Exact cu un an în urmă, la ediția a II-a a Galei Eminescu, cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am prezentat comunicarea „Eminescu - numele tuturor lucrurilor”. Într-un poem paradoxal, cum îi plăcea lui Nichita Stănescu să scrie, „Trebuiau să poarte un nume”, primul vers spune că „Eminescu n-a existat” pentru a-l identifica apoi cu întreaga țară, cu oamenii săi simpli, cu Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, cu Miorița, Luceafărul și Scrisoarea a III-a, cu munții și codrii ce se legănau fără vânt, cu păsări și nori care colindau pe deasupra lor: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus / Eminescu.”
Lui Eminescu i s-au atribuit cele mai înalte însușiri ale calității. Constantin Noica l-a numit omul deplin al culturii românești, ce justifică decretarea Zilei Culturii Române deodată cu ziua de naștere a lui Eminescu, „poetul nepereche”, Luceafărul poeziei românești, mai nou, pe placul Cercului Militar Oradea, „Mareșalul” poeziei românești.
Azi, la ediția a III-a a Galei Eminescu, am fost invitat să prezint câteva amintiri legate de călătoriile personale pe urmele lui Eminescu. Era în 1989, în al șaselea an de activitate ca lector de limba și cultura română în Cehoslovacia, când a trecut pe la mine istoricul literar Victor Crăciun din Chișinău, pornit pe urmele lui Eminescu. Am aflat atunci de la dumnealui că celebra fotografie de la vârsta de 19 ani a lui Eminescu a fost făcută la un atelier de pe artera principală a Pragăi, Václavske Námestie. Aparatul de fotografiat cu burduf, cum existau pe atunci, se păstrează și azi la Muzeul de Istorie de lângă Universitatea Carolină din Praga. Am mai aflat cu această ocazie de la istoricul literar Victor Crăciun că în 1869 Eminescu însoțit de mama sa Raluca Eminovici au făcut o călătorie la Praga, unde-și avea un frate, respectiv fiu, Matei, student la Politehnica din Praga, urmând să plece la Königsberg, orașul de naștere a lui Kant (azi enclavă sovietică cu numele de Kaliningrad), unde se pare că mai aveau un frate și fiu, student extraordinar, un fel de facultate fără frecvență. În drum spre Praga au trecut prin Blaj, oraș de plăcută amintire, și Ștei, din comitatul Bihor, de unde era originar Miron Pompiliu, prieten și ulterior secretar al Universității din Iași, pe timpul profesoratului lui Titu Maiorescu.
