Am avut o experiență neașteptată și amuzantă în calitate de bunică de excepție! Nepoții mei adorabili, Damian și Adelle, merg la grădiniță Waldorf, unde se aplică metode de predare inovatoare, cel puțin pentru mine . Și trebuie să vă spun, că m-am trezit aruncată într-un univers complet nou de învățare creativă și neobișnuită.
De la început, am fost luată prin surprindere de decorul încântător al grădiniței. Încăperile erau pline de culori vii, păpuși din pânză și elemente naturale. Am simțit că am fost teleportată într-o pădure fermecată, unde totul părea să prindă viață. Când am intrat în clasa lui Damian, am crezut că am nimerit în mijlocul unui târg de jucării - totul era atât de plin de viață și jucăuș! Prima dată când m-am angajat într-o activitate, am realizat că conceptul de "predare" la grădinița Waldorf este mult diferit față de ce am experimentat în timpul copilăriei mele. Nu mai erau bănci și caiete. În schimb, activitățile se bazau pe jocuri creative și implicau materiale naturale. De exemplu, într-o zi, Damian și Adelle îmi arătau cum să construiesc case și poduri din chibrite de lemn. În timp ce ei își foloseau imaginația pentru a construi castele uriașe și turnuri înalte, eu mă chinuiam să construiesc ceva care să nu se prăbușească la primul suflu de vânt. Ei râdeau în hohote de încercările mele eșuate, iar eu îmi spuneam în sinea mea că nu trebuie să-mi iau diploma de inginer constructor prea curând.
În timpul activităților mele de desenat și pictat, am înțeles că nu contează dacă desenul arată ca o lucrare de artă sau ca o ciudățenie abstractă. În grădinița Waldorf, accentul se pune pe exprimare liberă și creativitate. Astfel, cu mâinile tremurânde, am încercat să realizez un desen care să semene cu un peisaj. Cu toate acestea, ceea ce am obținut a fost mai degrabă un haos colorat care ar fi putut fi confundat cu un experiment științific ratat. Damian și Adelle, pe de altă parte, au făcut niște desene uimitoare cu forme geometrice perfecte și nuanțe încântătoare. M-am simțit puțin demoralizată, dar apoi mi-am amintit că nu trebuie să mă compar cu creativitatea lor deosebită. Sunt doar o bunică care se străduiește să nu facă un dezastru total pe hârtie.

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme. Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul autosechestrându-se în binecunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban în volumul „Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie)” (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit...” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe Rue de l’Odeon.

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideră încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa „Mircea Eliade şi literatura exilului” (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supună acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

Mai zilele trecute, citind „Ulysse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat 2 iulie 1933. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, deseori, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie.

Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu...” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu douăzeci de ani (2003), pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Ştiu! Nu este un titlu atrăgător, it’s not inviting, ar exclama destul de hotătât compatrioţii mei, australienii. De ce? Un semn de întrebare la sfârşit şi un semn de punctuaţie finală, un punct, la mijloc. Logica exprimării trebuie să fi fost încălcată. Frugal, cele şapte cuvinte din titlu cuprind în meniu un vrăneştean, un vis şi verbul care, ostentativ, abia le leagă. Mai este şi adverbul oare prin care încerc să întăresc valoarea interogativă, dubitativă a titlului.

În sfârşit, cam multă morfologie şi sintaxă pentru două cuvinte! Haideţi să lăsăm gramatica şi să trecem la suflet! În spatele Vrăneşteanului, a acestui vrăneştean, da, este o poveste veche de şaizeci şi cinci de ani. O văd, sunt detalii unice şi nu cred că e prea mult dacă spun că mă încearcă emoţiile adânc, până-n măduva oaselor!

Măi fraţilor, parcă aş mângâia un butoi plin cu ţuică înăuntrul căruia este adăpostit parfumul preţioasei licori pusă la păstrare de bunicii mei pentru nunta strănepoţilor. E vorba de generaţii, sunt zeci de ani de-atunci… să mai zic? Unmistakable connections! Chiar aşa e! Da, e pregătită şi negreşit o voi împărţi cu voi măcar că nu sunt încă străbunic! Promit că nu veţi aştepta mult. Vorbesc de poveste, nu de ţuică!

În altă ordine de idei, mai ieri, uitându-mă destul de grăbit peste o cărticică şi într-un fel oarecum adiacent geometriei gândurilor care mă frunzăreau, din senin, am avut o surpriză plăcută! Să nu mă spuneţi nimănui, vă rog, dar pe vremea liceului îmi aduc aminte că citeam numai prefaţa la cărţil, atât! Ce elev, ce specialist, ce speculant! Nici nu mai vreau să-mi aduc aminte… Şi care a fost totuşi surpriza momentului, ce am aflat? Că inima şi greutatea adevărurilor ei dau lecţii cereşti raţiunii: Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point. Am zâmbit!

Istoriile sunt istorii şi mai cu seamă cele adevărate. Cuvintele care le exprimă, aşa cum a făcut-o Blaise Pascal, sunt reflecţia genială a frumuseţii lui Dumnezeu interacţionând cu frumuseţea omului pe care l-a creat. Îmi zboară gândul însă la cu totul altceva, chiar acum, din păcate: la Capela Sixtină, la Michelangelo, la tavanul pictat (sau repictat) de el. Omul şi Dumnezeu… o legătură complexă, dominată de neputinţa omului, de lipsa motivaţiei lui Adam de a răspunde pozitiv ajutorului oferit de Creator. Este un impas aproape imposibil de trecut, după opinia exprimată mural… şi la Vatican! de Michelangelo. Uitaţi-vă la degetul lui Adam care este, într-adevăr, secretul picturii despre care vorbesc!