Suntem ființe sociale, relațiile cu cei din jur sunt extrem de importante și necesare. Nu suntem și nu putem trăi singuri, cu toate că se întâmplă uneori ca prezența celorlalți din preajma noastră să nu ne scutească de sentimentul însingurării. Mai mult însă, deși suntem tot mai mulți pe fața pământului, totuși simțim că suntem tot mai singuri. Dar, oricâte impedimente ar fi, nimeni nu ar putea alege o existență fără prieteni. E scris în codul nostru genetic să stăm împreună. Chiar și pustnicii în izolarea lor totală sau pușcăriașii pedepsiți cu devastatoarea izolare își rup de la gură ca să hrănească un șoricel rătăcit prin preajma lor, căci prezența lui înseamnă viață, iar prezența lui neașteptată se aseamănă cu o rază cerească.

Singurătatea e un fenomen complex. Pentru fiecare dintre noi, singurătatea are o însemnătate deosebită, având nuanțe foarte personale, rezultate din experiențe de viață. Emil Cioran spunea că „începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor”.

Omul este singura ființă care știe ce este singurătatea.
Nimic nu ne face mai vulnerabili decât singurătatea, dar uneori o căutăm. Singurătatea, înzestrată cu aspectele ei benefice sau distructive, poate fi o pedeapsă ori un lux rar. Pentru rugăciune, meditație, pentru momentele de creație și în mai multe alte situații, avem nevoie de singurătate. O vorbă înțeleaptă ne îndeamnă: „mai bine singur decât într-o companie proastă”, mai ales în perioada adolescenței și a tinereții, în timpul formării personalității. Alteori, singurătatea este cel mai bun medicament.

Când ne aflăm în momente grele, când singurătatea mușcă direct din inimă, avem nevoie de prezența unui om cu inima caldă și plină de înțelegere care să ne mângâie sufletul făcut zdrențe. Câteodată numai simpla prezență a unei persoane dragi poate să aducă o bucurie și o caldă mângâiere.

Nimeni nu a descoperit vreodată o metodă care să ne ajute să măsurăm adâncimea reală a sentimentului dureros al singurătății. Marii oameni sunt adesea singuri, deoarece ei și-au creat niște standarde ale gândirii atât de înalte, încât nu-și găsesc oameni pe măsura lor.

Se întâmplă uneori ca „singurătatea și sentimentul de a fi nedorit să reprezinte cea mai cruntă durere”. Aceste cuvinte spuse de Maica Tereza ne trimit cel mai des cu gândul la suferințele devastatoare pe care unele persoane le trăiesc din plin în anii bătrâneții. Oamenii vârstnici, odată cu ieșirea la pensie sau încheindu-și rostul lor în gospodărie, se retrag treptat din viața socială și își ațintesc ochii spre lumea în care și-au desfășurat întreaga lor viață, nu de puține ori învăluită în aureolă și respect. Acum parcă trăiesc într-o altă lume, din ce în ce mai diferită și mai neînțeleasă, o lume străină aflată într-o goană nebună a schimbării, neînțeleasă și cu prea puține foloase pentru seniori. Cu deosebită emoție repet în minte, cu lacrimi ivite spontan, versurile poeziei lui Adrian Păunescu, „Repetabila povară”.

Acest sentiment al singurătății care ne încearcă de atâtea ori de-a lungul vieții noastre este descris atât de bogat în lucrările autorilor de artă, dar mai ales în proză și în poezie, încât nimic nu poate fi mai liniștitor și util decât a citi gândurile și trăirile acestora. În momentele în care am avea nevoie să umplem golul din interiorul nostru, un citat potrivit se poate simți precum o îmbrățișare din partea unei persoane dragi, un motiv de bucurie în clipele în care nimic nu pare să ne poată liniști.

Ne trece un fior rece prin șira spinării când ne gândim că nimeni nu poate garanta evitarea dezastrelor durerii aduse de pustiitoarea singurătate când ne aflăm la o vârstă mai înaintată. Fiecare om are speranța că poate să le evite așezând din timp problemele vieții la rostul lor, încât acestea să fie gata să sară în ajutor la nevoie. Dar, cum se știe, „socoteala de acasă nu totdeauna se potrivește cu cea din târg”.

N-avem certitudinea că felul în care omul se concepe pe sine însuşi, felul cum își conturează trăsăturile morale care să-l ajute la bătrânețe se vor potrivi cu noile condiții ale senectuții. La toate acestea se mai adaugă adesea și neprevăzutul.

Singurătatea e mereu în preajma noastră, cu toții am fost încercați, gustându-i beneficiile, dar și amarul într-un fel personal. Se pare că de-a lungul timpului au fost mai multe conflicte între generații decât armonii. Pentru că singurătatea face parte din zestrea noastră umană, cu această ultimă trăire trecem pragul cel mare al vieții, așa cum se spune din bătrâni: „fiecare moare singur”. Le dăm crezare celor care cred că o mulțime de boli își au rădăcina în anxietate și singurătate.

Lumea ar fi mai bună dacă fiecare om s-ar sili ca, măcar din când în când, să își alunge singurătatea devastatoare și ar chema singurătatea să-i stea în preajmă cu beneficiile ei. Să nu uităm că cele mai multe progrese ale lumii au fost create în singurătate.
------------------
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
25 mai 2023