„Un trandafir pentru buzunarul tău” (A rose for your pocket) este un capitol al cărții „Învățături despre iubire” (Teachings on love, Parallax Press, Berkeley, California, 1997) scrisă de călugărul budist Thich Naht Hanh (1926-2022), în care povestește cum și unde a aflat despre „Ziua mamei” ca sărbătoare națională. Prin reflecțiile sale, cât și prin sfaturile date celor care încă au mamele în viață a plantat semințele iubirii filiale în mințile celor care au avut norocul să citească lucrarea amintită.

Thich Nhat Hanh, numit și the „Father of Mindfulness” (Tatăl/Părintele vieţii conştiente) se afla într-o vizită în Japonia, în districtul Ginza din Tokio împreună cu călugărul Thien An și s-au întâlnit cu câțiva studenți japonezi în fața unei librării. Una dintre studente, i-a pus discret o întrebare călugărului Thien An, apoi a scos din geantǎ o garoafă albă pe care a prins-o cu un bold pe roba călugărului Thich Nhat Hanh. Acesta a fost surprins și puțin jenat, dar nu a întrebat nimic, deși habar nu avea ce însemna acest gest. A încercat să se comporte natural, gândindu-se că era vorba de o tradiţie localǎ. Thich Nhat Hanh a vorbit fluent în limbile sanscrită, pali, franceză, engleză, chineză, dar nu vorbea japoneza. După ce studenții au plecat, cei doi călugări au intrat în librărie și Thien An i-a spus că în acea zi, în Japonia, sărbătoreau „Ziua Mamei”*. Thich Nhat Hanh care crescuse în mediul rural, în centrul Vietnamului, nu auzise niciodată despre existența acestei sărbători.

Călugărul Thien An a continuat cu explicațiile spunându-i că în Japonia, dacă mama ta este încă în viață, prinzi o floare roșie la buzunarul sau reverul hainei, fiind mândru și bucuros că încă ai o mamă. Dacă mama ta nu mai este în viață, porți o floare albă. Aflând aceste amănunte, călugărul Thich Nhat Hanh și-a spus în gând: „M-am uitat la floarea albă de pe roba mea și dintr-o dată m-am simțit atât de nefericit. Eram la fel de orfan ca oricare alt orfan nefericit și noi, orfanii, nu mai puteam purta cu mândrie flori roșii la butoniere. Cei care poartǎ flori albe suferă, iar gândurile lor se întorc la mamele lor. Nu pot uita cǎ mama nu mai este acolo. Cei care poartǎ flori roșii sunt atât de fericiți, știind că mamele lor sunt încă în viață. Pot încerca să-i facă pe plac înainte ca ea să plece și să fie prea târziu. Mi se pare un obicei frumos. Propun să-l adoptăm în Vietnam și în Occident.”

Desigur această experiență l-a mișcat profund pe Zen Master Thich Nhat Hanh pentru că i-a acordat un capitol aparte în „Învățăturile despre iubire”, în care și-a continuat reflecțiile: „Mama este o sursă nemărginită de iubire, o comoară inepuizabilă. Dar, din păcate, uneori uităm. O mamǎ este cel mai frumos cadou care ni s-a oferit. Cei care încă mai aveți mama aproape, vă rog să nu așteptați moartea ei pentru a spune: Doamne, am trăit alături de mama mea în toți acești ani fără să mă uit atent la ea. Doar scurte priviri, câteva cuvinte schimbate - cerând niște bani de buzunar sau un lucru ori altul. Te ghemuiești lângă ea ca să te încălzești, ești ursuz, te superi pe ea. Îi complici viața, făcând-o să se îngrijoreze, să-și submineze sănătatea, făcând-o să adoarmă târziu și să se trezească devreme. Multe mame mor tinere din cauza copiilor lor. De-a lungul vieții așteptǎm de la ea să gătească, să spele și să facă ordine după noi, în timp ce noi ne gândim doar la studiile și carierele noastre. Mamele noastre nu mai au timp să se uite adânc la noi, iar noi suntem prea ocupați să le privim îndeaproape. Abia atunci când ea nu mai este acolo, ne dăm seama că nu am fost niciodată conștienți că avem o mamă”. Desigur că mulți dintre noi, în calitate de fii și fiice ori de mame, putem fi în rezonanță cu aceste gânduri.

Într-o seară în care timpul părea să se fi oprit, într-un cerc restrâns de 40 de suflete adunate de Mihaela Scumpu, am trăit unul dintre acele momente rare în care muzica nu mai este doar sunet, ci devine o punte către divin. Angelica Ganea a cântat, dar ceea ce s-a întâmplat dincolo de notele muzicale nu poate fi redus la o simplă interpretare. Era mai mult. O chemare, o binecuvântare, o atingere a cerului.

În tăcerea acelui templu sonor, fiecare dintre noi a simțit muzica cum ne atinge nu doar urechile, ci însăși ființa. Lacrimile au curs fără să fim conștienți de ele, ca și cum sufletele noastre recunoșteau un adevăr mai mare decât cuvintele. Fiecare notă ne purta mai sus, într-o stare de levitație sufletească. A fost un moment de grație, un portal deschis spre o liniște profundă, aceeași despre care sfinții și poeții vorbesc atunci când încearcă să descrie raiul.

Dacă până acum știam că muzica poate vindeca, aseară am înțeles că ea poate și revela. Și ceea ce am descoperit este că raiul nu este un loc îndepărtat, ci o stare. O stare pe care Angelica Ganea o aduce cu ea, prin voce, prin prezență, prin însăși lumina din ochii ei. Când nu cântă, ea continuă să strălucească. Când vorbește, îți dai seama că fiecare cuvânt îi este împodobit cu aceeași delicatețe divină. Frumusețea chipului ei nu este doar exterioară; ea izvorăște dintr-un suflet de o puritate rară, dintr-o smerenie care o face și mai impunătoare.

Dar cine este Angelica Ganea?

Născută în România, Angelica a fost dintotdeauna un spirit artistic, atrasă de muzică și poezie. Înainte de a-și croi drumul în Canada, ea a fost o prezență marcantă în lumea artistică românească, activând atât în muzica pop, cât și în teatrul muzical. Încă din acea perioadă, vocea ei avea acel fior de neuitat, acea vibrație rară care nu doar că impresiona, ci transforma.

Iarăși, și iarăși, mă întorc la scurtul drum al copilăriei, cu precădere la etapa vârstei între 3 și 6 ani. Mă întorc cu fața la copilul eternizat în noi, la copilăria care nu s-a stins, ci trăiește cu vitalitate în sinele nostru. A păstra copilăria în adâncul ființei noastre nu înseamnă a fi infantil, ci, mai degrabă, o rememorare a ei cu veselie și curiozitate. Ființa omenească este o ființă ludică. Chiar dacă fizic nu arătăm prea des, mintal și emoțional jocul este în largul lui. Copilăria aureolată de perspectiva realizării celor mai îndrăznețe idealuri a fost și va rămâne parte vibrantă a ființei noastre până la stingerea finală. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritatea de care suntem veșnic însetați.

Mari oameni ai omenirii au subliniat călduros păstrarea neștirbită a copilului din noi. Einstein spunea despre el, către sfârșitul vieții: „Cred că secretul realizărilor mele constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el. La fel și Brâncuși spunea: „Când ai încetat să fii copil, ai murit demult”.

La ce ne-ar ajuta dacă vom renunța la păstrarea copilăriei de-a lungul vieții, la toate acele „nimicuri”, dar încărcate de esența pură a copilăriei? Nu-ți poate cere nimeni așa ceva. Nu e nimic rău în a-ți dori să fii bun, frumos, curajos și deștept. Recunoaștem sau nu, dar cu toții o purtăm în suflet și în inimă, cu candoarea vârstei la care ne descoperim singuri, puțin câte puțin.

Mă întorc mereu la această etapă de viață care dăinuie în adâncul ființei mele ca la o carte fără sfârșit, pe care o pot citi oricând şi asta mă face să mă simt specială. Copilăria este, în esență, un loc și un timp al magiei, este insula de nemurire luminată de soarele vârstei timpurii. Este un spațiu al fericirii și al veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate, iar realitatea devine basm. Nu există spațiu și timp, toate evenimentele se desfășoară într-un prezent continuu și într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea lumii este diferită.

În ceea ce mă privește personal, de ce aș renunța la o comoară de frumuseți ale copilăriei petrecute în comuna mea natală, Țigănești-Teleorman?

Anii aceștia erau luminați de o perioadă istorică unică în frumusețe și în beneficiile unor mari transformări. Era perioada interbelică, pe când toate provinciile românești erau la sânul țării, formând o Românie „dodoloață”, în plină înflorire, făcând trecerea de la aspectul arhaic la cel european. Pe atunci era o explozie a înfloririi ființei noastre naționale și România avea un bun nume în lume. De jos și până sus era o explozie de bucurie de viață și de speranță. Viața pe care o trăiam în acei ani era dinamică, intensă, încărcată de expansivitate, de bucurie, de dărnicie, de dragoste față de viețuitoarele din universul nostru domestic, puișori, pisoi, căței… Când se întâmpla să avem în preajmă ieduți ori mielușei, bucuria noastră era nemărginită precum deschiderea inimii spre iubire şi frumos.

Se împlinesc 80 ani de la moartea compozitorului si poetului spaniol Fernando J. Obradors (1897-1945)
În peisajul muzical spaniol de la începutul secolului XX, numele lui Fernando Obradors ocupă un loc aparte.
Născut pe 17 octombrie 1897 în Barcelona, acesta și-a dedicat viața artei sunetelor, lăsând în urmă o moștenire muzicală ce continuă să inspire generații de interpreți și compozitori. Provenind dintr-o familie de muzicieni, talentul său a fost cultivat încă din copilărie, având-o drept primă profesoară de pian pe mama sa, Julia Obradors. Educația muzicală timpurie i-a conturat un parcurs artistic solid, iar mai târziu, studiile de armonie și contrapunct cu renumitul profesor Antonio Nicolau la Conservatorul din Barcelona i-au oferit o bază tehnică riguroasă.
Primele compoziții și stilul muzical
La început, lucrările sale erau schițe modeste, bazate pe motive scurte și structuri armonice simple. Totuși, aceste încercări inițiale au pus bazele stilului său unic, care avea să se dezvolte treptat. Muzica lui Obradors este caracterizată de un lirism autentic, dar și de o anume austeritate a texturii, evidențiind o predilecție pentru melodia clară și expresivă. În loc să creeze suprafețe sonore dense, el a preferat să experimenteze cu structurile ritmice, folosind adesea formule complexe care conferă muzicii sale un caracter aparte.
Un element definitoriu al compozițiilor sale este influența folclorului spaniol, pe care l-a transpus cu subtilitate în creațiile sale. Spre deosebire de alți compozitori ai epocii, care s-au inspirat din muzica populară doar la nivel superficial, Obradors a reușit să surprindă esența profundă a cântecelor tradiționale, reinterpretându-le într-un stil propriu.
Obradors și influențele poetice
Un moment decisiv în viața sa artistică l-a constituit prietenia cu poetul Federico García Lorca. Fascinat de poezie, Obradors și-a găsit o nouă sursă de inspirație și a început să scrie, între 1921 și 1941, patru volume de poezii clasice spaniole. Cel mai cunoscut dintre acestea, Canciones Clásicas Españolas, a devenit emblematic pentru creația sa, reunind texte inspirate din folclorul spaniol și teme legate de dragoste. Aceste poezii au fost ulterior transformate în cicluri de lieduri cu acompaniament de pian, lucrări ce au fost publicate în America de prestigioasa International Music Company din New York.