Mirela-Ioana Borchin (din 2017, Dorcescu) este cunoscută în lumea academică timișoreană ca specialist de prim rang în lingvistică și în prag matică, dar și ca semiotician de anvergură națională, hermeneut și prozator. Calitatea talantului și a muncii ei au recomandat-o pentru o carieră universitară. Și-a finalizat studiile universitare ca șefă de promoție, cu media anilor de studiu și a examenului de licență 10 (zece), obținând o diplomă de licență de merit, cu specializarea: profesor de limba și literatura română – profesor de limba și literatura engleză.

Până acum, la 37 de ani de la absolvirea facultății, s-a bucurat de succes și în domeniul pedagogic, pe care l-a slujit la standarde academice din 1990, fără nicio sincopă (după ce a funcționat doi ani la Deta ca profesor stagiar de limba română), dar și în cel al creației, în care s-a manifestat în ultimii 15 ani, mai cu seamă în ultimul deceniu, de când l-a cunoscut pe Eugen Dorcescu și s-a implicat, alături de acesta, în ceea ce dumnealui consideră a fi „marea literatură”.

Puțini știu că Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu a introdus și dezvoltat la Timișoara semiotica drept disciplină didactică, din 2002, continuând osârdia lui Ivan Evseev, și a deschis calea pragmaticii, cam tot de atunci, cu prelegeri, într-un masterat de Analiza discursului, apoi în cel de Tendințe actuale în studiul limbii române, și cu publicații foarte inte re sante, ce i-au lărgit considerabil sfera preocupărilor științifice. Prin cer ce tările sale, îndeosebi prin teza de doctorat, a avut o contribuție în semnată în argumentarea necesității de a se recunoaște în sintaxa românească predicatul verbal compus, fiind citată pentru aceasta în ultima ediție a Gramaticii Academiei (2005), mai mult decât oricare alt grămătic timișorean. A sacrificat timp pentru lecturi de specialitate dintre cele mai dificile, mai cu seamă în anii tinereții, care au trecut în goană pentru ea. Citea mereu, elabora materiale, caiete de seminar, cursuri, lucra până la extenuare pentru ca informația să ajungă mai eficient la studenți, deprinderile de analiză să li se formeze mai ușor, în general, pentru ca ei să se afirme cât mai repede și să-și ia un zbor cât mai sigur spre înalt. Tot cu gândul la cei pe care îi învață, n-a uitat o clipă de cei care au învățat-o pe ea. Și-a dedicat teza de doctorat, intitulată Expresia verbală a modalității și coordonată de Profesorul G.I. Tohăneanu, dascălilor ei, cărora le rezervă, an de an, primul curs de lingvistică: Școala lingvistică timișoreană. Și-a făcut mereu o datorie de onoare din a reprezenta această școală, a vegheat la continuitatea dintre generații, la solidaritatea corpului didactic și a studenților, s-a dedicat bunului mers al facultății și al UVT ului, ocupând importante funcții administrative (prodecan, șef de catedră, director de departament), a fost inclusiv „senator de Litere” în Senatul Universității. Este apreciată de mulți studenți și iubită mai ales de cei ce au continuat colaborarea cu ea și după absolvire – în special de colegii săi mai tineri, dintre care unii îi sunt acum șefi. De aceea, se simte ca acasă în Universitate și... invers. Acasă este ca la Universitate, îndeosebi atunci când se întâlnește cu cei din Școala de literatură „Eugen Dorcescu-80”, pe care ea a înființat-o. Și a avut mână bună. Are intuiția lucrurilor durabile, înfloritoare: a organizat un colocviu „G.I. Tohăneanu”, în 2008, din activitatea căruia s-au ivit volume de referință în filologie, a pus bazele CICCRE-ului, ajuns la a XIII-a ediție, cu un număr record de participanți din țară și din străinătate și cu strălucite contribuții la dezvoltarea comunicării între romaniști, pe teme dintre cele mai ingenioase, după cum stau mărturie tomurile revistei de talie internațională „Questiones Romanicae”.

Cărțile semnate de scriitoarea Anișoara Laura Mustețiu continuă să atragă atenția publicului internațional și să își consolideze prezența în cele mai respectate spații literare din lume. În ultimele luni, aceste lucrări, scrise în limba română, engleză și germană, au fost incluse în selecțiile unor librării de prestigiu precum Harvard Book Store (Cambridge), Hatchards (Londra), Barnes & Noble (SUA), Agapea (Spania), IBS (Italia) și, cel mai recent, în cadrul celei mai mari rețele de librării din Suedia – Akademibokhandeln, un reper cultural suedez.
Akademibokhandeln este cel mai important lanț de librării din Suedia, cu peste 90 de locații fizice și o prezență online remarcabilă. Instituția se remarcă printr-o selecție editorială vastă, acoperind domenii literare, educaționale și artistice, și prin organizarea de evenimente dedicate promovării lecturii și dialogului cultural. Este un punct de întâlnire pentru cititorii din toată țara, dar și un simbol al excelenței editoriale nordice.
Acces la cititori globali prin librării de prestigiu
Prezența lucrărilor autoarei române în aceste librării emblematice reprezintă o confirmare a valorii literare a operei scrise și a universalității temelor abordate. Librării precum, Harvard Book Store, un spațiu consacrat gândirii academice și literaturii contemporane, Hatchards, cea mai veche librărie britanică cu tradiție regală, și Barnes & Noble, liderul pieței de carte din Statele Unite au integrat titlurile scriitoarei Anișoara Laura Mustețiu în selecțiile lor, contribuind astfel la promovarea unui discurs artistic profund și sensibil în fața unui public internațional.
Importanța acestei recunoașteri
Într-o epocă în care literatura transcende barierele geografice, includerea în librării de elită constituie o validare a vocii sale distincte și a capacității autoarei de a comunica emoții și reflecții universale.
Această realizare constituie nu doar o recunoaștere a valorii artistice individuale, ci și un moment de includere a identității culturale românești în cadrul dialogului literar universal. Operele scriitoarei oferă cititorilor internaționali o perspectivă profundă asupra sensibilității artistice românești contemporane, devenind o legătură autentică între patrimoniul nostru cultural și lumea largă.

Cărțile scriitoarei se pot comanda la librăriile Akademibokhandeln din Suedia  sau de pe website-ul autoarei.

Cronică la romanul „Fulgerul și cenușa” de Ștefan Dumitrescu
 
Ștefan Dumitrescu este semnătura sub care, din 1973, în România au apărut zeci și zeci de cărți, toate de valoare supremă, în varii domenii ale literaturii, artei și științei, încât se naște întrebarea: Ștefan Dumitrescu este o persoană, un om cult și talentat, un român de geniu ș.a.m.d., sau pur și simplu avem de-a face cu un nume fictiv? Începem să credem că este cazul să intervină organele de investigații. Se va descoperi cea mai mare afacere a secolului?! Nu cumva există o Organizație națională sau transnațională, deoarece unele cărți de literatură și psihologie au fost traduse și publicate și în țări străine? Nu cumva sub acest nume fictiv publică mai mulți oameni? Unul sau doi sau trei poeți. Câțiva prozatori moderni. Cel puțin un dramaturg. Un eseist. Un critic literar. Un ziarist. Un doctor în psihologie. Un filozof. Un istoric. Un om cu studii superioare de medicină și practică îndelungată. Și alții.

Aceasta este singura explicație. Acești oameni lucrează sub comanda și la ordinele unei Organizații care le plătește creațiile pe care le folosește după bunul plac. Ștefan Dumitrescu nu există, există în schimb opere de mare valoare, spre beneficiul literaturii române, al culturii și civilizației românești. Aflăm opera sa de pe internet, 1973 – 2025, astfel: Poezie - 30 de cărți; Roman -  20, unele în mai multe volume; Povestire – 5 cărți; Reportaj – 1 carte; Teatru – 12 piese de teatru, publicate în 3 sau 4 volume. A publicat multe eseuri politice, socio-economice, de interpretare psihologică și filozofică a  stării țării noastre și a civilizației omenirii. Din eseistica privind cultura, amintim: 1973: Nicolae Labiș, portret cosmogonic;  Salvarea Civilizației Umane, Editura Anamarol, București; Inteligența pozitivă și inteligența negativă, Casa Corpului Didactic Tulcea; 1998: Dicționarul complet al dramaturgiei lui I.L. Caragiale, Editura Conphis, Râmnicu Vâlcea;1996: Mihai Eminescu – un Iisus al poporului român, eseu.

Romanul „Donna Alba” al lui Gib Mihăiescu este o operă aparte în literatura interbelică, o monografie a unei iubiri fulgerătoare pentru o femeie fascinantă, o apariție meteorică în viața unui tânăr care abia își începea studiile în vederea unei cariere. Scris la persoana întâi, romanul atrage lectorii, prin implicarea emoțională a autorului care face o analiză lucidă a propriului suflet îndrăgostit iremediabil de o femeie de o rară frumusețe. Fascinat de apariția aceastei femei frumoase, devine conștient că nu va fi capabil să iubească pe alcineva vreodată și își concentrează voința și acțiunile pentru a o cunoaște și a se bucura de farmecul irizestibil ce-l revărsa această ființă, prin priviri, gesturi, cuvinte, mișcări, atitudini, mimică, reacții ale sufletului.

Comparația eroului cu Julien Sorel, personajul lui Sthendal din romanul „Roșu și negru” mi se pare inadecvată, fiindcă Mihai Aspru (nume simbolic) nu este un arivist, el urmează studii superioare ca mulți tineri din generația sa, nu pentru a parveni. Julien Sorel își exersa puterea lui de seducție asupra doamnei de Rénal, dorind să acceadă cât mai sus pe scara socială, prin propria voință și tenacitate. Din contră, eroul romanului „Donna Alba” stă în umbră mulți ani, bucurându-se fugitiv de imaginea celei ce îi cucerise toată ființa. Călit în luptele din primul război mondial, el și-a propus la revenirea în viața civilă, să facă fapte mari în viață.

Autorul descrie cu emoție prima întâlnire a celor doi protagoniști ai romanului care a declanșat acțiunile viitoare ale lui Mihai Aspru: „A fost clipa, atât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. Însă, în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui atâți ani de mai târziu, eu n-am știut că femeia gravă și mândră, înaltă și încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, și nici că în viața noastră cărările ni se vor încrucișa iarăși, așa cum ni s-au încrucișat.”

Gib Mihăiescu descrie această apariție misterioasă ce trecea „Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri”. Contactul vizual este subliniat în cuvinte ce fac mai atrăgătoare apariția feminină: „Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat niciun moment, la niciuna și la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecați, și chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.” Reacția ei a fost provocată de căderea celor două dicționare de sub brațul tânărului copleșit de emoție, evident „un stângaci și sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseți”.

Încă de la această primă încrucișare a drumurilor lor, tânărul intuiește că ea are o durere ascunsă: „Dar atât și nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pâlpâit deodată în ochi și-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zâmbet de mulțumire, de fericire și orgoliu”. Încă de atunci se naște în sufletul eroului nevoia de a ocroti această frumoasă femeie de un rău prezumtiv, ca un romantic cavaler, căci „apariția cea frumoasă și necunoscută” devenise pentru el un ideal de frumusețe, dar cu un suflet zbuciumat. O căută înfrigurat pe străzi zile multe și amuți când o văzu întâplător pe stradă: „Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aș fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulțumirilor, poema tristeților ei parfumate cu grelele picături ale tentațiilor și misterului, și gândul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărându-i salvator în armură, în culmea supremei restriști.”