sagan, am şi eu gândurile mele, opiniile mele care vizează complexitatea la orice, dar mai întâi la ce e investit în om. Este vorba de vulnerabilitate.... Da! De vulnerabilitatea noastră, a mea şi a ta, a unora, a tuturor, dar şi de opusul ei, de reflecţia inteligentă a „inteligenţei incapabilă de conştiinţa de sine”, de instinct, după cum spunea John Sterling. Vrem şi putem să ajutăm pe alţii, ajutându-ne de fapt pe noi înşine cu gândurile, cuvintele şi acţiunile de care suntem capabili sau, dimpotrivă, refuzăm să o facem. Şi aici este prăpastia, e primul cuvânt cu care am început pagina; subliniez şi repet: „Prăpăstii”! Dar despre acea oglindă „stranie”, antitetică hăului periculos, despre SURSA „inteligenţei incapabilă de conştiinţa de sine”, în ultimă instanţă, despre „Logosul universal”, dacă vreţi! Ce ştim… vrem să ştim sau nu ceva? Da, cu siguranţă ştim!

„La început era Cuvântul! În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o! Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume. De câte ori nu am reflectat la esenţa fundamentului uman, de câte ori nu am contemplat (de la distanţă, însă) adâncimea temelor sufleteşti abia percepute în splendoarea lor de criteriile pământului… de câte ori!? De câte ori nu m-am „înfăşurat”, aşa cum am putut, cum m-am priceput, cum s-a întâmplat!? Cu vălul bucuriei sau al tristeţii, al reuşitelor sau al eşecului… Acest văl dăruit în puterea tainelor dumnezeieşti de „şoaptele” supranaturale care mi-au hrănit şi îmi hrănesc fiinţa. Pragurile vieţii, aceste praguri ale abisului! Ah! Căci erau acolo, sunt şi vor mai fi „inteligent” îmbrăcate în „necunoscutele cunoaşterii”, în bâlbâiala „teoriei adevărului” pe care noi am inventat-o şi care ne aparţine.

„Dar de ce toate astea?”, mă întreb. Şi dându-mi răspunsul, mă încearcă o „mânie sfântă”! Paradoxal, această „mânie” îmi aduce pacea! Scopul lui Dumnezeu a devenit şi scopul meu; aici e conştientizarea de care vorbeam ceva mai devreme… e al doilea cuvânt-cheie cu care am început pagina; îl rostesc cu bucurie: „Providenţă”! Spunând tot ce am spus, cred că e timpul să mă opresc. Sper că nu v-am obosit cu „adierea” subînţelesurilor, cu „ascunzişul” gândurilor mele! Hai să revenim la cele pământeşti, la naşterea „amărâţilor”, a subsemnatului, de exemplu… că tot am început cu naşterile, cu simţul „matern”, cu „refuzurile”!

***
În ce mă priveşte, am venit pe lume repede. Aşa mi s-a spus... Și sincer vorbind, nici nu cred că aveam altă şansă. Un rebut, un lepădat abia scâncind, o stârpitură la vreo 700 de grame (după spusele mamei)!!! O „speranţă” printre aşa-zisele „fracturi”, uitându-te în „fisura” existenţei… Eram imaginea disfuncţionalităţii întruchipate care pierdea însă războiul confruntată fiind cu „sacul” aparent haotic al evenimentelor vieţii. Mă tot gândesc la ce-a fost. O „mutaţie”, ceva unic… iraţionalul se disipa căci, mai presus de orice, Dumnezeu era acolo!

Toate acestea, „prea-fericita” mea naştere, s-au întâmplat într-o seară călduroasâ de vară. Anul 1955. Locul? O maternitate liniştită într-un orăşel medieval şi el liniştit, în centrul vechi al Sibiului. După câte am auzit de la mama, au existat două motive ale venirii mele premature pe această lume. Primul mi-a ajuns la urechi devreme, în anii copilăriei: fizic, dar şi mental (nu moral!), mama a avut probleme, i-a fost frică să mă nască; mai trecuse printr-o experienţă dificilă, aceea a naşterii fratelui meu… care a fost „mare”, extrem de „mare”, după spusele dânsei. Al doilea motiv a venit mult mai târziu, după aproape şaizeci de ani şi a căzut ca o ghilotină asupra pământului din mine, tăindu-mi nu numai capul, dar ciopârţindu-mi şi sufletul.

Într-un „interviu 1 la 1”, am întrebat- o pe mama: „Mamă, l-ai iubit pe tata?”. Răspunsul dânsei a fost devastator de scurt şi sincer: „Nu ştiu!”. La un an după asta, mama a murit, s-a dus după tatăl meu luând cu ea şi picul de dragoste care ar fi trebuit să-mi rămână moştenire. Cine „mi-a furat” ingredientul, substratul intens uman al fiinţei mele? Posibile explicaţii… Eventuale răspunsuri? Subiect dificil… veţi înţelege! Până atunci, ce pot spune e că aceste două „motive” ale naşterii mele premature aveau să-mi pecetluiască firea, comportamentul, gândirea… sufletul! Chiar binele şi răul aveau să arate, cumva, specific în zilele fericite sau mai puţin pe care le-am trăit pe faţa pământului, în grădina lui Dumnezeu.

Cu toate astea, dacă mă gândesc bine, bine, este chibzuinţă, e o structură în „limbajul trecerii vremurilor”, există o semnificaţie anume a spaţiului infinit în care exist, cumva, şi eu… infinitezimal. De ce? În ce mă priveşte, am auzit, am simţit, dar mai cu seamă am experimentat - involuntar sau nu - acea „punte” splendid suspendată peste „prăpăstiile” evenimentelor, ale mele, sau ale altora. M-am întrebat adesea „ce e cu mine”!? A fost acel patetic „încotro și de ce” şi „cum si pentru ce”! Căci la ce bun realităţile vieţii dacă nu-şi au un sens, o direcţie, un înţeles.
Existenţialism, probabil, veţi murmura…

Şi chiar de-ar fi sau nu aşa, am învăţat oare, vreodată, ceva, realmente, din toate ce m-au însoţit, din tot ce-mi şopteşte trecerea anilor? Fără- ndoială! Un singur lucru, dar un singur lucru îmi este foarte clar acum! Simt nevoia acută să spun lucrurilor pe nume, fără ocolişuri, fără menajamente… Încă mai am timp şi simt realmente că nu am nimic de pierdut! Aş vrea să ajut pe alţii, sincer, sincer, sincer! Căci este vorba de frumosul care începe cu tine însuţi atunci când esti tu însuţi. Ce şansă fericită! Am descoperit acest adevăr!

***
„I’m not much but, I’m all I have” este constatarea unui om analizându-şi fiinţa în oglinda singurătăţii… iar Sigmund Freud, fondatorul Școlii Psihologice de Psihanaliză îşi formula concluziile: „Venim pe lume singuri şi singuri plecăm din ea”. În ce mă priveşte, „singurătatea”, acest subiect „arhitectural”, nu mi s-a aplicat deşi, poate, mi se aplică acum. De ce? Simplu!

Aveam doar câteva luni (probabil chiar săptămâni) în uterul mamei, când „am mutat” mobile… Da! „Am mutat dulapuri” împreună cu mama şi tot felul de obiecte care mai de care mai grele. Apoi, „m-am jucat” cu fratele meu mai mare care sărea pe pântecele mamei într-o bucurie frenetică … aşa mi s-a spus. Singura deosebire dintre fratele meu şi mama era că primul nu ştia ce face.

Un avort, ceva „legal”, un „accident” regretabil… ar fi trebuit să urmeze, dar nu a fost să fie! Dumnezeu era acolo! Uite că am fost un „încăpăţânat” chiar mai înainte de a respira aerul planetei. N-am vrut să cedez (după cum v-am mai spus!) şi m-am născut aşa cum m-am născut… aproape mort. O stârpitură neavortată!

Naşterea mea a fost ca o „executare silită” (jargon legal). Ceva ce trebuia făcut în virtutea dreptului cuiva de a o face… Aproape că „m-au scăpat pe jos”! Nu a fost o naştere dificilă ca a fratelui meu, de care mama s-a temut atât de mult. Au urmat săptămâni grele, întunecate, m-am zbătut între viaţă şi moarte, m-au ţinut în vată, în incubator… Eram extrem de fragil. După aproape trei săptămâni, într-o seară, m-au adus la pieptul mamei ca să mă hrănesc cu laptele matern. „Doamne, de n-ar suge!”. Aceasta a fost „rugăciunea” mamei mele când m-au adus la ea. Ştiţi ce greu e? Cu toate astea, „Omul propune şi Dumnezeu dispune”, cum zice românul! În două minute i-am rupt mamelonul (după spusele mamei!). Luptam pentru existenţă (formulările tatei), căci eram înfometat, tare înfometat. A fost pentru prima oară când mama a plâns, a cuprins-o mila şi m-a primit!

Au urmat câţiva ani grei în care am fost dus la spitale, pe la tot felul de doctori oftalmologi, neurologi, psihiatri, pediatriști. De ce? Nu aveam nimic. Numai că mama, ştiind ce a făcut cu mine, se temea că voi fi un handicapat, un infirm, un bolnav pentru tot restul vieţii - cum se mai întâmplă, din nefericire, uneori! Ba că aveam capul mare, disproporţionat în raport cu restul corpului, ba că „mă uitam câş” (e diagnosticul meu, supermaidanez… Puţin mai elevat ar suna „atrofie optică bilaterală”!), ba că refuzam de prea multe ori să-i execut ordinele, demonstrând astfel o „insuficienţă psihologică”, o „tulburare continuă” de comportament. Ce să mai zic? La urma urmei, mama avea nevoie de un copil cu care să se mândrească, de un copil care să promită şi eu nu-i satisfăceam, deocamdată, aşteptările.

***
Aşa, ca un mic divertisment, vă propun o pauză. E un fel de moment vesel în trei acte. Aveţi un zâmbet la dispoziţie? Îmi aduc aminte că foloseam tot felul de termeni pe care mama credea că îi „recit” ca un papagal, că îi „mimez” ca o maimuţă, inconştient, sau pe undeva pe- aproape şi asta din cauza „dezechilibrului mental” pe care-l afişam. De exemplu! Era-ntr-o luni, început de săptămână, şi o verişoară de-a mamei, vizitându-ne, nu mă lăsa să mă joc cu păpuşile… Băiat la patru ani! Alt „defect”! Atunci eu, vădit „deranjat”, i-am zis: „Nu mă agasa, nu mă plictisi!”.
„Ce zice, dragă?”

Apoi tata, într-un ajun de Crăciun, a adus de la servici trei cartonaşe cu desene, vreo patruzeci la număr, dacă-mi aduc bine aminte. Erau iepuraşi surprinşi în diferite ipostaze şi care aveau, fiecare sub desen, scrise, câteva cuvinte: „Cine-i gata de scandale, cine-i papă-lapte moale, cine-i oare mutulică, cine-i cel mai plin de frică?”. Şi fiind destul de lungă povestea, şi plicticoasă, tata s-a mulţumit să mi-o citească odată, dar în fugă. „La ce bun, copilul tot n-o pricepe… e prea grea”.

Nu avea de unde să ştie, săracu’ tata, că mi-a plăcut aşa de mult încât a doua zi dimineaţa, singur-singurel, în bucătărie, „citeam” cu degeţelul tot ce era pe cartonaşe… patruzeci de căsuţe cu desene. Fără greseală, mi s-a spus. Şi acest episod a fost interpretat de părinţi ca o dovadă clară a „deraierii” mele, a dezechilibrului psihic de care „sufeream” pentru că era imposibil (după opinia lor şi a altora) ca un copil de patru ani să memoreze cu atâta claritate şi atât de repede (să nu mai vorbesc şi de „mult”) fără să eclipseze alte activităţi cerebrale.

La cele de mai sus aş mai adăuga (fără glume, de data asta!) şi pofta mea nebună, de nestăvilit, pentru „viteză”. „Troaca” era aparatul cu care-mi satisfăceam nevoile. Ce era? O trotinetă făcută în stil socialist, din lemn întărit cu fier, dar şi cu spiţe la roţi… Un fel de maşină de curse… Era ca o „vijelie” de neuitat!

Singura problemă ar fi fost (şi a fost!) că nu distingeam între stradă şi trotuare. Pe lângă faptul că nu existau maşini în zona aceea (un lucru bun!), la polul opus (adică un lucru rău, sau cam aşa ceva) nu existau nici borduri (cel puţin pentru mine) şi nici colţuri, acele colţuri obraznice” ale clădirilor, ale gardurilor… Totul era direct, drept şi rapid. Să nu mai zic de gropi sau alte obstacole cum ar fi fost pomii sau oamenii... Sărmanii de ei, câţi am jupuit, câţi am tamponat! Rezultatul? Cucuie la nesfârşit, ca-n desene animate, julituri absolut peste tot, luxații, entorse... „Apă de Burow”* (dacă nu ştiţi ce e, dau o explicație la subsol!) apoi pansamente, copci și posibile „clătinări de creieri”! „Vai ce snamă de copil, uite ce poat’-să facă!” erau comentariile aparent binevoitoare, scrutinul inoportun al vecinilor. A doua zi o luam de la capăt în ciuda frământărilor disperate la care erau supuşi ai mei şi cărora nu le puteau face faţă... că erau „depăşiţi”. Mă tot întreb de ce nu mi-au confiscat trotineta (plural: trotinetele)!!!

În fine! Istoria Şeherezadei, cele „O mie şi una de nopţi” ale mele s-au terminat când am împlinit şapte ani. Cu ocazia „vizitei” la profesorul Piţi Vasiliu - doctor pediatru, expert în cercetarea pediatrică, recunoscut peste tot, mămica mea îşi prezenta destul de arţăgos cazul. Pardon, îmi prezenta cazul! Era un dosar ghiftuit cu tot felul de teste şi diagnostice ale altora - multe dintre ele îndoielnice în ceea ce priveşte validitatea.

În timpul „pledoariei” dânsei (precum că aş fi fost bolnav?!), profesorul mă urmărea atent, dar fără să-mi atragă atenţia şi a văzut în mine un copil activ, independent, dar sâcâit de tevatura investigaţiilor medicale. Verdictul profesorului a fost rostit scurt, precis şi dur, fără „drept de apel”: „Du-te doamnă cu copilul de-aici că nu are nimic, e sănătos!”. Ce cuvinte adevărate, verificate în justeţea lor de anii care-aveau să vină!
------------------
* Apă de Burow - (triacetate de aluminiu) un antiseptic folosit în anii ’60 pentru vindecarea luxațiilor, umflătiurilor, juliturilor, a rănilor superficiale, și a abraziunilor tegumentare.
----------------------------------------------------
Dumitru IONESCU - VRĂNEȘTEANU
Melbourne, februarie 2023