Pe 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele, o zi dedicată iubirii, tinereții și renașterii naturii.
Cu rădăcini adânci în tradiția populară, această sărbătoare marchează începutul primăverii spirituale și reafirmă valorile autentice ale satului românesc.
Spre deosebire de alte sărbători moderne dedicate iubirii, Dragobetele nu este o creație comercială, ci o expresie vie a culturii tradiționale românești, transmisă din generație în generație.
Originea și semnificația sărbătorii
În mitologia populară, Dragobete este considerat fiul Babei Dochia, simbol al începutului de primăvară. Este descris ca un tânăr chipeș, protector al iubirii și al îndrăgostiților, uneori numit „Cap de primăvară” sau „Logodnicul păsărilor”.
Conform credinței populare, în această zi păsările își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Gestul lor simbolic a fost preluat și de comunitățile rurale, unde tinerii considerau Dragobetele momentul potrivit pentru a-și mărturisi sentimentele.
Astfel, sărbătoarea devine nu doar o celebrare a iubirii romantice, ci și un semn al armoniei dintre om și natură.
Obiceiuri și ritualuri tradiționale
Dragobetele era, în lumea satului românesc, o zi a bucuriei colective.
„Zburătoritul” – ritualul apropierii
Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri era „zburătoritul”. Fetele și băieții se întâlneau în grupuri și mergeau la pădure pentru a culege primele flori ale primăverii. La întoarcere, băieții alergau după fete, iar dacă o fată era prinsă și sărutată, acel gest simboliza o logodnă pentru un an.
Acest ritual nu avea caracter frivol, ci reprezenta o formă tradițională de alegere și afirmare a unei posibile relații.
Florile și apa de Dragobete
Fetele păstrau florile culese la icoane, considerând că aduc noroc și spor în dragoste. În unele regiuni, apa provenită din zăpada topită în această zi era folosită pentru spălarea feței, fiind considerată purificatoare și aducătoare de frumusețe.
Focurile de primăvară
În anumite zone, tinerii aprindeau focuri pe dealuri, simbolizând purificarea și alungarea energiilor negative. Focul era un element central al comunității, aducând oamenii împreună într-o atmosferă de sărbătoare.
Credințe și interdicții
Tradiția populară afirma că persoanele care nu sărbătoresc Dragobetele riscă să nu aibă parte de iubire în anul respectiv. De asemenea, nu era bine să plângi sau să fii supărat în această zi, pentru a nu atrage tristețea asupra întregului an.

În fiecare an, pe 13 februarie, lumea celebrează Ziua Mondială a Radioului, o inițiativă a UNESCO menită să sublinieze importanța acestui mijloc de comunicare care, de peste un secol, rămâne aproape de oameni. Radioul nu este doar tehnologie și transmisie de sunet. Este prezență, memorie colectivă, identitate și punte între generații.
Într-o epocă dominată de imagine și viteză, radioul păstrează ceva esențial: autenticitatea vocii. Vocea care informează, care educă, care încurajează. Vocea care, dincolo de microfon, ajunge în casele și în inimile ascultătorilor. Este o formă de comunicare directă, sinceră, în care cuvântul are greutate, iar tăcerea are sens.
Pentru echipa Radio ProDiaspora, radioul înseamnă mai mult decât muzică și emisiuni tematice. Înseamnă dor de casă. Înseamnă limba română rostită cu emoție, peste mări și țări. Înseamnă tradiții, obiceiuri și valori duse mai departe prin intermediul undelor, astfel încât românii din diaspora să rămână conectați la rădăcinile lor.
Radioul devine astfel o formă de continuitate culturală. Prin cântec popular, prin interviuri, prin dezbateri și prin promovarea valorilor autentice, el păstrează vie identitatea unei comunități.
În cazul unui post construit pe voluntariat, misiunea capătă o dimensiune și mai profundă: aceea de a demonstra că lucrurile frumoase pot fi realizate din pasiune, din dăruire și din dorința sinceră de a face bine.
Radioul nu este doar o profesie. Este vocație și responsabilitate. Este bucuria de a ști că dincolo de fiecare emisiune există oameni care ascultă, care se regăsesc, care prind curaj sau alinare. Este emoția directului, acea clipă irepetabilă în care cuvântul rostit devine legătură vie între oameni.
În această zi dedicată radioului, gândul se îndreaptă și către toți colegii din lumea undelor. Indiferent de oraș, de țară sau de format, îi unește aceeași credință în puterea comunicării. Îi unește dorința de a aduce informație corectă, cultură, echilibru și speranță într-o societate aflată în permanentă schimbare.
Ziua Mondială a Radioului este, în esență, o celebrare a conexiunii umane. A acelei legături invizibile care transformă sunetul în emoție și informația în lumină.
La mulți ani tuturor celor care cred în forța cuvântului rostit și țin viu spiritul radioului.
Să ne auzim cu bine, pe aceeași frecvență a sufletului. 📻✨

Ecaterina Cîmpean

Radio ProDiaspora

Turneu național și lansare de carte
Latip Abdul-Cair, actor, regizor și membru UNITER, prezintă proiectul artistic „Sub streașina Luceafărului de sidef”, un demers cultural unic în România, care combină teatrul și poezia într-o experiență intergenerațională de mare anvergură. Proiectul reunește copii, adolescenți și adulți în spectacolul său, oferind publicului o lume suspendată în timp, imaginativă și plină de trăire scenică, inspirată din viața la țară și construită din metafore, simboluri și imagini poetice puternice.

Atmosfera și echipa proiectului
Spectacolul „Sub streașina Luceafărului de sidef” creează o atmosferă în care gesturile simple capătă sensuri profunde, iar ritmul vieții este suspendat. Toți cei 19 actori implicați transmit emoția universului rural, invitând publicul să intre într-o lume poetică și vizuală, cu imaginație și trăire scenică densă. În spatele acestui spectacol unic și de mare anvergură se află o echipă numeroasă de artiști, care contribuie la realizarea unei experiențe artistice colective, complexe și memorabile.

Volumul de poezie „Sub streașina Luceafărului de sidef”
După spectacol, a fost creat volumul de poezie cu același nume, care continuă universul scenic în plan literar. Fiecare poezie începe cu titlul volumului, devenind un laitmotiv artistic ce leagă textele între ele și păstrează unitatea universului creat. Poezia este vizuală, densă, încărcată de simboluri, păstrând aceeași atmosferă și poezie a gestului regăsite pe scenă.

Turneu național artistic
Proiectul va fi prezentat într-un turneu național care include spectacole și lansări de carte în următoarele orașe: București, Sinaia, Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Onești, Focșani, Brăila și Tulcea. Fiecare întâlnire cu publicul este concepută ca un dialog viu între scenă, carte și spectator, evidențiind unicitatea și amploarea acestui proiect cultural.

Impact și unicitate
Prin „Sub streașina Luceafărului de sidef”, Latip Abdul-Cair își consolidează direcția artistică personală: aceea de a construi punți între arte, transformând teatrul într-un spațiu pentru literatură și poezie. Proiectul reprezintă o experiență unică și de impact pe scena culturală românească, evidențiind creativitatea, viziunea artistică și amploarea acestui demers național. Fiecare reprezentație are loc într-un spațiu cu memorie, ales special pentru a dialoga cu universul spectacolului.

Exact cu un an în urmă, la ediția a II-a a Galei Eminescu, cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am prezentat comunicarea „Eminescu - numele tuturor lucrurilor”. Într-un poem paradoxal, cum îi plăcea lui Nichita Stănescu să scrie, „Trebuiau să poarte un nume”, primul vers spune că „Eminescu n-a existat” pentru a-l identifica apoi cu întreaga țară, cu oamenii săi simpli, cu Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, cu Miorița, Luceafărul și Scrisoarea a III-a, cu munții și codrii ce se legănau fără vânt, cu păsări și nori care colindau pe deasupra lor: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus / Eminescu.”

Lui Eminescu i s-au atribuit cele mai înalte însușiri ale calității. Constantin Noica l-a numit omul deplin al culturii românești, ce justifică decretarea Zilei Culturii Române deodată cu ziua de naștere a lui Eminescu, „poetul nepereche”, Luceafărul poeziei românești, mai nou, pe placul Cercului Militar Oradea, „Mareșalul” poeziei românești.

Azi, la ediția a III-a a Galei Eminescu, am fost invitat să prezint câteva amintiri legate de călătoriile personale pe urmele lui Eminescu. Era în 1989, în al șaselea an de activitate ca lector de limba și cultura română în Cehoslovacia, când a trecut pe la mine istoricul literar Victor Crăciun din Chișinău, pornit pe urmele lui Eminescu. Am aflat atunci de la dumnealui că celebra fotografie de la vârsta de 19 ani a lui Eminescu a fost făcută la un atelier de pe artera principală a Pragăi, Václavske Námestie. Aparatul de fotografiat cu burduf, cum existau pe atunci, se păstrează și azi la Muzeul de Istorie de lângă Universitatea Carolină din Praga. Am mai aflat cu această ocazie de la istoricul literar Victor Crăciun că în 1869 Eminescu însoțit de mama sa Raluca Eminovici au făcut o călătorie la Praga, unde-și avea un frate, respectiv fiu, Matei, student la Politehnica din Praga, urmând să plece la Königsberg, orașul de naștere a lui Kant (azi enclavă sovietică cu numele de Kaliningrad), unde se pare că mai aveau un frate și fiu, student extraordinar, un fel de facultate fără frecvență. În drum spre Praga au trecut prin Blaj, oraș de plăcută amintire, și Ștei, din comitatul Bihor, de unde era originar Miron Pompiliu, prieten și ulterior secretar al Universității din Iași, pe timpul profesoratului lui Titu Maiorescu.