A fost odată ca niciodată o rățușcă pe nume Thyca. Ea era "mică" și fără vreo importanţă dar, extrem de năzdrăvană, mereu plină de energie, cu o dorință aprigă de a cuceri lumea. Thyca visa să se facă cunoscută și să aducă lumii întregi bucurie și fericire.
Într-o zi, Thyca a decis să planteze în sufletele tuturor trei lucruri minunate: "Viața, Iubirea și Speranța".
Thyca era o rățușcă curajoasă și hotărâtă, așa că a pornit în aventura ei. A călătorit prin ținuturi îndepărtate și s-a întâlnit cu oameni de toate vârstele și din toate colțurile lumii. La fiecare întâlnire, ea împărțea tuturor pasiunea și încrederea sa în aceste valori.Vorbea mereu despre importanța vieții și despre cum trebuie să o trăim cu bucurie și entuziasm. Vorbea despre puterea iubirii și cum aceasta poate schimba întregul univers în jurul nostru. În cele din urmă, Thyca le spunea tuturor, celor care o ascultau, să nu renunțe niciodată la speranță, indiferent de provocările și obstacolele cu care se confruntă. La început, puțini au fost cei care au investit credință în puterea rățuștei Thyca, în visurile ei de reușită. Era o apariție neobișnuită într-o lume a marilor ambiții, o pasăre mică și fragilă, pe care mulți au subestimat-o. Cu aripi strălucitoare și o inimă plină de curaj, Thyca a pornit pe calea ei cu ochii strălucitori și visuri mărețe.
În ciuda zvonurilor și a scepticismului care o înconjurau, ea nu și-a pierdut niciodată încrederea. Cu fiecare bătaie a aripilor, a arătat că determinarea și pasiunea pot schimba orice poveste. Cei care au crezut în ea de la început au fost martori la evoluția ei uluitoare.
Cu fiecare pas rățușca Thyca a învățat din eșecuri și și-a consolidat cunoștințele și abilitățile. Oricât de dificilă părea călătoria ei, Thyca nu s-a lăsat descurajată. În loc să asculte vociile celor care nu credeau în ea, ea a găsit sprijin în cei câțiva care i-au susținut visul.
Pe măsură ce trecea timpul, Thyca a văzut că visurile ei prind contur. Fiecare obstacol depășit a fost o confirmare a determinării ei de neclintit. În cele din urmă, atunci când a atins scopul pe care și-l propusese, nu doar că a demonstrat că era capabilă să-și îndeplinească dorințele, dar a inspirat și pe alții să creadă în propria lor putere de a-și urma visele.

„Nu vei zări nicicând un curcubeu dacă te uiţi în jos.”(Charlie Chaplin)

Ca să vezi minune! Nu știu dacă mă credeți pe cuvânt sau nu, dar această povestire m-a trezit la realitate cu adevărat. A început atunci când nu mă așteptam să se mai schimbe ceva în viața mea. Eram obosit și m-am gândit să ies un pic din casă pentru o plimbare liniștită. Copiii, câinele și soția mea au rămas în casă. Erau mult prea gălăgioși pentru starea cu care venisem de la serviciu:
- Doamne, câinele ăla o să ne lase fără mobilă în curând dacă nu se oprește din ronțăit, mă gândeam, în timp ce ieșeam pe ușă afară.

Am plecat spre faleza râului de lângă casă. Admiram, distrat, vegetația înconjurătoare, dar nu puteam să văd clar nimic. Era vară și clocotea de căldură. Când am ajuns în dreptul unei bănci viu colorate, dintr-o dată, prin fața ochilor mei, a trecut o lumină puternică și jucăușă:
- La câte povești pentru copii am citit în ultima vreme pentru Bebis și Beba, ajung să văd mai nou și steluțe, mi-am spus eu în gând. Nu am luat în seamă luminița și am hotărât să plec mai departe. Mi-am frecat bine ochii și am rămas un timp cu privirea spre pâmânt. La picioarele mele era o baltă întunecată. Am alunecat și am căzut în ea. Nu am realizat imediat ce se întâmpla cu mine, dar mă cufundam tot mai mult într-o groapă parcă fără fund. Cădeam încet înspre un mare necunoscut. Nu vedeam și nu auzeam nimic. Nu mai știam unde mă aflu. Ce știam totuși însă că totul devenise un mare de liniște în jurul meu.

„Doar când vei supraviețui încercării dușmanilor de a te elimina,
prietenii te vor considera un ins cu virtuți speciale” (Albert Camus)

„Pe unde trec poeții, rămân în urmă flori” (Radu Stanca)

Când am primit invitația de a scrie câteva cuvinte despre acest volum, doamna Mihaela C.D. nu mi-a spus și că acest volum are două autoare… așa că gândurile mele s-au întâlnit încercând să le cunoască cât de cât pe amândouă. Și cum oare decât prin intermediul cuvintelor, ele fiind cele care ajung la inimile cititorilor emoționându-i pentru că altfel nu există artă. La inimile dumneavoastră au ajuns?

Există o credință veche potrivit căreia, atunci când ne naștem, ni se deschide o carte cu pagini albe și noi și prin tot ce împlinim în viața noastră, ne scriem propria poveste sau a altora, care vor rămâne drept mărturie a trecerii noastre pe pământ. Fiecare carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților.

Cartea devenită sărbătoare, își împlinește, an de an, menirea de a fi: vis, realitate, fantezie, dar și o mare bucurie pentru cei care știu să călătorească pe acest fluviu de “litere”, adunat cu migală. Pentru a putea înțelege mai bine acest volum “Măsurând clipa” scris de colegele noastre Mihalea C.D. și Aurelia Oancă, voi puncta câteva lucruri despre literatură și critica literară.

De ce a fost inventată literatura? Literatura a fost creată numai și numai ca sursă de plăcere. Nu are altă rațiune – semănând din acest punct de vedere cu muzica, pictura, dansul, teatrul; Mai are cineva astăzi nevoie de literatură? Toți avem nevoie de literatură; dar nu ne dăm seama că avem nevoie. Oamenii care citesc sunt frumoși. Lectura nu schimbă felul omului de a fi, dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă ușor de recunoscut;

(Recenzie la volumul „Prin roua gândurilor”)

Neobosita Mihaela CD, ne propune un nou volum „Prin roua gândurilor”, de această dată cu articole, cronici, recenzii scrise de dânsa la cărțile care au ajuns în posesia ei. Grupate pe mai multe capitole, ne prezintă punctul de vedere al cititorului, jurnalistului, scriitorului, MIHAELA CD.

Un articol pe cât de interesant pe atât de frumos și complex, este despre „Locul unde poetul/scriitorul atinge nemurirea”. „Prin scriitură poetul, scriitorul, își asigură permanența scrierilor sale dincolo de timp și spațiu”. Fiecare scriitor care-și pune gândurile pe fila albă de hârtie, încearcă să-și prezinte punctele de vedere despre tot ce ne înconjoară, despre emoții, trăiri și sentimente. Dacă reușește să și tipărească aceste scrieri, deja face primul pas spre nemurire. Nu întotdeauna și nu fiecare scriitor are șansa să ajungă cu scriitura pe rafturile unei librării. De aceea, al doilea pas ce-l va apropia de nemurire este donarea cărților la biblioteci. Aici este locul unde cărțile pot ajunge să fie citite de cei doritori de cunoaștere, aici se împlinește visul fiecărui scriitor de a trece hotarul spre nemurire.

Un alt punct de vedere al autoarei, ne prezintă situația presei moderne „între obscenitate și false valori”. Indiferent unde se află jurnalistul, situația este aceiași. Nu mai contează bunul simț, bunul gust, protejarea și educarea corectă a tinerei generații. „Cifrele și banii” vorbesc. „Educarea cititorului nu mai este o prioritate: Senzaționalul, fabricarea de știri de senzație, vulgaritatea, acestea au prioritate în presă. S-a ajuns ca și în poezie să fie promovate scrierile cu un limbaj obscen, nesimțire, etc. Rolul poetului ar trebui să fie mult mai elegant, să prezinte frumosul aflat în tot și în toate, să cânte în versuri minunile lăsate în noi și în natură, să transmită un mesaj educativ cititorului.Cei care au înțeles greșit libertinismul vor scrie cu cerneala otrăvită a răului, a urâtului, care sigur nu sunt de proveniență divină.