Ştiu! Nu este un titlu atrăgător, it’s not inviting, ar exclama destul de hotătât compatrioţii mei, australienii. De ce? Un semn de întrebare la sfârşit şi un semn de punctuaţie finală, un punct, la mijloc. Logica exprimării trebuie să fi fost încălcată. Frugal, cele şapte cuvinte din titlu cuprind în meniu un vrăneştean, un vis şi verbul care, ostentativ, abia le leagă. Mai este şi adverbul oare prin care încerc să întăresc valoarea interogativă, dubitativă a titlului.

În sfârşit, cam multă morfologie şi sintaxă pentru două cuvinte! Haideţi să lăsăm gramatica şi să trecem la suflet! În spatele Vrăneşteanului, a acestui vrăneştean, da, este o poveste veche de şaizeci şi cinci de ani. O văd, sunt detalii unice şi nu cred că e prea mult dacă spun că mă încearcă emoţiile adânc, până-n măduva oaselor!

Măi fraţilor, parcă aş mângâia un butoi plin cu ţuică înăuntrul căruia este adăpostit parfumul preţioasei licori pusă la păstrare de bunicii mei pentru nunta strănepoţilor. E vorba de generaţii, sunt zeci de ani de-atunci… să mai zic? Unmistakable connections! Chiar aşa e! Da, e pregătită şi negreşit o voi împărţi cu voi măcar că nu sunt încă străbunic! Promit că nu veţi aştepta mult. Vorbesc de poveste, nu de ţuică!

În altă ordine de idei, mai ieri, uitându-mă destul de grăbit peste o cărticică şi într-un fel oarecum adiacent geometriei gândurilor care mă frunzăreau, din senin, am avut o surpriză plăcută! Să nu mă spuneţi nimănui, vă rog, dar pe vremea liceului îmi aduc aminte că citeam numai prefaţa la cărţil, atât! Ce elev, ce specialist, ce speculant! Nici nu mai vreau să-mi aduc aminte… Şi care a fost totuşi surpriza momentului, ce am aflat? Că inima şi greutatea adevărurilor ei dau lecţii cereşti raţiunii: Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point. Am zâmbit!

Istoriile sunt istorii şi mai cu seamă cele adevărate. Cuvintele care le exprimă, aşa cum a făcut-o Blaise Pascal, sunt reflecţia genială a frumuseţii lui Dumnezeu interacţionând cu frumuseţea omului pe care l-a creat. Îmi zboară gândul însă la cu totul altceva, chiar acum, din păcate: la Capela Sixtină, la Michelangelo, la tavanul pictat (sau repictat) de el. Omul şi Dumnezeu… o legătură complexă, dominată de neputinţa omului, de lipsa motivaţiei lui Adam de a răspunde pozitiv ajutorului oferit de Creator. Este un impas aproape imposibil de trecut, după opinia exprimată mural… şi la Vatican! de Michelangelo. Uitaţi-vă la degetul lui Adam care este, într-adevăr, secretul picturii despre care vorbesc!

Fără echivoc, pragmatic şi cu un adânc respect arătat Divinităţii, eruditul creştin Blaise Pascal a formulat pentru generaţiile care aveau să vină opusul a ceea ce Michelangelo a pictat pe tavanul Capelei Sixtine: avem de a face cu o frântură a definiţei omului îngăduită de Dumnezeu cam pentru tot restul istoriei pământenilor.

Condiţia noastră paradoxală nu se poate clarifica decât în Cristos, Cuvântul întrupat deoarece în El descoperim tot ceea ce construim – remarca Ionuţ Marius Chelariu într-un studiu din 2015 intitulat Blaise Paascal, prototipul creştinului modern. Nelinişte, scepticism şi Dumnezeu; la rândul lui, italianul-german R. Guardini, cunoscut teolog catolic, expunea simplu şi explicit proiectul existenţial creştin (şi nu religios) la care începuse să fie părtaş Blaise Pascal în urma viziunii ce i-a schimbat definitiv sensul existenţei începând cu noaptea de 23 noiembrie 1654 (Guardini, Pascal, Morcelliana, p.34).

Sunt pagini semnificative din istoria creştinismului modern ce consemnează inconfundabile glasuri, acelea care s-au dăruit şi continuă să se dăruiescă mărturisirii vieţii de credinţă în Isus Cristos! Mergând încă vreo trei sute de ani pe firul evenimentelor şi ajungând la noi, la români, în vremurile tineretului comunist-revoluţionar, nu întâmplător şi nu fără considerabile riscuri, cugetarea lui Blaise Pascal a fost răspândită atent şi sensibil de cei care au refuzat să-şi vândă sufletul în tranzacţiile ieftine, de moment ale materialismul ştiinţific. De la aceşti oameni am aflat şi eu că inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte, nu le înţelege.

V-aş întreba acum (e un fel de starting point, o iniţiere a subiectului): despre fiinţialul descris în semantica verbelor a fi , a exista, a avea un sens… despre misteriosul Adevăr care străbate dincolo de convenţionalul cunoaşterii, distingând trăirile pe care le articulăm şi care înseamnă viaţă, speranţă şi nu rătăcire în abisul neantului, ce stim? Fără ocolişuri, mă duce gândul la Isus Cristos identificat în Biblie ca fiind unicul Fiu al lui Dumnezeu.

Dar de ce, oare ce vrei să ne spui cu asta? vor murmura ostentativ unii. Cred că răspunsul ar putea fi dat în felul următor: indiferent de considerentele individuale, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor apare conştiinţei oamenilor ca fiind Logosul universal, Cuvântul, Lumina oamenilor, viaţa şi mai presus de orice, opusul întunericului. Despre această putere inimaginabilă a Luminii, a binelui (şi care surclasează întunericul, răul, devastându-le la infinit, trimiţându-le în pustia absolută, în nefiinţă), despre inimaginabila putere a binelui structurată pentru noi, oamenii, în miraculosul Cuvănt, ce ştim?

Toate lucrurile văzute şi nevăzute, materia, spaţiul, timpul, mişcarea, absolut tot ce este în afara noastră dar şi înauntrul nostru, toate au fost făcute şi există prin El, din El şi pentru El, toate au un scop, funcţionalitate, finalitate! Acesta este Standardul, indiferent dacă agreem sau nu asupra lui, asupra termenilor lui.

Aş mai adăuga subiectului şi gândurile tăinuite, opuse gălăgiei fireşti, acelea care umbresc delicat cuvintele nespuse, preţiosul lor înţeles. Vrând nevrând, aceste gânduri, alunecând în reticenţa cuvintelor, poate şi în a inimii, ne încearcă insistent şi de atâtea ori, instinctiv! Cam asta e realitatea! La o privire mai atentă, descoperim un ocean aproape imposibil de cuprins… acest infinitum al trăirilor, al şoaptelor sufleteşti care invadează împărăţia Ego-ului nostru, influienţându-ne cu mult mai mult decât ne închipuim.

La urma urmei, surprizele personalităţii ne disting pe fiecare, înţelept, de rutina gălăgiei evenimentelor lumii în care trăim. Fac ce fac şi mâ gândesc, mă tot gândesc la trăiri: le sesizăm oare, trăim cu-adevărat trăirile sau le ignorăm, le refuzăm? Este un joc al soartei care mă întărâtă! Conştient de faptul că aceste trăiri sunt şoaptele sufletului intrinsec şi graţios structurate în Adevărul dăruit pământenilor, că sunt glasul intim al miracolului acestei vieţi, le privesc primindu-le. Şi totuşi…

Anumite istorii universale încep de la noi şi cu noi, dar nu pentru că am avea cine ştie ce merite, am spus-o de atatea ori. Este un prezent continuu în care devenim. Timpul curge sub ochii noştri într-un proces imuabil, aparent ostil duratei omului, pentru aşi afla obârşia, în infinitul lui Dumnezeu. Era, de fapt, acolo dintotdeauna, iar noi, oamenii, suntem descrişi ca atare: un cuantum în oceanul existenţei.

Se întâmplă totuşi ceva, este un fenomen pe care nu-l putem explica deocamdată şi este un fenomen real: sărim, prin credinţă, de la timpul nostru, de la minuscula noastră condiţie (să-i zic dimensiune?), la vremurile lui Dumnezeu, la dimensiunea Providenţei care ne introduce în imensitatea naturii lui Dumnezeu!

Just în case you did’t know (în caz că nu ştiaţi) începutul nostru a fost decis mai înainte de întemeierea lumii! (Efeseni, capitolul 1-4,10); Evanghelia după Ioan, capitolul 1-1,5; Geneza, capitolul 1-1 – ca să pomenesc numai câteva locuri din Biblie). Această revelaţie, parte a imaginii peisajelor universale, fără doar şi poate, Îi aparţine lui Dumnezeu, e dată după bunul plac al înţelepciunii Sale. Există şi promisiunea că o să cunoaştem într-o zi totul, dar asta se va întâmpla numai atunci când vom fi înzestraţi cu capacitatea de a supravieţui noilor circumstanţe! Să nu uităm: Dumnezeu ne iubeşte!

Până atunci, la început (Geneza 1-1) este începutul croirii noastre în materialul existenţei, trăim acest însemn dumnezeiesc, trăim experimentul prezentului continu; îi suntem nu numai martori dar şi părtaşi intimi, fie că vrem, fie că nu şi asta se va întâmpla până la consumarea totală a episodului. Aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit… nu este vorba de un determinism habotnic, ci mai de grabă este singura cale viabilă de a îmbrăţişa liniştea autentică, acea linişte a sufletului cu care suntem înzestraţi în jocul supranatural, tăcut, al aparenţelor acestei lumi.

Ce vreau să spun?
Teoria fizicii cuantice - quantum physics - focalizând cunoaşterea umană către cel mai adânc stratum al realităţii, ne duce în realmul subatomic. Pe de altă parte, rivalul ei, teoria relativităţii formulată de Albert Einstein, ne descoperă fructul ei special, ecuaţia care spune că masa şi energia sunt forme diferite ale aceluiaşi lucru (sau E= mc², unde energia este egală cu produsul dintre masă şi viteza luminii la pătrat).

Aceste teorii, fiind capul de afiş al multor eforturi umane ce refuză cu încăpăţânare asistenţa lui Dumnezeu, se dovedesc a fi insuficiente, nu pot explica satisfăcător universul în care trăim, înţelesul lui (acela al existenţei lui ca atare). Este nevoie de o altă arhitectură, dacă vreţi, pentru a defini omul, viaţa şi tot ce ne înconjoară! Şi fără a impune nimic nimănui, bona fides, afirm că nu se poate atinge validitatea instrumental, în afara autorităţii, a Persoanei lui Dumnezeu!! Omul este prea mic, universul este prea mare… chiar şi pentru gândirea celor mai dedicaţi atei.

Am creat ostilităţi? Sper că nu! Există un datum de care trebuie să ţinem cont dacă ţinem la noi: raţiunea chintesenţei existenţelor rămâne aceeaşi, este aceeaşi pentru totdeauna… creştinii o numesc Dumnezeu. Folosesc jocuri de cuvinte dar nu pentru a da naştere unei tautologii, pentru a-mi impune convingerile. Nu. Nu este o greşeală, ştiu ce spun, vă rog să nu mă judecaţi! E posibil?

Hm! Şi dacă insist ceva mai mult (e pentru ultima dată, promit!), cam aşa se întâmplă când cascada gândurilor străpunge dincolo, în splendoarea idealizărilor, prin sensibilul inimii, ca apoi, prăvălindu-şi tumultul în strâmtoarea semanticii cuvintelor, să se liniştească în serenitatea genezelor liniştii sufleteşti. Inima este martor credincios al procesului. Sună incredibil dar, credeţi-mă, e adevărat, am experimentat-o: să fie oare aici o umbră a clarobscurului picurat în determinism, o undă a frumosului unind arta şi filozofia, pictura şi înţelepciunile gândirii?... nu vorbesc specific de operele renascentiste, de Leonardo da Vinci, de Rembrandt! Poate fi altceva? Şi mă apropii de adevăr!!

Nu, nu! Aici sunt cu totul alte legi care se uită la noi de la balconul suveranităţii lui Dumnezeu! Verum dixit! în limba latină (sau à la vérité în franceză, ori truth prevails în engleză). Epistola către Efeseni, parte a Noului Testement, exprimă acest adevăr în capitolul 1. Subliniind rostul împlinirii vremurilor şi alegerea noastră în Cristos, aceste două pagini ale Scripturii sunt un rendez-vous cu puterea inimaginabilă a deciziilor luate de Dumnezeu, cu fiinţialul care îmbracă miraculosul veşmânt al Cuvântului; ne întâlnim cu misteriosul a priori, este o siguranţă în afirmaţii care întrece dimensiunea cognitivă specifică omului!

Pentru mine, în loc de frământare e linişte, în loc de cine ştie ce exerciţii intelectuale e tăcerea impusă de o admiraţie nemărginită, muţenia, da, muţenia în faţa lui Dumnezeu (în engleză am găsit un cuvânt foarte frumos şi l-am introdus în vocabularul meu: stillness!); această linişte are prea puţine în comun cu ceea ce am întâlnit până acum pe pământ. Dar ce se întâmplă cu gândurile inimii, cu raţiunile inimii de care vorbea Blaise Pascal? Oare să fie cu totul altceva, să fie oare ele alesele eternităţii? Greu de exprimat în cuvinte, recunosc. Este o altă faţetă a conştientizării, a esenţei noastre, dacă vreţi; e acel diamant din coroana creaţiunii care ne face speciali fără a avea vreun merit deosebit. Îi aparţinem lui Dumnezeu şi în ciuda libertăţilor plenare de care ne bucurăm, Dumnezeu, acest enigmatic Eu sunt al tuturor timpurilor, face cu noi ce vrea.

Căutind să dau sens, cât de cât, legăturii dintre învăţătura lui Dumnezeu şi ceea ce oamenii au priceput până acum scrutând după mintea lor, ştiinţific, realitatea, pot spune că pătrundem în cu totul alte dimensiuni, în afara spaţiului, a timpului, în afara materiei şi a sensului ei, pătrundem pe un tărâm în care splendoarea naturii lui Dumnezeu, transcendent, ne este revelată la un nivel ontologic, gnoseologic dar şi logic puţin accesibile nouă, deocamdată. Putem vizita locurile acelea, atât!... le putem vizita numai prin credinţă, prin încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite şi care nu se văd încă.

Suntem pregătiţi pentru mai mult? Căci în acea stare (termenul mi se pare destul de sărac) nu există cer şi pământ (spaţiu şi materie) aşa cum le cunoaştem azi, la început (adică timpul, sau mai precis, acel eveniment extras din miriada temporalelor în care oamenii sunt gândiţi) nu mai există, ci numai Sursa entităţilor existenţei. Vorbesc de ACELA care este etern, suficient prin Sine Însuşi, care cunoaşte toate lucrurile contingente, dar nu contingent, care este entitate necesară în totul totului tot şi care nu poate să nu existe! Da, nu poate să nu existe, subliniez! Este vorba de Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, e vorba de Trinitate!

Dacă vi se pare complicat ce am spus (trebuie să recunosc, formulările sunt complexe), vă rog să citiţi Geneza, capitolul 1, versetul 1. Acolo găsim cuvinte simple, aparent modeste. Ce izbeşte însă e mesajul genial cifrat: avem de-a face cu epitoma înţelepciunii revelată omului de către Dumnezeu încă de pe timpul când noi nici măcar nu existam; ba greşesc… eram prevăzuţi în planul Lui. Vă amintiţi de a şasea zi a creaţiei? Ce manieră de-a începe lectura unei cărţi… căci în prima zi,
La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul!

*

Nu aş dori să se întâmple! Şi totuşi, dacă s-a întâmplat ca unii dintre dumneavoastră să protesteze, nemulţumiţi, admonestându-mă Don’t go around the bush!, nu te mai plimba atâta, lasă divagaţiile şi treci la subiect, că ai umplut deja trei pagini cu introducerea ei, la toate astea am o scuză şi ţin foarte mult la ea: s- ar putea să merit dojana dar, pe de altă parte, nu mă lasă sufletul să nu stau de vorbă cu voi!

Căci subiectul - probabil veti fi şocaţi! - subiectul acestui eseu are numai opt rânduri superconcentrate în simplitatea dată de puterea tăcerii gândurilor, a gândurilor nespuse.
Din cauza aceasta trebuie să urc până acolo, navigând atent printre detaliile necesare (sper şi suficiente) ale subiectului. Este o cerinţâ sine qua non în ceea ce mă priveşte! Îmi cer scuze dacă v-am cărat, uneori insistent, pe teritoriul valorilor credinţei (nu ale denominaţiilor religioase); am încercat numai să mă apropii, împreună cu voi, de comorile dumnezeieşti… asta e tot! Sunt convins că nimic nu e la întâmplare în viaţa omului.

Să revenim la oiţele noastre, la minusculul Dumitru Ionescu-Vrăneşteanu, că de la el am plecat! E ca şi cum aş coborî din imensităţi cereşti pe aripile bunătăţii lui Dumnezeu şi m-aş opri, ca o porumbiţă, lin, pe cuibul pământean cu grijă hotărât pentru mine de Cel ce m-a creat! Amintiri, n-ai ce să-i faci, preţioase amintiri! Voi încerca să le scot, să le aduc la suprafaţă, să le salvez atât cât va fi posibil! De ce? Răspunsul este unul dedicat: trăiesc bucuria vieţii, emoţia unică pe care mi-o dă faptul că exist şi că nu sunt aruncat, uitat undeva, în neant. Îi aparţin lui Dumnezeu, ce binecuvântare!

No mistake!, am în vedere atât bucuria cât şi tristeţea, binele dar şi răul. Ţesătura acestei vieţi mă fascinează. Extrapolez gândirea ţintind către finalitatea mărturiei infinitului creat prin El de El şi pentru El. În acelaşi timp, mă bucur şi de finitul pe care-l trăiesc, tinzând să cred că, într-un fel sau altul, este şi al meu, după cum mi-a dat de înţeles Isus Cristos, Domnul meu. E extraordinar să fii în a şaptea zi a Creaţiei!

*

Cum spuneam în alt loc, era în vara anului o mie nouă sute şaizeci şi doi. Un an de pomină în istoria şi aşa tulburată a românilor; a fost o pată, o insultă! Numele stigmei era scris cu litere de aur în istoria comunismului: victoria cooperativizării socialiste. Cu câţiva ani înainte de acest eveniment, mama s-a îmbolnăvit, a suferit de un astm bronşic teribil care a chinuit-o până în ultima zi a vieţii. Neputând să ne crească, ne-a împărţit, pe mine la rudele tatălui şi pe fratele meu la rudele mamei, adică la Ioneşti şi la Popeşti; prescurtat, la Ion şi la popă, că de acolo vin numele! Ion şi popa… o diferenţă izbitoare pe care o poate intui oricine! Şi totuşi, lucrurile nu au stat chiar aşa; deşi au fost oameni înstăriţi şi cu pretenţii, preoţi, notari, ofiţeri în armata regală, educaţi în majoritatea lor, Popeştii nu erau cu mult mai presus decât Ioneştii. Trăind în aceeaşi comună, în Vrăneşti, rudele tatălui (chiar tata) s-au remarcat prin ţinuta simplă, dar onestă, printr-o deşteptăciune (să- i zic?) naturală, chiar dacă nu a fost însoţită întotdeauna de diplome. Uite că greşesc… au fost şi învăţători, ingineri, doctori.

Cu părere de rău, trebuie s-o spun că pe atunci încă mai aveau prioritate în mentalitatea oamenilor, pământul, averea… anacronisme care măsurau cât de bogat erai sau ai fost. Ele impuneau respect. Ai fost sau nu cineva. Ce dezgust! Mă apucă furiile când mă gândesc… De aceea, chiar în acest moment vreau să uit cu totul de lucrurile negative şi să vă bucur cu istorioarele copilăriei melel fericite în Vrăneşti.

Am scris şi un poem pe care l-am intitulat „Poveste vrăneşteană”. Este o imagine a satului muscelean, un fel de naraţiune în versuri, o mărturie a realităţilor de atunci văzute şi filtrate de un copil răsfăţat, venit în vacanţa mare de la Bucureşti. Copilul acela eram eu.

Haideţi, deci, să vă introduc în Vrăneştii vrăneştenilor! În acea comună, nu prea departe de culmile Carpaţilor, în Muscel, printre dealurile împodobite cu văi lungi, pline de livezi şi bogate în viţă de vie… acolo am crescut! Nu este o idealizare, nici „pastorală”, nu e păşunism. Ultimul calificativ este remarca unei verişoare dragi vizavi de subiectul şi stilul pe care le-am ales în Povestea vrăneşteană; din fericire pentru mine, acest calificativ e destul de puţin… peiorativ! Şi cum ar putea fi peiorativ, în primul rănd? E acea mărturie a prezentului continuu de care vorbeam, pe care o trăiesc şi care este şi va rămâne pentru totdeauna!

Aceleaşi dealuri argeşene, pentru toteauna! În luminişul pajiştilor, în liniştea şoaptelor pădurii, acolo, da, m-au răsfăţat fluturii, bondarii şi albinele, albinele acelea care păreau că nu obosesc niciodatăsă adunând polenul binecuvântat, darul darurilor naturii… Ce mai la deal la vale, cumva timid, le dedicam cântecele mele… zău că mă pricepeam! Toată firea mă asculta, era adunată laolaltă, mă întreba; îi răspundeam dacă nu eram prea ocupat cu te miri ce… tainice mângâieri, bucurie, cereasca beţie!

„Avion cu motor/ ia-mă şi pă mine-n zbor/ să mă fac aviator…” cam aşa arăta cântecelul meu preferat pe care-l îngânam de unul singur într-o căpiţă, pe undeva, pierdut în fânul proaspăt cosit; leneveam… repausul era molipsitor… un fel de lene dulce?... cam aşa se chema! Savant şi pus pe treabă, din când în când mă sileam chiar să cuprind cât mai mult din şoaptele cerului; stăteam cu faţa în sus, ca un filozof înţelept… vroiam să număr ceasurile zărilor, să le cânt şi lor ceva. Pulsul micuţei mele inimioare, zvâcnitul acela discret al emoţiei parcă-mi vorbeau neîncetat. Insistam cu privirea, cercetând norii alburii împrăştiaţi ca vata pe întinderea cerului; era destul de albastru, cam totul! Că norişorii mei erau deranjaţi din când în când, fără motiv, de câte un avion mititel care abia se strecura printre ei… cui îi păsa?!

Că ciripitul păsărelelor era cu mine, jos; cucul făcea să răsune lunca. Toate erau ale mele! Păi cum să nu! Păpădiile, floricelele de nu mă uita, Irezistibilul zumzet al gâzelor legănat de mireasma pajiştilor… simţul aparte a ceea ce trăiam, a ceea ce venea ca apoi să şi treacă întocmai ca un vis, fără să pună o întrebare măcar, fără să pună o întrebare... Odihna sufletului, sclipirile fericirii, visarea, emoţia adânc trăită atunci şi acolo dar şi acum şi aici, sunt concluzia, pentru mine, sensul gândurilor genial aşternute pe canvas de pictorul meu drag, Nicolae Grigorescu! Natură, natură, natură şi în mijlocul ei… omul! Acolo am gustat mustul teascurilor, cu mulţumire… tare bun era, un tulburel curat… îi spuneam „târziu-tomnatic”. El îndemna fetele şi flăcăii la hora de duminică, la bucurie. „Salonul” era, în fapt, căminul cultural patronat de comunişti; eram prea mic să pricep… ce noroc am avut! Pentru mine exista numai partea frumoasă a lucrurilor; văd şi acum zâmbetele şi bucuria vrăneştenilor; nu ştiu cum se făcea, dar erau pretutindeni! Se pare că azi a rămas mai puţini…

În acelaşi Vrăneşti am învăţat să ascult clopotele, toaca bisericii; mai cu seamă duminica, ele vesteau chemarea Evangheliei citită de taica popa, de popa Soare într-un cor din vechime venit de la schitul de peste deal, bănuiesc… era numai aliluia şi amin! Slujba, enoriaşii, tot ce se făcea acolo, eram cumva misterios vegheaţi de turla graţioasă a bisericii. Şi biserica asta!... cocoţată ostentativ, prea sus, într-adins uitându-se spre vârful dealului şi apoi către cer… era prea sus… ajungeam destul de greu până acolo, nu numai eu! Nunţile, îmormântările, mesele de bucurie sau parastasele închinate tristeţii… coliva, acea colivă delicioasă (cu siguranţă, cea mai bună prăjitură a copilăriei), apoi oalele pline până la refuz cu bunătăţi!

Câinii şi pisicile erau prietenii mei; vaca, Joiana mea veşnic rumegând, viţeii zburdalnici, caprele încăpăţânate dar isteţe, găinile cotcodăcind prin fânare privindu-şi oul sau scurmând prin curte după te miri ce, curcile, gâştele (sau „gâştilii”, cum zicea un verişor), chiar şi porcul, nespălatul domn Gogu… îmi erau tovarăşi, un fel de simbrie din zorii zilei şi pînă seara tîrziu. Îmi aduc aminte de un purceluş botezat de mine „Bă”; îl scărpinam în fiecare zi pe burtică, regulat… ce bucurie pe el!… eram prieteni!... nici nu mai grohăia, aşa de mulţumit era; parcă era în transă. Îl ascultam de multe ori să văd dacă mai răsuflă şi…răsufla!

Când e bine, e bine!Ce să mai zici? Toate vietăţile erau pentru mine ajutoarele trimise de Dumnezeu ca să-mi ţină de urât; cu ele am crescut, cu ele m-am întărit fizic, mental, voliţional; acolo a fost şi un puternic sens etic şi estetic (şi de care pomenesc adesea), măcar că habarn aveam ce-nseamnau sau care le era locul şi rolul în habitatul moral, specific omului.

Am fost curat sufleteşte, neatins de negurile greutăţilor; nu ştiam ce sunt la vremea aceea! Aşa a fost posibilă infuzia de inocenţă, aşa am fost milostivit cu binefacerile naturii… şi am fost răsfăţat, nu glumă! De ce să tac, nu pot! Mă duce gândul, mă mână deasupra văilor, a pădurilor adânci, le aud foşnetul; văd, în liniştea serii, dealurile scăldate de adierea şoaptelor venite de pe lângă Argeş, din câmpiile străbătute aiurea de drumurile de căruţă. Apoi era şi miriştea, cum pot s-o uit?

Ce să mai zic? Scăldatul în gârla de pe vale, în gârla mea plăpândă, mângâiată de sălciile graţioase care filozofau parcă de-adevâratelea cu firicelul de apă ce unduia liniştit spre Udeni. Aşa era! Apoi, ocazional, râiele sau puricii, păduchii… eram vizitat… Din cauza lor, că nu era alt tratament, am fost spălat de nu ştiu câte ori, dezinfectat cu gaz, în cap; miroseam zile de- a rândul ca un bidon de benzină uitat în soare, evaporat si ruginit! Sună jenant sau periculos? Puţin… neplăcut, aş zice!!

Apoi mersul cu vacile pe deal ori la câmp împreuna cu alţi copii, spinii intraţi în tălpi (că umblam cu picioarele goale goluţe), furatul de struguri (sau alte verzituri, mere, pere, caise… ce se găsea pe la C.A.P.) că era, vezi Doamne, cooperativa agricolă de producţie, cea care furase mai întâi de la noi şi acuma furam noi de la ea, că ne-a venit rândul! Dudele, miraculoasele dude… parcă le ascultam dulceaţa înghiţindu-le abuziv (?) şi pe nerăsuflate! Scăldatul în Argeş cu băieţii, mămăliga din tuci şi laptele proaspăt muls de la Joiana mea în fiecare seară, mersul la fântână după apă proaspătă, poveştile bunicilor, cariile din grindă şi câte şi mai câte. Culcatul cu pisica în pat, la picioare sau pe unde se nimerea. Cum de n-o adunam de pe jos? Nu ştiu! Aş umple pagini după pagini şi parcă tot nu m- aş sătura!

Îmi aduc aminte că ceream să fiu îmbrăcat foarte sumar, extrem de sumar; eram un minimalist fără să ştiu, aveam un statut de dezbrăcat incorigibil, iremediabil (acest ultim calificativ pe care mi l-am acordat este de fapt şi de drept ctitorit de poetul George Topîrceanu pe care-l consider un mângâietor al sufletului meu, un povăţuitor într-ale naturii).

Onest, cinstit şi probabil lăutăreşte, arătam ca un mini-Tarzan! Căţăratul prin copaci! Mă pricepeam de minune la cleiul de cireş. Poate vă întrebaţi ce- o fi… vă spun eu!... delicatesă!! Ca să nu mai zic de scăldatul în soare; era sănătate curată şi fără limite; arătam ca tuciul, era un tuciuriu autentic, de Vrăneşti… şi mirosul, da, mirosul acela indiscret al transpiraţiei de copil amestecată și sigilată nu cu „Yves Saint Laurent”, ci cu mizeria, cu praful ce-mi erau la- ndemână, pretutindeni, cu mătasea broaştii de prin bălţile vizitate… era un vrei nu vrei fără regrete! Şi când acceptam o baie în copaie (cu săpun făcut în casă, natural) era mare sărbătoare!! Cu toate astea, eram de-un perpetuu vesel nespălat (așa îmi plăcea!)… că plângeam cu lacrimi de crocodil, o rugam pe mama mare să mă lase să mă culc nespălat pe tălpi! Era un fel de alifie modermă şi unicat care te făcea să te simţi bine, tare bine!

La urma urmei, preocuparea mea de căpătâi era viaţa gâzelor… ce igienă, ce bune maniere…? Nu era nevoie! Îngrijeam din răsputeri toate vietăţile, mari, mici, le făceam căsuţe (îmi aduc aminte iar de bondari), cam asta era… îi îngropam în cazuri de deces, fără documente!

Ghess what? (Ghiciţi!!) Aşa-zisul costum clasic pe care-l purtam şi pe care l-am omis până acum, voit… erau chiloţeii, atât şi nimic mai mult! Ce săndăluţe, ce tricouri, maiouri sau alte însemne ale civilizaţiei, ce cămăşuţe călcate, apretate! Chiloţeii ăştia… care-şi schimbau imediat culoarea din albul imaculat de oraş într- un pastel pământiu, autohton, original, de Vrăneşti! Îmi aduc aminte de câte ori am păţit-o că nu vroiam să-i schimb!! Eram un încăpăţânat… dar, oare, numai eu?... toţi copiii din vecini şi de-un leat cu mine, dar toţi, arătam la fel, mă refer la prieteniile exclusive(!)… eram toţi o apă şi-un pământ. Probabil că unii dintre noi, ocazional, mai purtam şi pantalonaşi scurţi dar, în principiu, era o greşeală! Gata! Am terminat cu cascada nevinovăţiilor, cu miracolele copilăriei! Ajunge!

*

Am scris până acum şase pagini; sunt lucruri frumoase, după opinia mea; ele se adresează cumva duios, atât celor mari cât şi celor mici! Am încercat să dau sens emoţiilor, trăirilor pe care într-un fel sau altul, fiecare dintre noi le avem, dar s-ar putea ca stilul meu să nu fie pe gustul fiecăruia. „I might not be your cup of tea but somebody sipping” se spune în engleză, iar „Give me a chance, give me the opportunity to finish my story!” ar însemna în româneste că vă rog să-mi ascultaţi povestea până la sfârşit.

Este momentul să trec la adevăratul subiect pe care l-am avut în gând de la-nceput şi pe care nu vi l-am dezvăluit încă. Vor fi numai câteva rânduri… este o icoană a durerii, o icoană a singurătăţii, a deosebiriilor care se fac între oameni de către oamenii înşişi, absolut fără niciun drept legitim, valid, fără niciun motiv justificat. Este o icoană a cuvăntului zugrăvind toxicitatea unei situaţii dar, în acelaşi timp, şi speranţa, ajutorul care vin de unde nu te gândeşti. Nu ştiu de ce mă tot urmăreşte. Să fie o obsesie?

Aveam cinci ani; era-n vacanţa mare, la Vrăneşti şi în sat mirosea peste tot a zi călduroasă, de vară plină. Dacă-mi aduc aminte bine, era, pe la zece… Să tot fi fost într-o sâmbătă, pe la jumatea lui iunie? Ce ştiu precis e că adierile încă proaspete ale dimineţii împrăştiau elegant miresma florilor de salcâm. Singuratic, mă jucam păşind cu grijă prin şanţul din faţa casei, de la drumul mare. Tihnă, linişte şi voie bună, pace pe pământ! Plouase mult cu o zi înainte şi măcar că pe drum nu se mai vedea mare lucru, în şanţul din faţa casei se strânsese destulă apă; în ea se adăposteau mormoloci, brotăcei şi broscuţe; erau cu nemiluita! Pentru copiii care nu ştiu… mormolocii şi brotăceii erau copii mai mici sau mai mari ai broaştelor. Iar eu mă înfrăţeam cu ei umblând prin apa tulbure care-mi venea până la genunchi; era o apă bogată în mătasea broaştii, garnisită cu nenumărate bălării care mă încurcau pe ici, pe colo… ce-i drept, nu prea mult! Pe cât posibil, câutam să nu-mi ud chiloţeii în timp ce găzduiam copii broscuţelor, îngrijindu-i în căuşul palmei. Era greu să faci două lucruri deodată! Întrebam broscuţele ce mai fac, brotăceii, dacă le e foame, dacă le e sete; plimbam toată suflarea amfibienelor de colo până colo fără să le cer bilete, cum se făcea la autobuzul care ne ducea la Piteşti. Definit, nu ne trebuia nimeni altcineva să ne descurce, ne înţelegeam de minune! Cine a spus că fiinţele, creaturile, nu se pot înţelege?

Deodată mă opresc din joacă şi rămân ca stana de piatră în mijlocul şanţului plin cu apă. Micuţul Tarzan văzuse ceva! Imaginaţi-vă, dacă puteţi, un câţel fără stăpân care se uită umil şi insistent la trecătorii grăbiţi, în mijlocul drumului, aşteptând o bucăţică de ceva. Întocmai aşa eram si eu: vedeam bine, atât cât se putea vedea la vreo cincizeci de metri în josul drumului.

Erau două fiinţe care se apropiau: o doamnă elegant îmbrăcată, cu o ţinută sobră… avea un pardesiu şi o rochie pe măsură; ţinea de mână un copil cam de vârsta mea şi el extrem de îngrijit; era un copil frumos. Ce să mai zic? Arătau impecabil, erau eleganţi… iar eu, în mijlocul şanţului, în chiloţei şi în apa tulbure, pană la genunchi, cu mormolocii în mână… Cei doi, apropiindu-se, mă striveau cu prezenţa lor, cu privirea… dar în acelaşi timp aveam şi o bucurie greu de stăpânit… era o bucurie sinceră, nevinovată! Îngheţasem cu zâmbetul pe buze, eram fericit dar şi trist, rămăsesem mut. Experimentam, fără să ştiu, sunetul tăcerii, căci inimioara din pieptul meu bătea neobişnuit de tare din cauza emoţiei… „raţiunile” inimii îmi vorbeau neţinând cont de circumstanţe, de status quo-ul momentului vrăneştean!

Când s-au apropiat, i-am recunoscut! Erau fratele meu împreună cu tanti Ileana, sora mamei, cea care mă botezase cu cinci ani în urmă. Tanti Ileana, năşica mea, nu s-a oprit să-mi vorbească. S-a mulţumit să mă privească distant, trecând pe lângă mine cu un aer de superioritate dictat de puterea amintirilor pe care le avea; părea surprinsă totuşi, dar si sigură de sine, conştientă de valoarea în numele căreia înfăptuia ce înfăptuia; am văzut-o însă îngândurată, probabil dezgustată de felul în care arătam. Un rebut. Cu siguranţă nu mă „calificam” să le zic nici un prăpădit de „bună ziua”. În acelaşi timp, fratele meu, care simţea că îi sunt frate şi ştia că avem aceeaşi mamă, ar fi vrut să se oprească şi să-mi zică ceva, orice. A fost tras de mână discret dar şi ferm, fără spectacole, destul de „elegant”; continuîndu-si drumul, m-a privit nedumerit și tăcând, se îndepărta… Eram cu adevărat fratele lui?

Aliniatul de mai sus, pe care l-aţi citit… este inima subiectului pe care vi l-am promis; l-am aşternut destul de tulburat pe hârtia imaculată (nu mi-a greşit săraca hârtie cu nimic, poate numai scrisul) şi asta o fac după şaizeci şi cinci de ani! Sunt copleşit de durere. Ce să mai zic? Răni care nu se vindecă, răni care pot schimba viata omului… e ca o stigmă cu care trebuie să te lupţi şi dacă nu te răpune ea, trebuie s-o omori tu… Dar toate astea sunt numai gânduri ale omului!

Dumnezeu e mai puternic decât circumstanţele vieţii, decât ceea ce ştim sau ni se pare că stim, Totul îşi are o justificare, toate momentele îşi au un sâmbure de adevăr din „Adevărul” care ne-a dat fiinţă şi pe care-l putem pricepe sau poate nu, de multe ori. Mă gândesc… unii dintre noi nu suntem în stare s-o facem nici chiar după o viaţă întreagă.

Revenind la acea zi de sâmbătă, la Vrăneşti… Imediat după momentul de tortură pe care l-am trăit a sosit şi raza de lumină, speranţa de care aveam atâta nevoiie: tanti Tita, cea care mă avea în grijă, o femeie proeminentă în neamul Ioneştilor, văzând momentul penibil de undeva din grădina casei, m-a chemat (ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic), m-a spălat din creştet şi până- n tălpi, m-a îmbrăcat în haine bune, de Bucureşti şi m-a trimis la familia Despa, la sora cea mare a mamei. Acolo erau adunate rudele mele, Popeştii (mai puţin mama), şi acolo avea să fie, în ziua aceea, o petrecere memorabilă, ca pe vremuri. Popeştii m-au primit şi m-am simţit bine. Fără să vreau (şi cu un efort minim) făceam parte acum dintr-o societate dezirabilă, guvernată de alte standarde. Oare aveau să supravieţuiască, de-a lungul anilor şi în contextul altor generaţii, dezirabilitatea societăţii de atunci, standardele vremurilor în mare parte acum uitate?

După alţi aproape douăzeci şi cinci de ani, vizitând-o pe tanti Ileana împreună cu Olimpia, cu cele două fetiţe şi cu mama, am avut parte de o situaţie unică în viaţă. A fost un examen pe care, din nefericire şi inadvertent, l-am picat. Ileana Sălcescu, tanti Ileana care-mi era naşă, a scos din pivniţa casei boiereşti în care trăia, ca un semn de reconciliere, ca un gest de împăcare, o sticlă de vin preţioasă, destul de prăfuită; sticla mărturisea cu siguranţă anii trecuţi peste ea în pivniţa cu boltă în care se odihnise de atâta timp. Acum… pe un ton destul de nostalgic, meditativ, aş zice incidental în aparenţă, mi-a spus: „Vinul acesta are aceeaşi vârstă ca a ta, Puiule. Vreţi sâ-l gustaţi?”. Spontan şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, întocmai ca apa unui ocean adânc ce ascunde abisul, dar şi cu febra avalanşei reci lovind calculat, flirtând cu aparenţele, cumva elegant, am refuzat.

Îmi aduc aminte că a fost acelaşi tip de eleganţă pe care-o experimentasem cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în şanţul de la Vrăneşti. Acum nu mai era tanti Ileana, protagonistul eram eu… Cu un zâmbet straniu, uitându-mă în ochii dânsei, am refuzat. În acel moment, trebuie s-o spun deschis şi cu adâncă mâhnire, capetele de pod, ale podului speranţei şi al omeniei, în cazul lui Dumitru Ionescu şi al celei care l-a ţinut în braţe la botez, al Ileanei Sălcescu, au rămas o tentativă, o mărturie a micimii, a limitărilor noastre. Cu tristeţe spun acum, după încă douăzeci şi cinci de ani, că îmi pare rău; responsabilitatea îmi aparţine în totalitate, am dezamăgit… Probabil că aş merita ca alţii să ia piatra şi să mă lovească. Mai am totuşi o speranţă, în Cristos…El poate ierta.

It was about building bruidges and I missed it, I messed it up. Forgive me, Lord Jesus!
-------------------------------------------------
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU
București, 21 iunie 2023