„Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale și merită să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru bogăția ideilor, mesajul poetic și frumoasa realizare artistică.

Am tradus poemul „Luceafărul” în limbaa franceză, pentru a pune în evidență importanța acestei opere și a susține acest proiect.

Cartea publicată de Editura Pim din Iași în 2025 are o excelentă realizare grafică, fiind ilustrată de renumitul grafician Mihai Cătrună.

Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.

„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/ moarte, nemuritor/ muritor, terestru/ astral, clipă/ eternitate, întuneric/ lumină, vis/ realitate, iubire efemeră/ iubire eternă etc.

Eminescu are meritul de a reda înaintea lui Einstein în acest poem, ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos ( a se vedea descrierea zborului Luceafărului prin cosmos), realizând o formulă poetică a teoriei relativității.

Poemul îmbină toate elementele liricii eminesciene și universale: incompatibilitatea dintre ființele muritoare și elementele cosmice eterne, aspirația spre iubire, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, ideea eternității, destinul omului și puterile demiurgice, contrastul între terestru și astral etc.

Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris: „Aceasta e povestea. Iar ințelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Așa cum pasărea nu poate cuprinde întregul cer cu aripile sale, nici eu nu pot cuprinde, în câteva cuvinte, tot ce am simțit în această zi de lumină. Dorul de acasă, bucuria reîntâlnirii, chipurile calde, îmbrățișările, toate m-au învăluit ca o rugăciune auzită.

M-am întors în locurile dragi inimii mele. Dar, de fapt, nu am plecat niciodată. Printre ele, Ocna Mureș a rămas în mine ca un cântec în ritmul căruia am crescut, o respirație care nu încetează. O mamă ce continuă să iubească dintr-o altă dimensiune.

Acolo m-am născut. Acolo s-a scris prima poezie din ochii mamei mele, Aurelia, și din sufletul tatălui meu, Iuliu. Am venit pe lume în urmă cu 55 de ani, dar ieri m-am născut din nou, în lumina celor care m-au primit cu brațele sufletului deschise.

Cu inimi pline, au traversat distanțe oameni dragi de pretutindeni doar ca să mă îmbrățișeze cu prezența lor. Am avut alături și pe cei dragi din locul unde am crescut, Lunca Mureșului, din copilăria mea, iar soțul meu, sprijin și lumină, mi-a fost alături tăcut, dar deplin.

A fost acolo fratele meu, Vasile Crișan, alături de cumnata mea dragă. A fost și Alunița, sora mamei mele, lumina care m-a încurajat când nu știam că scriu poezie. Au fost și lacrimi ce nu s-au văzut, dar care m-au însoțit toată seara.

Îmbrăcată în costum popular, țesut de vreme și vatră, am simțit că port cu mine tot neamul meu. Nu mai eram o femeie, un poet cu o carte în mână, ci copila care visa odinioară în sala de cinema, în timpul liceului. Numai că, de data asta, filmul era real, iar eu, alături de ei, îngeri spectatori ai vieții, îmi simțeam inima bătând în versuri vii.

Au fost atâtea îmbrățișări și buchete de flori, încât mâinile îmi tremurau. Atâtea zâmbete, încât sufletul mi s-a umplut instantaneu de lumină și bucurie.

Printre darurile primite, Anda Negrea, o fetiță cu voce de înger, ne-a cântat. Am stat lângă ea și nu mai știam dacă sunt pe pământ sau în cer, lângă Dumnezeu.

„Un trandafir pentru buzunarul tău” (A rose for your pocket) este un capitol al cărții „Învățături despre iubire” (Teachings on love, Parallax Press, Berkeley, California, 1997) scrisă de călugărul budist Thich Naht Hanh (1926-2022), în care povestește cum și unde a aflat despre „Ziua mamei” ca sărbătoare națională. Prin reflecțiile sale, cât și prin sfaturile date celor care încă au mamele în viață a plantat semințele iubirii filiale în mințile celor care au avut norocul să citească lucrarea amintită.

Thich Nhat Hanh, numit și the „Father of Mindfulness” (Tatăl/Părintele vieţii conştiente) se afla într-o vizită în Japonia, în districtul Ginza din Tokio împreună cu călugărul Thien An și s-au întâlnit cu câțiva studenți japonezi în fața unei librării. Una dintre studente, i-a pus discret o întrebare călugărului Thien An, apoi a scos din geantǎ o garoafă albă pe care a prins-o cu un bold pe roba călugărului Thich Nhat Hanh. Acesta a fost surprins și puțin jenat, dar nu a întrebat nimic, deși habar nu avea ce însemna acest gest. A încercat să se comporte natural, gândindu-se că era vorba de o tradiţie localǎ. Thich Nhat Hanh a vorbit fluent în limbile sanscrită, pali, franceză, engleză, chineză, dar nu vorbea japoneza. După ce studenții au plecat, cei doi călugări au intrat în librărie și Thien An i-a spus că în acea zi, în Japonia, sărbătoreau „Ziua Mamei”*. Thich Nhat Hanh care crescuse în mediul rural, în centrul Vietnamului, nu auzise niciodată despre existența acestei sărbători.

Călugărul Thien An a continuat cu explicațiile spunându-i că în Japonia, dacă mama ta este încă în viață, prinzi o floare roșie la buzunarul sau reverul hainei, fiind mândru și bucuros că încă ai o mamă. Dacă mama ta nu mai este în viață, porți o floare albă. Aflând aceste amănunte, călugărul Thich Nhat Hanh și-a spus în gând: „M-am uitat la floarea albă de pe roba mea și dintr-o dată m-am simțit atât de nefericit. Eram la fel de orfan ca oricare alt orfan nefericit și noi, orfanii, nu mai puteam purta cu mândrie flori roșii la butoniere. Cei care poartǎ flori albe suferă, iar gândurile lor se întorc la mamele lor. Nu pot uita cǎ mama nu mai este acolo. Cei care poartǎ flori roșii sunt atât de fericiți, știind că mamele lor sunt încă în viață. Pot încerca să-i facă pe plac înainte ca ea să plece și să fie prea târziu. Mi se pare un obicei frumos. Propun să-l adoptăm în Vietnam și în Occident.”

Desigur această experiență l-a mișcat profund pe Zen Master Thich Nhat Hanh pentru că i-a acordat un capitol aparte în „Învățăturile despre iubire”, în care și-a continuat reflecțiile: „Mama este o sursă nemărginită de iubire, o comoară inepuizabilă. Dar, din păcate, uneori uităm. O mamǎ este cel mai frumos cadou care ni s-a oferit. Cei care încă mai aveți mama aproape, vă rog să nu așteptați moartea ei pentru a spune: Doamne, am trăit alături de mama mea în toți acești ani fără să mă uit atent la ea. Doar scurte priviri, câteva cuvinte schimbate - cerând niște bani de buzunar sau un lucru ori altul. Te ghemuiești lângă ea ca să te încălzești, ești ursuz, te superi pe ea. Îi complici viața, făcând-o să se îngrijoreze, să-și submineze sănătatea, făcând-o să adoarmă târziu și să se trezească devreme. Multe mame mor tinere din cauza copiilor lor. De-a lungul vieții așteptǎm de la ea să gătească, să spele și să facă ordine după noi, în timp ce noi ne gândim doar la studiile și carierele noastre. Mamele noastre nu mai au timp să se uite adânc la noi, iar noi suntem prea ocupați să le privim îndeaproape. Abia atunci când ea nu mai este acolo, ne dăm seama că nu am fost niciodată conștienți că avem o mamă”. Desigur că mulți dintre noi, în calitate de fii și fiice ori de mame, putem fi în rezonanță cu aceste gânduri.

Într-o seară în care timpul părea să se fi oprit, într-un cerc restrâns de 40 de suflete adunate de Mihaela Scumpu, am trăit unul dintre acele momente rare în care muzica nu mai este doar sunet, ci devine o punte către divin. Angelica Ganea a cântat, dar ceea ce s-a întâmplat dincolo de notele muzicale nu poate fi redus la o simplă interpretare. Era mai mult. O chemare, o binecuvântare, o atingere a cerului.

În tăcerea acelui templu sonor, fiecare dintre noi a simțit muzica cum ne atinge nu doar urechile, ci însăși ființa. Lacrimile au curs fără să fim conștienți de ele, ca și cum sufletele noastre recunoșteau un adevăr mai mare decât cuvintele. Fiecare notă ne purta mai sus, într-o stare de levitație sufletească. A fost un moment de grație, un portal deschis spre o liniște profundă, aceeași despre care sfinții și poeții vorbesc atunci când încearcă să descrie raiul.

Dacă până acum știam că muzica poate vindeca, aseară am înțeles că ea poate și revela. Și ceea ce am descoperit este că raiul nu este un loc îndepărtat, ci o stare. O stare pe care Angelica Ganea o aduce cu ea, prin voce, prin prezență, prin însăși lumina din ochii ei. Când nu cântă, ea continuă să strălucească. Când vorbește, îți dai seama că fiecare cuvânt îi este împodobit cu aceeași delicatețe divină. Frumusețea chipului ei nu este doar exterioară; ea izvorăște dintr-un suflet de o puritate rară, dintr-o smerenie care o face și mai impunătoare.

Dar cine este Angelica Ganea?

Născută în România, Angelica a fost dintotdeauna un spirit artistic, atrasă de muzică și poezie. Înainte de a-și croi drumul în Canada, ea a fost o prezență marcantă în lumea artistică românească, activând atât în muzica pop, cât și în teatrul muzical. Încă din acea perioadă, vocea ei avea acel fior de neuitat, acea vibrație rară care nu doar că impresiona, ci transforma.