Dacă în ziua botezului mi s-ar fi întins acea tipsie a sorții, nu aș fi ales, cu mintea de acum, plăibasul. Prin reducere la absurd nici mașina de scris, nici laptopul și nici calculatorul. De ce? Simplu. Alegerea lor ar fi fost contrară temperamentului meu, ce nu m-a lăsat să stau locului. Orice aș fi făcut, numai să nu mă aflu pe scaun, în pat, la masă ori să îmi fac temele. Nu am avut răbdare nici să mănânc. De învățat a fost mai simplu, mă plimbam cu manualul în mână, repetând lecțiile prin casă, curte și ogradă. Mă adresam pomilor ca unor dascăli care ar putea să îmi dea note. Îi răsplăteam cu priviri calde, mai ales, când erau plini cu flori. Zăboveam pe mejda cu pruni pentru a sufla câteva păpădii să aflu încotro mă vor purta.

Eram responsabilă și cu holda semănată cu sămânță de cânepă. Mă învârteam în jurul ei ca să speriu păsările, mai bine zis vrăbiile. Bodhiu (uliul) prefera puii și galițele. Așadar, pot să mă laud că am fost și ciuhă în holdă. Dar asta mai târziu după ce am fost Regina Broaștelor. No, amu, la timp prezent, ademenesc păsările cu pâine, grâu și porumb în curtea mea. Hrănesc mierlele, vrăbiile și porumbeii și păstoresc două tufe ce rămân și iarna verzi, Brânca (Mâna) Maicii Domnului, una s-a întins pe acoperișul terasei, cealaltă pe gard, blocându-mi poarta. Vrăbiile și-au făcut culcuș în ele. Cât este ziua de mare ciripesc... mulțuminde.

Revin la copilul nesățios de joacă, care am fost. Mereu eram în mișcare și mereu țopăim într-un picior. Îmi este milă de acea fetiță ștrulubatică și copilăroasă pe care viața a silit-o să se liniștească. Prima care a început procesul de cumințire a fost mama, „mamica” cum îi spuneam. Obiecte ajutătoare au fost cele două scăunașe pe care taticul le-a meșterit din căte trei scânduri, în formă de U. Cel mai înalt pentru sora mea, iar cel mai scund pentru mine. Când venea cineva la noi, trebuia să stăm cuminți una lângă alta, fără să ne amestecăm în discuția adulților. Ba mai mult, pentru reușita vizitei, stăteam cu mâinile la spate. Mă chinui să îmi amintesc poziția brațelor pe care o foloseam și la grădiniță pentru a păstra liniștea. Parcă le îndoiam la nivelul coatelor cu antebrațul drept perpedicular pe ele, iar degetul arătător ne pecetluia buzele. Chiar dacă, în copilăria prelungită, ciripeam mult, crescând am devenit tot mai introvertită. Târziu am aflat că, în primii ani de viață, tăcerea mea i-a speriat pe ai mei. Am pornit să vorovesc, greu și stâlcit, abia după ce am împlinit trei ani. La poșetă îi ziceam poletă. Chiar s-a pus problema unei școli speciale, școală ce funcționa într-o altă comună, dar am scăpat. Și amu am cuvinte care mă sperie. Acasă le repet cu voce tare și totuși îmi este frică să le pronunț, nedorind să mă fac de râs. În schimb le folosesc cu plăcere în scris. Sub nicio formă nu doresc să las neexplicată afirmația: „mi-a fost mai de bine când nu știam să citesc”.

Suntem ființe sociale, relațiile cu cei din jur sunt extrem de importante și necesare. Nu suntem și nu putem trăi singuri, cu toate că se întâmplă uneori ca prezența celorlalți din preajma noastră să nu ne scutească de sentimentul însingurării. Mai mult însă, deși suntem tot mai mulți pe fața pământului, totuși simțim că suntem tot mai singuri. Dar, oricâte impedimente ar fi, nimeni nu ar putea alege o existență fără prieteni. E scris în codul nostru genetic să stăm împreună. Chiar și pustnicii în izolarea lor totală sau pușcăriașii pedepsiți cu devastatoarea izolare își rup de la gură ca să hrănească un șoricel rătăcit prin preajma lor, căci prezența lui înseamnă viață, iar prezența lui neașteptată se aseamănă cu o rază cerească.

Singurătatea e un fenomen complex. Pentru fiecare dintre noi, singurătatea are o însemnătate deosebită, având nuanțe foarte personale, rezultate din experiențe de viață. Emil Cioran spunea că „începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor”.

Omul este singura ființă care știe ce este singurătatea.
Nimic nu ne face mai vulnerabili decât singurătatea, dar uneori o căutăm. Singurătatea, înzestrată cu aspectele ei benefice sau distructive, poate fi o pedeapsă ori un lux rar. Pentru rugăciune, meditație, pentru momentele de creație și în mai multe alte situații, avem nevoie de singurătate. O vorbă înțeleaptă ne îndeamnă: „mai bine singur decât într-o companie proastă”, mai ales în perioada adolescenței și a tinereții, în timpul formării personalității. Alteori, singurătatea este cel mai bun medicament.

Când ne aflăm în momente grele, când singurătatea mușcă direct din inimă, avem nevoie de prezența unui om cu inima caldă și plină de înțelegere care să ne mângâie sufletul făcut zdrențe. Câteodată numai simpla prezență a unei persoane dragi poate să aducă o bucurie și o caldă mângâiere.

„Departe sunt de tine”, Veronica, „singur” într-o lume străină, și dorul de tine îmi arde sufletul. Vino, să-ți aud „glasul dulce” să-ți văd chipul „de înger palid” și ochii de „floare albastră”! Vino, să-ți văd „obrajii” ca „floarea de cireș”, să mă cuprinzi cu „brațe lungi și reci”! „O, vino iar în al meu braț/ Să te privesc cu mult nesaț/ Să razim dulce capul meu/ De sânul tău, de sânul tău”//. (De ce nu-mi vii?) Nimeni și nimic nu te poate înlocui în sufletul meu, deși: „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!/ Căci tu înseninezi mereu/ Viaţa sufletului meu,/ Mai mândră decât orice stea,/ Iubita mea, iubita mea!”//(De ce nu-mi vii?)

Stau în Cișmigiu și sorb în mine lumina teilor care îmi amintesc de teiul nostru drag sub care ne-am îmbrățișat și sărutat de atâtea ori. Tu îmi apari „frumoasă și dulce” în rochie albă, lungă, tu, „mireasa sufletului meu”. Când „se cutremur plopii” văd cum te apropii cu pași ușori ca o „crăiasă din povești”.

Mi-e gândul doar la tine și aș vrea să zbor, „să te cuprind în brațe” să „mă pierd în ochii tăi” iar tu să surâzi „Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buzele dulci”(Dorința). De ce nu vii, să-mi umpli sufletul cu lumina ochilor tăi? Te chem să ne rătăcim pe „cărările din crânguri”: „Pe genunchii mei şedea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei. // Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci... // (Dorința)

„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne.” (Dalai Lama)

Beba avea aproape un anişor. Din păcate zgomotele pe care le scotea pe atunci, încă nu erau înțelese de oricine. Acestă situație începuse să devină supărătoare pentru ea pentru că avea atâtea de spus şi nimeni să le audă. Totuşi, ştia că nu va mai trece mult timp şi minunea se va întâmpla. Dorinţa arzătoare de a vorbi, a făcut din această poveste o adevărată aventură. Dacă ar fi putut povesti chiar ea, cu cuvinte sale, ar suna cam aşa:
“Era o dupămasă călduloasă. Ne hotălâsem să melgem în parcul Sub Arini. Pălinții noștli aveau un obicei frumos de a ne întleba meleu unde am doli să ne petlecem după-amiaza. Cum eu nu reușeam să îmi exprim pălelea niciodată, decisesem să le răspund prin mişcălile capului. De data aceea îmi mişcam căpuţul de sus în jos, încelcând să le sugerez un mare “daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!” şi asta pentru că palcul era unul dintre loculile mele prefelate. Mama ma îmblăcat cu o fustiță loșie, scultă și cu săndăluțe negre. Bebis s-a plegătit singur, era deja mare. Tata ne-a chemat la maşina. Totul era plegătit. Urcați cu toții în mașină am pornit sple destinație.

Drumul până acolo îmi plăcea nespus. Din scaunul meu puteam să văd aploape orice. Tleceam pe lângă glădința lui Bebis, prin fața magazinului de jucălii și pe la semaforul unde ne opleam aproape de fiecale dată la tlecelea de pietoni. Când ne opream, nu ezitam să admir casă galbenă din dreptul semaforului. Ela îngălbenită de vreme și cu tencuiala puţin căzută. Pe velanda casei stăteau doi papagali agăţaţi într-o colivie aurie. Le pusesem numele Cici și Coco.

În fine, ajunși în dreptul casei, de data aceasta, colivia era goală. Hmm, ciudat! niciodată nu văzusem colivia deschisă și papagali pe nicăieri. Am mers în continuare cu maşina până în palcalea parcului, uitând complet de papagali. M-am dat jos din mașină și am polnit la plimbare. Bebis, a lămas la locul de joacă.