Bătrânețea, adesea privită cu teamă sau cu resemnare, poate fi de fapt o perioadă a înțelepciunii și a înțelegerii mai profunde a vieții. În acești ani, ne regăsim adesea reflectând asupra parcursului nostru și asupra a ceea ce într-adevăr contează în viață. Realizăm că dorim să deranjăm cât mai puțin, să ne bucurăm de simplitate și să apreciem lucrurile esențiale.
Odată, în tinerețe, preocupările noastre erau multiple și deseori ne consumau energiile: schimbarea mașinii sau a locuinței, achiziționarea de mobilier nou, de haine la modă și alte lucruri materiale. Ne chinuiam să ne menținem în trend, să fim la curent cu tot ceea ce era nou și modern.
Pe măsură ce anii trec, prioritățile noastre se schimbă inevitabil. Ceea ce odinioară părea esențial devine mai puțin relevant, iar valoarea se mută către aspecte mai subtile ale vieții. La bătrânețe, ne dăm seama că bogăția nu este măsurată în bunuri materiale, ci în sănătate și în clipele trăite alături de cei dragi. Încet, dar sigur, descoperim că lucrurile care contează cel mai mult sunt acelea pe care nu le putem cumpăra.
Un alt aspect al bătrâneții este redescoperirea simplității. În tinerețile noastre agitate, am fost deseori prizonieri ai complexității vieții moderne. Cu toate acestea, odată ajunși în anii de aur, ne întoarcem cu dragoste către timpurile mai simple. Ne aducem aminte cu căldură de copilărie și de tinerețe, retrăind acele momente minunate care au definit cine suntem. În aceste amintiri găsim un izvor de bucurie și înțelepciune, care ne ajută să navigăm prin provocările vieții de zi cu zi.

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Recunosc, aş prefera să fie ameţeala născută de apropierea ta, decât sfârşeala provocată de suflul unui vânt dogoritor, sosit, în ţinuturile oceanice, tocmai din adâncul Saharei. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine...

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema ce o am.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii '50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal/Baia Nouă era sub conducerea lui – , un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatăl meu deţinea, însă, în

Dacă, aș alege oricând paharul cu lapte de pe tipsia fermecată, nu aș vrea să văd pe ea nicio fărâmă de carne. Nu că aș fi vegetariană și nici că aș fi animată de dorința nestăvilită de a fi în pas cu lumea bună. Pur și simplu nu îmi face plăcere să privesc tabloul carnifer. Nu vreau să îmi aduc aminte nici sacrificarea zburătoarelor și nici scena înfiorătoare ce surprinde tăiatul porcilor. Îmi place sau nu, ele țin de prozaismul copilăriei mele, de care pot să fac struțvial abstracție, dar nu pot să îl reneg. Ca urmare aș fi băut toată ziua doar lapte. După ce am învățat să ne facem singure cacao cu lapte, primeam aprobare să bem dimineața licoarea aromată.

Îmi aduc aminte de doamna Abrudan care, să nu ocolească toată ulița, când ieșea în sat, trecea prin ograda și curtea noastră. Nu aveam nimic cu dânsa. Doar că atât insista la mama cu sfaturile ei, legate de noi, încât ne-a devenit antipatică. Sfatul cel mai deranjant, ce ne-a supărat cel mai mult pe sora mea și pe mine, a fost cel legat de cacaoa în lapte. „Să nu le lași fetele să își pună cacao în lapte că le va face nervi...”, îi spunea mamei cu superioritate. Era prea mult pentru noi. Lăsând la o parte bunătățurile făcute în casă, nu prea aveam de a face cu dulciurile din bold. Câte sortimente de bomboane și biscuiți ne făceau cu ochii de pe rafturile prăvăliei! Nici halvaua, rahatul, bomboanele de gheață nu erau de lepădat. Ultima pe lista preferințelor, fiind ciocolata nu pot spune despre ea prea multe. Dar trebuia să fi fost tare bună.

Doamna Abrudan era domnișoară bătrână, fusese prea puțin timp măritată. În adolescență după ce am auzit de pictorul Petre Abrudan m-am întrebat dacă, ea nu a fost soția lui. De unde până unde mi-a venit ideea stupidă de a îi atribui o soție rea bietului om, nu știu. Din păcate nu mai am pe cine întreba, în satul devenit oraș, cu cine a fost măritată. Nici ai mei și nici alți bătrâni nu mai sunt.

Dimineața, mai ales în zilele de lucru, adulții casei preferau laptelui, caveiul. Se găsea în bold acea „Cicoare” sub formă de pastile rotunde, care se fierbeau deodată cu laptele. Nu îmi plăcea din cauza laptelui fiert. Pe când cacaua o amestecam cu zahăr și adaugam laptele nefiert peste compoziție.

Azi noapte a plouat, cum se zice pe aici, cu „cats and dogs” (pisici și câini). adică rupere de nori. Puhoi! S-a întrerupt electricitatea, era 2 noaptea și tocmai mă uitam la un film horror. Ce film de groază îți mai trebuia când după câte un fulger care lumina casa ca ziua se auzea câte un trăznet apoi vreun copac rupându-se cu un imens scrâșnet de lemn prelungit în ecourile nopții. Dar azi de dimineață, cerul senin ca un cristal, aerul curățit de praf și parcă și de zgomotul orașului dacă nu ar fi fost ferăstraiele de la oraș care tăiau copacii căzuți victimă sub cearta de neîmpăcat a bolților întunecate.

Pe la 3 după masă Matei se duce să ia poșta și se întoarce cu un zâmbet năstrușnic, dar atât de expresiv, că nu a fost nevoie de mare logoree, ci doar un semn fără echivoc, sau comentariu: „Mergem!” La ora aia nu puteam să mergem prea departe, ci undeva la vreo 60-90 de km. Așa că... Am crezut că mergem spre Niagara pentru că din autostrada 401 a luat-o pe Guelph Line, dar m-am trezit pe autostrada cu șase benzi spre Burlington, Matei conducând pe Lakeshore Dr., o minunăție de priveliște pe malul Lacului Ontario, mai ales că era o zi formidabilă după o noapte de cumpănă.

Începusem vorba despre stilul arhitectonic al unui cartier al bogaților din Kitchener. Virusul de mândrie a infectat pe cei care își permit și care cred că o casă cu cât e mai mare cu atât poate urla mai puternic despre punga proprietarul, gen arhitectonic de prin 1965-1980, un fel de cutii de piatră, niște lostopane greoaie de granit, toate zidite în serie ca de pe o bandă de fabrică. Un constructor de asemenea case de milioane și milioane de dolari m-a chemat la una din ele, avea două de vânzare, să-i fac o sfeștanie că e bântuită de duhuri rele și să-i fac o slujbă de dezlegarea cununiilor și alte superstiții arghilofile care cresc pe maidanul sufletesc al celor care nu sunt „duși la biserică”. I-am spus că nu e nici un duh necurat, că inelul nunții te-a legat pe viață și n-am cum să-l dezleg și că aici e vorba de ceva care devenise o modă cândva. Am făcut această „lostopană” de paranteză gândindu-mă la vilele din Turkey Point sau cele din Stratford și, mai recent, la cele din golful Burlington Bay, una mai frumoasă ca alta, tocmai prin varietatea lor, eleganță și gust artist, demonstrând că nu tot ce e mare și costisitor e și high class.