De mai multă vreme, sunt unul dintre numeroșii admiratori ai activității marelui artist fotoreporter Emanuel Tânjală -  „zeul suprem al fotografiei românești”, cum mai este el denumit -  căruia am avut norocul să-i văd o parte din cele mai frumoase imagini fotografice publicate de-a lungul multor ani prin diferite ziare și reviste din țară, dar și pe cele selectate din unele expoziții internaționale și reproduse cu câțiva ani în urmă în paginile unor cărți de mare succes, fiind lăudat și în străinătate. 
   
Sunt fericitul posesor a două din aceste cărți -„Jurnalul unui fotograf” (200 pag.), apărută în anul 2013 la marea editură „Humanitas” din București, și „Amintiri despre Țara Pierdută” (235 pag.), apărută în 2019 la „Editura Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca - ambele cu zeci și zeci de splendide reproduceri fotografice. Desigur, planurile artistului nu s-au oprit aici, după marele succes al autorului la ediția din  2019 a Târgului de Carte Gaudeamus cu volumele „Lumea filmului românesc” și „Amintiri despre Țara Pierdută”. Evident, proiectele lui vor continua...
     
Toți cititorii acestor originale cărți au avut în plus surpriza să descopere că autorul lor este și un distins scriitor român, deosebit de talentat, un adevărat artist al cuvântului, captivându-ne prin istoricitatea momentelor, prin originalitatea lor, prin frumusețea descrierilor surprinse în obiectiv și al splendidelor peisaje românești înfățișate. De aceea, încă mai demult, autorul a fost solicitat să lucreze și să publice la mai multe ziare și reviste, precum România liberă, Flacăra, Satul socialist, Cinema, Formula As, Prezent,Vacanțe la țară ș.a. 

Analizând atent opera lui, am constatat că acest artist vizual  face artă nu doar de dragul artei, ci încă și mai mult, de dragul unor concepte și principii sănătoase informative, pe care le exprimă clar prin numeroase mijloace și sugerări artistice subtile, de înaltă ținută etnică, patriotică și morală. În centrul artei lui se află ideea, crezul și convingerea pe care ne-o impune, că o operă de valoroasă artă vizuală trebuie să transmită spontan un mesaj puternic celui care o privește, cu imagini realiste, convingătoare ca documente de viitor, și să genereze într-un fel sau altul o reacție de vizibil atașament din partea privitorului. Citindu-i ideile despre arta de ieri și de astăzi și, mai ales, văzându-le acum fixate ca tablouri oficiale,  începem să înțelegem bine că arta contemporană fotografică nu trebuie să fie nicicum nebuloasă, absconsă, fără sens și țel, ci să decrie deschis o lume reală, vie, durabilă și interesantă nu numai pentru prezent, dar și pentru viitor. 

„Cei care și-au uitat strămoșii,
nu merită ca, în lumea veșniciei,
să fie alături nici de înaintașii
și nici de urmașii lor.” (N.G.L)

Se spune că murim cu adevărat nu atunci când medicul notează ora decesului, ci atunci când ultima persoană dragă uită de noi. De aceea, comemorarea celor dragi trecuți în neființă este un moment atât de mare însemnătate spirituală, cât și un prilej de amintire și de meditație.

Cu gând curat şi adevărat, să mergem, din când în când, cel puțin la marile sărbători religioase și/sau la aniversările din familie, la mormântul strămoșilor noștri, aprinzând o lumânare şi închinându-ne lor cu profund respect, cerându-le smerită iertare pentru câte le-am greşit cândva, să le aducem un pios omagiu și să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace în Împărăția Cerurilor!

Astfel vom avea clipe de adâncă trăire, simţindu-i aproape de noi, mulțumiţi că nu i-am uitat, în special atunci când o lacrimă fierbinte şi curată va porni din adâncul sufletului nostru și ne va umezi, fie şi numai pentru o clipă, pleoapele. Aşa le vom plăti, cu recunoștință și cu bunătatea sufletului nostru, nemăsurata lor trudă, încrederea şi speranţa pe care ei au pus-o în noi, nădăjduind că vom fi buni, drepți şi omenoși și că ne vom cinsti cum se cuvine înaintașii din care ne tragem.

Sunt strămoşi iluştrii, pentru care urmașii lor sunt o fală, și sunt și strămoşi la fel de iluştrii, dar pentru care urmașii lor sunt o ruşine. Depinde de fiecare ceea ce vrea să fie, și pentru strămoșii și pentru urmașii săi. Cum fiecare se poartă cu înaintașii săi, așa se vor purta și urmașii săi cu el, atât în vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană, cât și după trecerea spre veşnicie.

Sunt adevăruri pe care le vedem în viața de zi cu și: cei care și-au uitat strămoșii, sunt și ei uitați de urmași lor; cei care nu și-au uitat strămoșii, nu sunt nici ei uitați de urmași lor. Gloria străbunilor este o lumină pentru urmașii care nu i-au uitat, numai că unii ajung în întuneric.

În această lume, tot mai viciată, tot mai mulți uită că una dintre marile responsabilități ale fiecăruia este și aceea de a fi atât un demn urmaș, cât și un bun strămoș, că șirul neamului trebuie să aibă continuitate. Mai grav este faptul că tot mai mulți rămân, prin voia lor, ca „puncte ultime” al unor linii de generații ce se întrerupe și se pierde (se trece în uitare definitivă) o dată cu pieirea lor.

Istoricul sărbătorii
Apostolul Pavel acorda o anumită importanță acestui moment al Cincizecimii, ca sărbătoare (cf. Fapte 20, 16). Pentru comunitățile creștine care aveau vii înaintea ochilor roadele și mărturiile acestei zile de întemeiere a Bisericii, împreună cu minunile Duhului Sfânt, sărbătorirea anuală a coborârii Duhului Sfânt era un fapt de la sine înțeles.

Potrivit informațiilor din Peregrinatio Etheriae, spre sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, sărbătoarea începea cu o celebrare nocturnă. Dimineața, prima slujbă se ținea pe vechiul munte Golgota, iar a doua pe Sion, locul coborârii Duhului Sfânt. După-amiaza, pe Muntele Măslinilor se ținea o celebrare în amintirea Înălțării Mântuitorului.

La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paști, a doua sărbătoare rezervată botezurilor catehumenilor. De aceea, vigilia și săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei și săptămânii Paștelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, Octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic roman, s-a înlăturat această octavă, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal.

***

Cu toate că în scurta dar zbuciumata sa viaţă paşii poetului Mihai Eminescu nu au ajuns vreodată la Paris, de 36 de ani statuia sa tronează la loc de cinste în Oraşul Luminilor. Amplasată nu departe de Universitatea Sorbona, într-un scuar aflat peste drum de Collège de France, în preajma Catedralei Ortodoxe „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, statuia lui Mihai Eminescu constituie un obiectiv important atât pentru românii trăitori aici, cât, mai ales, pentru cei din ţară, care ajung în marea metropolă ca simpli turişti sau cu alte scopuri. Realizată cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române din Paris şi a Ligii Culturale Române, statuia constituie un dar oferit Parisului şi locuitorilor săi, cu ocazia comemorării centenarului morţii lui Mihai Eminescu, de către românii trăitori în exil.

Ideea marcării „Anului Internaţional Eminescu”, aşa cum a fost declarat anul 1989 de către UNESCO, ca o recunoaștere a universalității operei poetului român, prin organizarea unor manifestări de înaltă ţinută şi simţire românească, i se datorează profesorului Aureliu Răuţă[1], personalitate de frunte a exilului românesc, stabilit la acea dată în Spania.

Cu câţiva ani mai devreme (1983), din iniţiativa profesorului Aureliu Răuţă fusese înfiinţată „Fundaţia Cultură Română“ din Madrid, care număra printre întemeietorii săi pe Vintilă Horia, Radu Enescu, Alexandru Gregorian şi monseniorul Alexandru Mircea. Aceeaşi Fundaţie organizase la Paris, în decembrie 1983, un simpozion cu tema „Românii între Apus şi Răsărit“, iar în luna iulie 1984 o altă reuniune intitulată „Ortodoxia şi Apusul“. Aşa că celebrarea centenarului poetului Mihai Eminescu la Paris, eveniment pe care intenţiona să îl marcheze în iunie 1989, se potrivea de minune şirului de manifestări organizate în metropola de pe Sena.

Cum a început acest demers aflăm chiar din destăinuirea profesorului Răuţă[2]: „Cu un an înainte de comemorare, adică încă din 1988, prin anunţuri înserate în ziarele şi revistele din exil, am comunicat românilor hotărârea Fundaţiei Culturale din Madrid de a comemora acest Centenar al morţii marelui nostru Poet cu toată măreţia şi demnitatea de care voiam şi puteam să dăm dovadă. Nu a fost lucru uşor. Prima mea deplasare la Paris, pentru a începe pregătirile, a avut loc la începutul anului 1988. Trebuie să mărturisesc că propunerea mea a fost atât de favorabil primită încă din primul moment“.
Ca urmare, la Paris s-a înfiinţat un grup de organizare din care au făcut parte numeroase personalităţi ale exilului românesc (Paul Barbăneagră, George Ciorăscu, Nicu Caranica, Theodor Cazaban, Silvia Bădescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Radu Enescu, Ioana Brătianu, Nicolae Balotă, Ion Vlad, Horia Stamatu, Octavian Vuia, George Bălan, L.M. Arcade, Marin Tarangul, Cicerone Poghirc, Alexandru Ghica, Mihai Mărculescu, Ionel Jianu, Pavel Chihaia ş.a.), care au avut mai multe întâlniri până au definitivat programul manifestării şi tematica expunerilor.