Un adevărat Jurnal de Călătorie, volumul de poezii al autoarei Georgeta Blendea are o natură preponderant sincretistă, în care putem găși armonios și, totodată, contrastant evocate, ca într-o valiză a unui comis-voiajor, detalii oscilând de la lirica romantică la memorialistica solemnă a unor personalități culturale, de la istorii personale de dragoste la istoria artei în special în pictură, de la imagini estetice, simbolizate în versuri, la imaginile picturale ale pictoriței recunoscută internațional Ramona Pintea, dar și de la o fauna, flora și peisaje luxuriante, la locuri și restaurante de lux.
Căutarea continuă a inspirației creative a versului și a poeziei poate face ca o călătorie, inițial în scop turistic și, aparent, pe un traseu aleatoriu Tenerife-București-Brașov, să devină o călătorie de alură inițiatică sau un adevărat pelerinaj în căutarea frumosului la superlativ absolut, adevărată anticameră a divinului, care, în secret, invită la contemplație și misticism extatic.
Unde poate începe mai inspirat o vacanță, o călătorie devenită inițiatică, decât în Spania și Insulele sale exotice și edenice, totodată, Insulele Canare, țară despre care se spune în Occident că trăiesc cei mai buni și mai onești oameni din Europa, spaniolii, conform observațiilor din lirismul și gusturile sociologice ale autoarei Georgeta Blendea din timpul călătoriei în Tenerife.
Așa cum afirmă mesianic nu numai Mircea Eliade, și anume că valoric cel mai spiritual om estic, răsăritean, este cu mult mai bogat uman decât cel mai spiritual om occidental, se poate afirma și despre Brașov, capitala neoficială a sufletului românesc, Ardealul, și cel mai iubit oraș din România, că ar reprezenta un fel de centru spiritual neștiut al Europei și al lumii, chiar dacă, la o prima vedere, nu pare decât un mic și modest oraș de munte.
Este extraordinar cum românii, în general, și poetă Georgeta Blendea, în mod particular, reușesc, răspunzând, parcă, unei chemări lăuntrice neînțeleasă de nimeni, ci decât de acest popor, să transforme unele atracții vizuale, care puteau rămâne strict în sfera consumeristă și hedonistă turistică de moment, în adevărate “grații” care respiră sacralitate, universalitate, consmogonie și idealismul unor voiaje epopeice, de inspirație, la început, telurică.
Poate că nu total întâmplător, pe meleagurile României de azi încă se mai păstrează, ceea ce reprezintă un unicat în Europa și în lume, cultură folclorică de la sate, stravechile tradiții românești, baladele sezatorilor, doinele rapsozilor de odinioară, poveștile cu Ilene Cosânzene și cu Feți-frumoși, teurgia, gnoză și înseși miracolele de la Dumnezeu, animate de forțele supranaturale ale naturii și ale Universului.
Așa cum în poezia Georgetei Blendea palmierii paradiziaci spanioli poartă simbolic culorile drapelului românesc roșu, galben și albastru, la fel putem crede, prin legea universală a corespondenței, că Pomul Primordial și Magic al Vieții pe Pământ poartă aceste culori românești, păstrând proporțiile, într-o NeoRomânie Universală și Neocreștină, despre concretul căreia vorbea atât Profetul Indian Sundar, cât și Mistică Bulgară zisă Baba Vanga, dar și alți călugări misterioși, care au afirmat că în România va fi un Noul Ierusalim și că tot aici se va naște un Nou Mesia.
Așa cum extazul mistic este felul cel mai simplu și cel mai direct de a-l simți pe Dumnezeu și precum transa vechilor șamani din Siberia și Sud-americani conducea la puteri inclusiv taumaturgice, poetă Georgeta Blendea compune într-o reverie lăuntrică cu efecte vindecătoare asupra oricărui cititor, versurile sale fiind cum nu se poate mai evocatoare în acest sens: „Apa albastră/ Albastrul cer/ Clipă Gheothiană/ Oprește-te!”.

Iată că Povestea continuă... Din nou, o carte de excepție, ÎNTRE SĂRUT ȘI DURERE, a binecunoscutei scriitoare de origine română, ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU, care trăiește în Sydney, Australia, o personalitate de mare valoare a culturii românești, pe care o reprezintă cu cinste și pe care a făcut-o cunoscută la nivel mondial.
Am scris până în prezent, cu mare bucurie, despre patru din cărțile autoarei: EMOȚII ȘI LUMINĂ, Poezii și cugetări, apărută la The Romanian-Australian Book Club, Sydney, Australia, 2023; CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI, Australian-Romanian Academy Publishing Group, Sydney, Australia, 2023; PREȚUL ONOAREI, Romanian-Australian Book Club, Sydney, Australia, 2023 și YARRAN, Povești din Australia, apărută la Romanian-Australian Book Club, 2024.
Și de astă dată o să vă împărtășesc impresiile mele, cu prețuire și bucurie!
Invitația scriitoarei, tandră și îmbietoare, vine precum o apă vie, de care suntem însetați și o așteptam, iar noi îi dăm curs, cu aceeași deschidere, cu dorința de ne alătura în poveste și cu disponibilitatea de a lectura și a petrece împreună stări unice, fascinante, care ne vor hrăni sufletul și spiritul.
Dacă PREȚUL ONOAREI era dedicată Mamei autoarei, de astă dată cartea este dedicată Anei, pe care o însoțim, urmărindu-i destinul, trăirile, lecțiile și înțelegerea lor.
O să vă prezint în continuare aspecte remarcabile ale acestei cărți, din punct de vedere literar și axiologic, lăsându-vă dumneavoastră, Cititorilor, bucuria de a urma firul narativ, care este captivant, acaparator și de a descoperi atâtea fațete și nuanțe ale frumuseții sufletului uman.
Confesiunea autoarei este profundă și ne face să retrăim alături de ea filozofia femeii, cu sufletul plin de iubire, pe care o dăruiește, care încearcă să se înțeleagă în sfârșit pe sine și tot ce a venit pentru ea, de la Bunul Dumnezeu.
Împărtășim alături de ea zbuciumul interior, căutările și dorințele, visurile, proiectele, amintirile și devenirea proprie.

Dacă reușești să descoperi câteva dintre proprietățile luminii adevărului în creațiile unui scriitor, simți că ești învăluit într-un aer dătător de energie, asemeni frumuseților primăverii. Această stare m-a cuprins când am citit volumul „Ultimul tango” al poetei Marei Popescu-Vasilca, din Montreal. Volumul a apărut în 23 noiembrie, 2020. Ca și celelalte volume apărute anterior, lectura reușește să îți dea tăria de a înfrunta umbrele și temerile. Te farmecă romanele sale, romane care mustesc de imaginație și de emoție, iar poeziile sunt o infuzie de afectivitate și de trăiri tensionate. Atât în proză, cât și în poezie, lucrările sale ne invită la o introspecție aparte. Citindu-le, găsim curajul de a explora propriile peisaje interioare, de a ne înfrunta umbrele și de a descoperi adevărul despre cine suntem. Prin cărțile sale, nu călătorim doar spre un loc, ci spre o stare de a fi: „Iubire, scrisă pe minți cu foc viu,/ Tu ești turistă, cercetezi universuri,/ Poveste veche, stai prin pustiu,/ Ești jocul de umbre și de reversuri." („Focul iubirii”)

Mara Popescu-Vasilca, cu aceste versuri, ne alină dorurile, ne vindecă rănile, ne ghidează, ne hrănește sufletul și ne întărește sinele. În ele ne regăsim, ne reflectăm propriul drum, redescoperind înțelepciunea adunată și, în cele din urmă, întorcându-ne la esența divină din care am venit: „Cu aripi albe, moi, înger sfânt,/ Poate să aibă în rugă mister,/ Pe buze stă scris al lui jurământ,/ Este spectacol în zborul spre cer.” („Înger și demon”)
Poezia Marei Popescu-Vasilca nu predică, nu condamnă și nu caută să convingă. În schimb, deschide o ușă, cea a înțelegerii. Oferă cititorului un spațiu sigur pentru a-și explora emoțiile și gândurile, prin versuri încărcate de înțelepciunea și magie: „Întinde larg aripi spre cer dimineața/ Și lasă iar vântul să te alinte în zori./ Sub raza de soare e bucuria și viața/ Ce-ți pune în plete parfumul de flori." („Dezbracă-veșmânt”). Această poezie ne amintește că încercările și ispitele vieții ne pot ascunde adevărata natură, dar și că frumusețea existenței constă în redescoperirea sinelui.
Creațiile Marei Popescu-Vasilca sunt o oglindă a existenței noastre, în care ne regăsim cu durere și bucurie, cu iubire, dar și cu suferință, cu bunătatea și răutatea îndurată, cu realizări care ne-au înălțat, dar și cu dezastre sau tragedii gata să ne înghită ori miracole incredibile care ne ridică. Sunt șoaptele care uneori ne trezesc în mijlocul nopții sau ne bântuie în lumina zilei, scoțând la iveală demonii noștri interiori.

ANCA SÎRGHIE: „LUCIAN BLAGA - PROFESOR ȘI MENTOR” (Junimea, Iași, 2024, 400 p.)

 Universitara sibiancă Anca Sîrghie ne trimite o binevenită „cercetare privind cel mai controversat domeniu al activității lui Lucian Blaga”. De ce oare profesoratul și mentoratul universitarului Lucian Blaga ar părea „cel mai controversat domeniu”, de vreme ce gândul tânărului Lucian fusese dintru început acela de a se pregăti în filosofie în vederea ocupării unei catedre universitare la Cluj...? Se cunosc împrejurările în care, susținut de Sextil Pușcariu, promotor consecvent al acestuia, Lucian Blaga s-a bucurat mereu de îndemnurile, prețuirea și chiar promovarea profesorului (de la afirmarea poetică și unele premieri, la susținerea în Academie și profesorat ).

În toamna lui 1919, Sextil Pușcariu este numit de Consiliul Dirigent al Transilvaniei rector al Universității Dacia Superioară din Cluj și însărcinat cu organizarea acesteia. Blaga încă era student la Viena, dar chiar de acum nutrește dorința de a intra în învățământul universitar.

Ideea de a ocupa o catedră de estetică la Universitatea din Cluj datează de prin 1919, așa cum poetul îi scria lui Sextil Pușcariu, la 15 ianuarie 1920: „V-am amintit încă din vara trecută că-mi stă gândul la o catedră de teoria cunoștinței, estetică sau alte doctrine filosofice, la Universitatea din Cluj.”

Anul următor își va susține doctoratul în filosofie la Viena, după care își legiferează relația cu Cornelia, la căsătoria civilă din 16 decembrie 1920 fiind de față și Sextil Pușcariu.

În decembrie 1923, Lucian Blaga era hotărât a-și susține docența în estetică la Universitatea din Cluj, examenul având loc abia anul viitor, la 20 iunie 1924. Din cauza unor membri ai comisiei rigizi în înțelegerea mai nuanțată a problemelor privind „stilul” și cam invidioși pe succesele literatului ( Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă), candidatului i se recomandă „refacerea” lucrării, fiind „amânat”, altfel zis - „căzut la examenul de docență”. În procesul-verbal al examenului, se specifică faptul că tânărul candidat la docență și-a propus „o nouă definiție a esteticului împotriva celor curente, o nouă teorie a stilului și o nouă diviziune a stilurilor”, considerându-se oportună refacerea și completarea lucrării „cu o deslușire mai largă a tezelor sale, cu exemplificări luate din toate artele și cu critica mai multor sisteme de estetică, decât cele discutate”. În consecință, „cu majoritate de voturi comisiunea amână examenul, invitând pe domnul candidat să-și completeze lucrarea.”