„Departe sunt de tine”, Veronica, „singur” într-o lume străină, și dorul de tine îmi arde sufletul. Vino, să-ți aud „glasul dulce” să-ți văd chipul „de înger palid” și ochii de „floare albastră”! Vino, să-ți văd „obrajii” ca „floarea de cireș”, să mă cuprinzi cu „brațe lungi și reci”! „O, vino iar în al meu braț/ Să te privesc cu mult nesaț/ Să razim dulce capul meu/ De sânul tău, de sânul tău”//. (De ce nu-mi vii?) Nimeni și nimic nu te poate înlocui în sufletul meu, deși: „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!/ Căci tu înseninezi mereu/ Viaţa sufletului meu,/ Mai mândră decât orice stea,/ Iubita mea, iubita mea!”//(De ce nu-mi vii?)

Stau în Cișmigiu și sorb în mine lumina teilor care îmi amintesc de teiul nostru drag sub care ne-am îmbrățișat și sărutat de atâtea ori. Tu îmi apari „frumoasă și dulce” în rochie albă, lungă, tu, „mireasa sufletului meu”. Când „se cutremur plopii” văd cum te apropii cu pași ușori ca o „crăiasă din povești”.

Mi-e gândul doar la tine și aș vrea să zbor, „să te cuprind în brațe” să „mă pierd în ochii tăi” iar tu să surâzi „Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buzele dulci”(Dorința). De ce nu vii, să-mi umpli sufletul cu lumina ochilor tăi? Te chem să ne rătăcim pe „cărările din crânguri”: „Pe genunchii mei şedea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei. // Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci... // (Dorința)

„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne.” (Dalai Lama)

Beba avea aproape un anişor. Din păcate zgomotele pe care le scotea pe atunci, încă nu erau înțelese de oricine. Acestă situație începuse să devină supărătoare pentru ea pentru că avea atâtea de spus şi nimeni să le audă. Totuşi, ştia că nu va mai trece mult timp şi minunea se va întâmpla. Dorinţa arzătoare de a vorbi, a făcut din această poveste o adevărată aventură. Dacă ar fi putut povesti chiar ea, cu cuvinte sale, ar suna cam aşa:
“Era o dupămasă călduloasă. Ne hotălâsem să melgem în parcul Sub Arini. Pălinții noștli aveau un obicei frumos de a ne întleba meleu unde am doli să ne petlecem după-amiaza. Cum eu nu reușeam să îmi exprim pălelea niciodată, decisesem să le răspund prin mişcălile capului. De data aceea îmi mişcam căpuţul de sus în jos, încelcând să le sugerez un mare “daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!” şi asta pentru că palcul era unul dintre loculile mele prefelate. Mama ma îmblăcat cu o fustiță loșie, scultă și cu săndăluțe negre. Bebis s-a plegătit singur, era deja mare. Tata ne-a chemat la maşina. Totul era plegătit. Urcați cu toții în mașină am pornit sple destinație.

Drumul până acolo îmi plăcea nespus. Din scaunul meu puteam să văd aploape orice. Tleceam pe lângă glădința lui Bebis, prin fața magazinului de jucălii și pe la semaforul unde ne opleam aproape de fiecale dată la tlecelea de pietoni. Când ne opream, nu ezitam să admir casă galbenă din dreptul semaforului. Ela îngălbenită de vreme și cu tencuiala puţin căzută. Pe velanda casei stăteau doi papagali agăţaţi într-o colivie aurie. Le pusesem numele Cici și Coco.

În fine, ajunși în dreptul casei, de data aceasta, colivia era goală. Hmm, ciudat! niciodată nu văzusem colivia deschisă și papagali pe nicăieri. Am mers în continuare cu maşina până în palcalea parcului, uitând complet de papagali. M-am dat jos din mașină și am polnit la plimbare. Bebis, a lămas la locul de joacă.

L-am văzut în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul Iisus, de la intrarea în altarul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din orașul dintre două provincii istorice.(R.S). Venise cu pași repezi de la ușă la icoana Sfintei Marii, de parcă avea să îi spună ceva urgent Fecioarei Sfinte. În biserică era doar lumina filtrată de vitralii.

Eu stăteam de mult în fața icoanei Mâtuitorului. Îi vorbeam în gând, rugându-l să vegheze la familia mea, la pacea pământului, la liniștea din țară, la sănătatea oamenilor. Așa m-a învățat o prietenă din Sibiu, Camelia (un nume frumos, ca și sufletul ei) care îmi trimite zilnic, pilde, cugetări, învățături creștine. Eu îi mulțumesc și urmez îndemnul de a ne ruga pentru alții. „Rugăciunile colective au un efect foarte puternic” spune ea.

Merg și mă rog, când biserica este fără enoriași, să mă pot concentra pe vorbele ce le spun din tot sufletul Domnului. Le spun Lui Iisus, cel mai bun prieten al oamenilor. Privesc chipul Lui tânăr, așa de frumos, de o frumusețe fără seamăn, o blândețe ce emană din tot trupul său. Pare viu, parcă ne vorbește cu ochii săi aurii, ochii atât de vii, că ne urmăresc, unde ne-am duce. care se mișcă, după cum ne mișcăm noi. Au o sclipire aparte, cu pupile foarte luminoase, o pictură superbă. Are părul blond-castaniu, cu cărare pe mijloc, fața foarte fină și luminoasă. E o icoană pe lemn al unui elev al lui Tattarăscu. Dar ce realizare! Energie emanată de această icoană este greu de descris.

Icoana și-a pierdut strălucirea doar în dreptul mânii lui Iisus, sau poate așa cade lumina pe mantia sa albastră brodată cu fir auriu, peste cămașa de un roșu carmin, simbol al jertfei. Câți nu i-au căutat sprijinul? De aceea nu mă îndur să mă despart de chipul Mântuitorului. Dar a trebui să plec, să las singur bărbatul ce se ruga cu atâta fervoare la Sfânta Maria. Simțeam că împiedic dialogul lui cu cea adorată de mulțimi de oameni. L-am văzut doar din profil. Era înalt, cu părul tuns frumos, acoperind parțial fruntea. Pe la tâmple era grizonat. El privea ochii atât de albaștri-aurii ai Măicuței cu chip de o frumusețe divină, ochi frumoși care parcă lăcrimau, îndreptați spre copilul din brațe. Știa oare ce îl așteaptă? Știa că acel trup frumos va fi sfâșâiat de răutatea oamenilor? Sau Maicuța Domnului deplângea soarta noastră? Ochii au o tristețe impresionantă, dar fața are o dulceață ce ne pătrunde în suflet.

„Ce greșeală este să crezi că un copil, pentru că e mic, poartă-n el visuri minuscule.”
(George Enescu)

Un tărâm dulce se întindea în zare. Primele care se vedeau erau păpădiile din vată de zahăr ars ce deschideau cărarea în pădurea fermecată. Lângă pădure curgea un izvor de ciocolată prejmuit cu tufe de căpșuni. Pietre de glucoză stăteau la soare lâsând să curgă din ele frișcă rece și gustoasă.

Cel mai împlinit din pădure era însă ursulețul care şedea liniștit. Stătea tolănit pe spate, sub o tufă de zmeură. Așteapta cu gura deschisă să-i cadă câte o zmeură coaptă de vreme. Ursuleţul știa să împartă bunătățile lui şi cu şoricelul, prietenul său mic şi urechios. Din când în când prindea câte-o zmeură cu gherele şi io dăruia şoricelului ce se odihnea pe burta lui.

În pădurea magică, ciupercile în formă de clătite îmbibate cu siropul de arțar stăteau pleoștite la rădăcina copacilor. Numai bune de umbră furnicuţelor care munceau zor. Furnicuțele se mândreau cu un mușuroi din ciocolată măreț, ce se asemuia unui vulcan. În fiecare dimineață, muşuroiul scotea pe gura craterului său un lapte alb și spumos ce se prelingea ulterior în râul de lângă pădurice. Ciocolata ce se forma pe marginea râilui era cărată în guriță de către furnici înapoi la vulcan. Râul hrănea toată valea fermecată.

După o zi de polenizare reuşită, pe câmpia alăturată, albinele, stăteau tolănite pe florile din marţipan. Visau pierdute ascultând liniștite ciripitul vrăbiuțelor, care, în timp ce cântau, se răsfăţau din budinca ce se ascundea în scorburile copacilor. Câmpia era vegheată de un copac cu acadele. O broscuță mititică patina pe o acadea mare şi rotundă ce căzuse din copac mai devreme.