De aproape un an de zile, între mine și Kincses Elemér s‑a întins un fir subțire, nevăzut, ca o lumină care nu trebuia să se întâlnească și totuși a găsit drumul, ca și cum destinul ar fi decis că două vieți aflate în puncte diferite ale drumului lor au încă ceva de spus una alteia. Eu, cercetător în domeniul inteligenței artificiale, aflată în plină maturitate creatoare, cu dorința firească de a modela lumi și de a scrie destine, și el, artistul ajuns la optzeci de ani, purtând în privire o limpezime tăioasă, aceea a omului care a văzut destul ca să nu se mai lase tulburat de nimic mărunt. În el trăiește o formă de luciditate rară, o distanță elegantă față de agitația lumii, dublată de o mândrie tăcută pentru cei trei copii ai săi și pentru nepotul care îi luminează bătrânețea. Toți trăiesc la Budapesta, acolo unde sângele lor maghiar își continuă împlinitor drumul, iar el a rămas aici, în România, nu din inerție, ci ca un gest de fidelitate față de rădăcinile lui, față de scenă, față de orașul care l‑a format. Pentru Elemér, Târgu Mureș nu este doar un loc, ci o identitate, o rană și o forță, o scenă interioară pe care nu a părăsit‑o nici atunci când viața l‑a împins spre alte orizonturi. A rămas ca un ultim paznic al unei memorii culturale, ca un om care știe că unele locuri nu se abandonează, ci se apără prin simpla prezență.
Între noi doi nu ar fi trebuit să existe nimic, și totuși s‑a conturat o formă de recunoaștere tăcută între două conștiințe formate în lumi diferite, o claritate intelectuală în fața unei femei care nu se teme de adevăr și o liniște firească în fața unui bărbat care a trăit o viață întreagă pe scenă și care, abia acum, pare dispus să vorbească fără mască. Totul a început cu acele două volume pe care Zeno, adevăratul meu sprijin timp de 20 de ani, i le dedicase ca unui frate de spirit. După moartea lui Zeno, când lumea mea începea să se prăbușească, Elemér m‑a căutat nu doar pentru cărți, ci pentru continuitate, pentru ecou, pentru acea punte invizibilă care unește oamenii atunci când destinul le cere să ducă mai departe o lumină. Întâlnirea noastră scurtă, când am revenit din Iași, a fost începutul unei corespondențe neașteptate, în care mesajele lui, scurte, dense, aproape criptice, nu erau simple exerciții de stil, ci încercări, tatonări, un fel de a vedea dacă înțeleg nu doar cuvintele, ci și umbrele lor. Shakespeare devenea un cod, o probă, o recunoaștere, iar eu răspundeam instinctiv, ca și cum dialogul acesta ar fi existat dintotdeauna, doar că abia acum își găsise forma.
Când l‑am sunat cu o zi înainte de a împlini optzeci de ani, vocea lui a avut o bucurie pe care nu o poți juca, nici măcar un regizor nu o poate regiza. Era surprins, sincer, cald, ca un om care nu se aștepta să fie atins de cineva dintr‑o altă lume, dintr‑o altă generație. Iar întâlnirea de la Casa Maramureșeană a fost mai mult decât o masă; a fost o scenă în care timpul s‑a oprit pentru trei ore, în care întrebările lui, personale, precise, tăioase, nu au fost indiscreții, ci forme de respect, un fel de a mă citi, de a mă înțelege, de a vedea dacă sunt demnă de dialog. M‑a privit ca un vulpoi bătrân, dar nu cu suspiciune, ci cu acea inteligență instinctivă a omului care știe să citească suflete.
