Pe 11 august la Coştei, la iniţiativa lui Radu Flora şi Vasile (Vasko) Popa se înfiinţează Cercul literar „Lumina” ceea ce constituie pasul hotărâtor al formării mişcării literare a românilor din Voivodina. Acest cerc literar a concentrat în jurul său tineri care mâine vor deveni intelectuali şi personalităţi importante pentru cultura românilor de pe aceste meleaguri. Din Cercul literar „Lumina”, la 12 ianuarie 1947 la Vârşeţ a luat fiinţă revista „Lumina” primul redactor şef fiind Vasile (Vasko) Popa iar Radu Flora, Aurel Gavrilov, Ion Marcoviceanu, Simion Drăguţa îndeplinind funcţia de redactori. Deci putem spune că revista „Lumina” a pus bazele mişcării literare a românilor din Banatul iugoslav. Iniţial, revista a apărut la Belgrad având în vedere că cei doi iniţiatori ai ei, Vasile (Vasko) Popa şi Radu Flora erau studenţi la Universitatea din Belgrad ca mai apoi, până în 1963 să apară la Vârşeţ iar după această dată, la Panciova. În jurul revistei „Lumina” s-a adunat prima generaţie de scriitori români din spaţiul iugoslav: Radu Flora, Ion Bălan, Mihai Avramescu.

Radu Flora, renumit lingvist, folclorist, poet, traducător, romancier din fosta Iugoslavie, o personalitate pregnantă care a radiat prin forţa sa creatoare inepuizabilă, ceea ce denotă şi bogata lui operă şi angajarea sa multilaterală în interesul etniei sale, pentru dezvoltarea vieţii ştiinţifice şi culturale a românilor din Serbia. A rămas memorabilă şi activitatea acestui renumit om de ştiinţă şi în calitate de fundator şi preşedinte al Societăţii de Limba Română din Voivodina. Dialectologia a fost disciplina ştiinţifică de bază căreia Radu Flora i-a acordat cea mai mare atenţie, cercetări în urma cărora a rezultat volumul dedicat limbii vorbite în jurul dealului oraşului Vârşeţ, „Dijalektološki profil rumunskih banatskih govora sa vršačkog područja” (cu 34 de hărţi lingvistice şi 32 texte dialectologice), Novi Sad, Matica srpska, 1962, cât şi teza sa de doctorat publicată sub titlul „Graiurile româneşti din punctul de vedere al geografiei lingvistice”, 1969 (44 hărţi).

Tot din acest domeniu face parte şi ,,Atlasul Lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul Iugoslav” (ALBI) şi ,,Micul Atlas Lingvistic al Graiurilor Istroromâne” (MALGI), două lucrări capitale care, din păcate, încă nu au văzut lumina tiparului în Serbia. În anul 2003, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosseti” al Academiei Române a publicat cartea despre cercetările lui Flora despre istro-români în Micul atlas lingvistic al graiurilor istro-române. A participat la mai mult de douăzeci de congrese internaţionale din domeniul lingvisticii, dialectologiei şi folclorului, respectiv la reuniuni consacrate lingvisticii romanice, filologiei, etnologiei şi istoriei. A alcătuit două dicţionare şi anume: „Dicţionarul sârb-român” (1952) şi „Dicţionarul român-sârb” (1969). În domeniul istoriei literaturii, amintim două cărţi importante: „Istoria literaturii române. De la origini până la Unirea Principatelor”, vol. I, Vârşeţ, Editura Libertatea (1962) şi „Istoria literaturii române”, vol. II, Vârşeţ, Editura Libertatea (1963).

Pentru necesităţile învăţământului în limba română în Serbia, a alcătuit două antologii: „Din proza clasicilor români” (Nuvela) (1952) şi „Din lirica clasicilor români. De la Văcăreşti şi până la poezia burgheză dintre cele două războaie”, Editura Frăţie şi unitate (1953). Un loc deosebit în literatura din Voivodina îl ocupă cartea „Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac - 1946-1970”, (1971). În calitate de fondator al Societăţii de Limba Română din Voivodina (la 4 martie 1962) şi de iniţiator al formării Cercului pentru folclor al S.L.R., Flora a scris şi lucrarea de referinţă „Folclor literar bănăţean. Premise şi sinteze”, Editura (1975). Totodată, în calitate de redactor principal a scris şi prefaţa la cele două volume masive de folclor literar cules de membrii Comisiei de folclor a S.L.R. „Foaie verde, spic de grâu”, Zrenianin (1979) şi „Foaie verde, lămâiţă”, Zrenianin (1982).

Ca bun cunoscător al relaţiilor care au influenţat la convieţuirea celor două popoare român şi sârb, a scris două cărţi de referinţă „Din relaţiile sârboromâne. Privire de ansamblu” (1964) şi „Relaţiile sârbo-române, Noi contribuţii” (1968). Aproape toţi istoricii şi criticii literari din Voivodina şi nu numai afirmă în articole şi istorii literare că literatura de expresie românească din spaţiul multicultural al Banatului sârbesc (iugoslav) s-a născut după 1945 (odată cu apariţia ziarului „Libertatea” şi a revistei „Lumina”) , ceea ce s-ar putea, pe de o parte, lua cu rezervă, deoarece scrierile românilor din Banatul sârbesc dinainte de 1945 erau împrăştiate prin reviste româneşti care circulau pe întreg teritoriul Banatului istoric şi abia în ultima vreme prin pana unor cercetători au început să fie scoase la iveală şi publicate în volume aparte. În general se ştie, conform bibliografiei existente, că „încercările” scrise ale precursorilor scriitorilor cincizecişti sunt înserate în paginile unor reviste şi ziare ale vremii, constituind în partea mare ticluiri sub influenţa folclorului în grai bănăţean sau în limba literară (nu ştiu dacă despre proza scurtă sau operele dramatice prezentate pe scenele din Banatul sârbesc la începutul secolului XX sau cărţile de versuri populare sunt doar încercări de a scrie, precum spun o mare parte de istorici literari sau adevărate documente autentice, martorii limbii române vorbite şi scrise în satele bănăţene din Voivodina).

Înscrisă pe linia tradiţionalismului târziu şi a autohtonismului, poezia şi proza anilor '50 a încercat să acopere golul literar interbelic şi să deschidă din nou uşa cuvântului literar românesc, pierdut atunci. În contextul dur al proletcultismului, literatura pe linie tradiţionalistă a anilor '50 a reprezentat aşa cum spun unii exegeţi ai literaturii din Voivodina, o formă agresivă de cultură în limba română (Catinca Agache). Pe această linie se înscrie Radu Flora cu volumele de versuri şi de proză. În versuri sunt prezente motive, teme şi idei specifice liricii postbelice şi universului rustic, poetul încearcă să poetizeze ideologia comunistă, să creeze mituri noi şi aceasta se realizează printro folclorizare forţată a versului, apelând la cuvinte tradiţionale din creaţia populară: sat, glie, busuioc în floare cu miros de sânziană, şi albastru de cicoare, răsărit de soare cald, etc. Mai târziu, Flora se apropie prin teme şi motive poeziei moderne. Scriitorul, deja intrând în perioada a doua de creaţie, orientată spre modernism, descoperă îndeletniciri şi o gastronomie impusă de civilizaţia apuseană unui popor până acum orientat spre tradiţiile autohtone.

Trilogia compusă din romanele „Capcana” (1978), „Vârtejul” (1989) şi „Zidul” (1983) reconstituie mediul multicultural al Voivodinei din prima parte a secolului XX, mai ales în Banatului sârbesc. Lumea copilăriei şi a tinereţii este cu succes prezentată în romanul „Când vine primăvara” (1970) şi în proza scurtă „Copilăria din amintiri” (1985).

Românii din Banatul sârbesc, populaţie cu o arie geografică şi spirituală specifică, aflată la confluenţa unor determinări culturale şi interetnice foarte variate, cunosc o apariţie destul de târzie a unei antologii de lirică populară românească. Apariţia antologiilor de poezie populară reprezintă unul dintre semnele majore că un popor şi-a pus în mod conştient problema identităţii sale. Radu Flora, prin romanele sale, în special romanul „Când vine primăvara” (1970) şi prin trilogia compusă din romanele „Capcana” (1978), „Vârtejul” (1980) şi „Zidul” (1983) „reconstituie, din fragmente, mediul multicultural al Voivodinei din prima parte a secolului XX, în special al Banatului sârbesc, prin ţesătura de constructe sociale, [prin care] personajele apar cu antroponomastică simbolică, ce face legătura cu antroponimia spaţiului evocat, partea voivodineană a Câmpiei Panonice. (Dărăbuş, Popovici 2012: 13).

Prin aceste romane, Radu Flora realizează „o frescă socială a panoramei bănăţene interbelice şi postbelice, în care se poate vedea atmosfera politică, educaţia şcolară, problema naţională în Regat, patriarhalismul şi frământările satelor bănăţene din Iugoslavia” (Juică 2012: 102). Scriitorul foloseşte fraze scurte, fiecare cuvânt fiind plin de greutate, propoziţiile lui sunt eliptice care obosesc cititorul, „naraţiunea curge sacadat, în salturi scurte, repetate şi se bazează mai mult pe sugestie decât pe epică” (Popa 1997: 84).

Unii cercetători ai romanului lui Radu Flora vorbesc despre tehnica narativă a autorului care „se bazează pe alternanţa temporală: dacă în „Vârtejul” alternează experienţa de soldat cu cea profesională şi sentimentală, în „Capcana” rupturile temporale pun în aceeaşi oglindă cu feţe diferite viaţa de elev şi cea a primilor ani de muncă, iar în „Zidul” sunt generate de flash-back-urile din primele experienţe profesionale în raport cu cea prezentă. Trilogia se transformă într-un bildungsroman al devenirii” (Dărăbuş, Popovici 2012: 13). Fiind de profesie lingvist, cunoştinţele sale de limbă le aplică în scrierea romanelor, folosind deseori diferite dialecte, regionalisme, jargoane, limbaje criptic sau argouri iar lexical bănăţean şi calcurile lingvistice îi ajută la prezentarea culorii locale.

Lingvista Lia Magdu vorbeşte despre unele particularități individuale prin care Radu Flora se distinge în literatura română din Voivodina: claritate, oralitate, juxtapunere şi prezenţa construcţiilor elipice. Radu Flora, asemeni celorlalţi scriitori din aceeaşi generaţie de scriitori din Voivodina, abordează în proza sa viaţa satului bănăţean. Romanele „Când vine primăvara” (1970) şi „Capcana” (1978) se constituie într-o frescă socială, dar nu în intenţia de a impune cititorului socialul, ci de a zugrăvi o realitate posibilă sau care a fost posibilă în perioada interbelică. Această frescă socială conţine atât factografie, alimentată de presa vremii, cât şi plăsmuiri, sublimare a unor realităţi trăite de autor. Personajele, chiar dacă nu se sprijină pe prototipuri formează o tipologie specifică a Banatului iugoslav: învăţătorii Bujor Bogdan în romanul „Când vine primăvara”, Mihai Câmpeanu din „Capacana”, preoţii, ţăranii români, maghiari, şvabi.

Pornind, deci, de la experienţa subiectivă sunt redate experienţe posibile, întâmplări verosimile, întreaga proză e un amestec de autobiografie, fantezie şi o cronică a evenimentelor petrecute. Cadrul geografico-social îl formează mai multe sate bănăţene, precum satul Plopu din romanul „Capcana”. Cadrul istoric este fixat de autor printr-o documentare de izvoare precis indicate: războiul civil spaniol, campania abisiniană italiană, ocuparea Cehoslovaciei, a Albaniei, începutul războiului mondial, cu campania poloneză, la 1 septembrie 1939, evenimentele din 1940, cu ocuparea Franţei, şi până la războiul din aprilie în Iugoslavia. În relaţia dintre estetic şi existenţial, Radu Flora scoate la iveală în romanele sale un ecosistem sui generis: autorul nu aprobă şi nu respinge nimic, el încearcă să-şi convingă cititorul că ceea ce oferă e realitatea nudă, transmite sincer, asemeni reporterului sportiv aflat la faţa locului. Radu Flora nu judecă şi nu condamnă. Unele scene relatate, cum ar fi evoluţia mişcării şvabilor din Glogovăţ, denotă imaginaţia creatoare a romancierului. Învăţătorul Mihai Câmpeanu, personajul romanului „Capcana” (în fond este un roman din trilogie, deşi autorul n-a fost de acord cu această apreciere), evoluează în mai multe planuri: activitatea lui la Plopu, un sat mic românesc, retras, apoi într-unul româno-german, sârbesc, şi în satul său natal Satu Nou. Faptul că eroul principal se află prezent în toate cele trei romane nu susţine trilogia. Nu apar şi celelalte personaje, chiar dacă evenimentele sunt prezentate cronologic. Mihai Câmpeanu este un personaj central, dar fiecare roman poate fi citit aparte ne îndeamnă să le numim trilogie liberă.

„Capcana” în prima variantă se numea „Vizuina diavolului”, publicat fragmentar în revista „Lumina” (1978) în urma căruia apare romanului „Când vine primăvara”. În locul elevului Bujor Bogdan apare Paul Biharea ajuns profesor de liceu într-un târg bănăţean unde predă la secţia română a şcolii. Peripeţiile acestui profesor – o legătură cu o elevă din clasa a VIII-a – formează ţesătura vieţii târgului bănăţean, binecunoscut lui Radu Flora care se dorea un romancier realist care respectă, în paginile ce descriu realitatea, legitatea, calendarul şi toate amănuntele unei societăţi postbelice. Planul narativ în acest ciclu de romane cu Mihai Câmpeanu refac starea politică din Iugoslavia deceniului din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, urzesc atmosfera patriarhală şi frământările satelor bănăţene, recreează situaţii elocvente ce ilustrează instrucţia şi politica şcolară.

Deşi crâmpeiele autobiografice punctează frecvent firul naraţiunii, multe scene din copilăria învăţătorului Mihai Câmpeanu sunt nişte adevărate episoade din copilăria romancierului Radu Flora. Multă autobiografie este şi în personajul Bujor Bogdan din „Când vine primăvara”: viaţa la internatul român de la Vârşeţ şi în căminele studenţeşti. Romancierul reconstruieşte cu multă fineţe atmosfera din internat, starea psihică a elevilor receptive la evenimentele deosebite din colectivitate şcolară. Lexicul bănăţean bogat din care nu lipsesc maghiarismele, germanismele dar mai ales sârbismele reflectă realitatea autentică a satului şi oraşului din perioada postbelică. Paginile acestor două romane reunesc clipe trăite, experienţa de viaţă redate cu multă sensibilitate. Romanele lui Radu Flora se caracterizează mai mult printr-o unitate tematică astfel că unii exegeţi afirmă că ele s-ar putea organiza într-un roman ciclic. Proiectate pe un fundal multietnic, multiconfesional şi istoric al satelor bănăţene, romanele reflectă situaţia tensionată de dinaintea războiului mondial prin prezentarea directă a faptelor sociale şi politice din satele cu populaţie mixtă: „Un grup mai mare de votanţi şi simpatizanţi ai lui Dungerski şi ai P.D.U.-ului au pornit din partea preponderant ţărănească a oraşului. Din Mală. Acestora li s-au mai alăturat, pe drum, spre centru, mulţi alţii. Mai ales mici meseriaşi. Apăsaţi de impozite. Grele. Dar şi mulţi cetăţeni maghiari. Şi unii români. Chiar şi nemţi. Strigau numele lui Dungerski.” (Capcana)

Personajele romanelor provin din satele bănăţene „unde convieţuiesc diferite etnii” (Agache 2010: 96), sunt angajate fie ca învăţători care se confruntă cu realitatea dură şi cu deziluzii la venirea lor în Banatul sârbesc, altele fiind înrolate în armata organizată conform regulamentelor austriece, însă cele mai multe personaje reprezintă elevii proveniţi din sânul multicultural bănăţean, descrişi prin folosirea „procedeului artistic al introspecţiei vieţii prin prisma unui copil” (Popa 1997: 78). Meditaţia şi contemplarea speculativă asupra vieţii psihice ale autorului însuşi precum şi cunoaşterea lumii externe prin intermediul contemplării interne poate fi punctul de plecare al tuturor romanelor lui Radu Flora.

Locuind şi profesând într-o zonă plină de istorie şi interculturalitate, romancierul prin scrierile sale a atins unele momente importante pentru identitatea românească din Voivodina. Interculturalitatea considerată o relaţie de interacţiune şi cooperare continuă a diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc. este redată de locuitorii zonei din romanele lui Radu Flora considerate adevărate exemple de convieţuire paşnică, de toleranţă şi dialog, de comunicare şi cooperare, în care vorbitorii de diferite limbi minoritare se influenţează reciproc. Concret, interculturalitatea se manifestă în primul rând în limbaj: „se naşte aici un limbaj special. Pe care îl cunosc doar cei iniţiaţi. Este o criptofonie aparte. Aproape un limbaj secret. Cunoscut doar de cei care ştiu cifrul. Să nu mai vorbim că unele limbaje mai puţin cunoscute, se folosesc drept limbaj secret. Cu simboluri aparte. Pentru cei ce le ştiu. Şi pe care mulţi nu le cunosc. De exemplu, limba ţigănească” (Flora 1978: 24).

Argoul soldaţilor, lexical bănăţean în care predomină maghiarismele, germanismele şi sârbismele, calcul lingvistic sunt elementele de construcţie ale romanelor lui Flora. Din dorinţa de a păstra cultura şi tradiţiile specifice, de aprofundare a studiul limbii materne şi al religiei, precum şi de promovare a valorile culturale proprii în comunitate, elevii merg la şcoală, sunt cazaţi la internat, sunt supuşi unor legi patriarhale, toate aceste lucruri fiind redate plastic printr-un ochi artistic al lui Radu Flora. Romanele lui refac starea politică „din preajma ultimului război, urzesc atmosfera patriarhală şi frământările satelor bănăţene, recreează situaţii elocvente ce ilustrează instrucţia şi politica şcolară, răbufneşte subsidar cu elemente ce ţin de problema naţională” (Popa 1997: 81).

Romanele lui Radu Flora, înscrise pe linie realistă a epocii, cu accente din realismul sârbesc şi românesc, deplin conştient de „orizontul ideologic al cultivării diversităţii care vine să promoveze pluralitatea ca schimbare de paradigmă a raportului „minoritate/majoritate” (Ibidem) în zona Voivodinei. Zonele de contact etnic precum şi multiculturalismul sunt concepţiile de la care trebuie să pornim dacă încercăm să analizăm romanele lui Flora.

Reconstrucţia spaţiului cultural comun în care identităţile minoritare sunt privite ca parteneri egali în procesul de afirmare a importanţei convieţuirii în moment grele de schimbări în societate, acest spaţiu comun (Voivodina), este redescoperit prin pana romancierului Radu Flora, care s-a înscris în istoria literaturii române de pe aceste meleaguri. Romanele lui, adevărate monografii ale satelor bănăţene văzute prin prisma vieţii şcolare, pot ajuta la înţelegerea deplină a istoriei românilor bănăţeni, când, în ciuda lipsurilor materiale şi a educaţiei patriarhale, un număr însemnat de elevi s-au putut şcoli în oraşele din apropiere. Destinele acestor elevi, primele iubiri, primele necazuri şi viaţa departe de familie, sunt redate de romancier, pe de o parte prin experienţa subiectivă şi a realităţilor trăite chiar de autor iar pe de cealaltă parte, prin zugrăvirea perioadei interbelice cu ajutorul presei vremii. Prin romanele sale facem cunoştinţă cu societatea vremii în perioada interbelică, redată cu o anumită doză de fantezie, nostalgie şi regret.
-----------------------------
Referinţe bibliografice:
1. Popa Vasile (Vasko), Drumul devenirii noastre în Lumina, nr.1 ianuarie 1947, p. 1-3
2. Lăzăreanu Simeon, Lumina la 45 de ani, în Lumina, nr. 1-3, 1991
3. Bălan, Ion, Însemnări de la aniversarea a cinci ani a revistei de literatură şi cultură “Lumina”, în Libertatea, 20 martie 1952, p. 3.
4. Ştefan, Florica, “Critică sau subestimare?” în Lumina nr. 3, 1953.
5. Miloş, Ion, Ce-i de făcut? În Lumina nr. 6, 1957, nr. 1, 1958.
6. Agache, Catinca (2010) Literatura română din Voivodina. Panciova: Editura Libertatea.
7. Dărăbuş, Carmen & Popovici, Virginia (2012). Literatura de limba română din Serbia şi antropologia culturală. Cluj-Napoca, Editura Risoprint şi Novi Sad, Editura Fondul Europa.
----------------
*Această comunicare (vezi titlul articolului) a fost prezentată la Colocviul Științific Internațiomal organizat la Novi Sad, marți, 6 septembrie 2022, de Societatea de Limba Română din Voivodina – Republica Serbia și Departamentul pentru limba și literatura română a Facultății de Filozofie, cu prilejul decernării Societății de Limba Română a Ordinului ,,MERITUL CULTURAL”, în Grad de ,,Ofiețer”, Categoria A, ,Literatura, precum și a dezvelirii unui bust în cinstea lui Radu Flora
---------------------------------------
Prof. univ. dr. Virginia Popović
Novi Sad, Serbia
Mai 2023