CU FIRE DE IARBĂ

Mi-ar plăcea
să nu mai fie nevoie
să ajung
la capătul acestei călătorii,
poate ne vom aștepta
unul pe celălalt
atunci
când nimic nu e sigur,
când ploile se revarsă
fără oprire,

O tăcere
este un semn
în care sufletul
se îmbracă până la urmă
cu mătasea liliachie
a nopții,
gândurile nu se opresc,
umbra se hrănește din mine,
până la ziuă

Învăț să aflu
mereu altceva,
să scriu
cu fire de iarbă
nota cea mai înaltă
dintr-o simfonie
pe care numai tu
o auzi...

STRĂINA

Ascultă cum cade
prin vitralii lumina,
doar un singur sunet
ajunge la noi,
până la apusul soarelui,
poate, străina,
va trece pe stradă
cu umerii goi...

Poate vor cânta
la trompetă
sau vor „drege"
la chitară
câte-un suspin,
poeții plecați în cer
prea devreme,
travestiți în costume
de arlechin,

Ascultă cum cade
prin vitralii lumina,
printre îngeri
mă trezesc uneori,
până la apusul soarelui,
poate, străina,
va trece cu brațele pline
de flori...

 

MIRARE

Tu nu știi
că eu trăiesc
în visele tale,
sunt mai aproape
de respirația ta
ca oricând,
ploaia bate în suflet
fără-ncetare,
e un dor nesfârșit
peste gând...

Ca o ramură desfrunzită
printre frunzele toate,
dragostea e o iluzie
măturată de vânt,
eu am strâns
câteva cuvinte-ntr-o carte
dincolo de care, totul
e vânare de vânt...

Tu nu știi
că eu trăiesc în visele tale,
sunt mai aproape
de respirația ta
ca oricând,
dacă astăzi
trece umbra mea
peste ape,
se aud stropii de rouă
plângând...

 

CUTIA DE SCRISORI

Mi-a mai rămas
o viață sub zăpadă,
cealaltă viață
dă în primăvară,
de-atâta iarnă
ce am strâns în mine,
și văile, și munții
se-nfioară...

Parcă o galaxie
se unduiește-n mine
sau o femeie-și lasă
privirea peste flori,
eu o cuprind cu brațul
cum amintirea-și ține
parfumuri vechi, uitate-n
cutia de scrisori...

A mai rămas o viață
și se pare
că păsări trec pe cerul
desțelenit de nori,
aș vrea să zbor cu ele
dar mă doare
parfumul vechi
ce doarme-n
cutia de scrisori...

 

GÂNDURI ȘI FLORI

De o viață de om
duc în spate
povara unui cuvânt,
de parcă duc,
legată într-o iluzie,
bucata mea de pământ...
Mai știi stâlpii mei
de la poartă
sculptați cu o daltă
necunoscută,
de un dulgher?

I-am auzit prăvălindu-se,
plângeau flori sălbatice
pe marginea drumului
cu mâna întinsă
după stropii de ploaie
din cer...

Mai trec și acum
cu capul plecat
în țărână...

Stâlpii mei de la poartă
s-au făcut fum,
poiană cu flori
sau gânduri,
să le ții într-o mână...

 

CONFRUNTARE

O să mă retrag
în peștera
din sufletul meu
ca un vânător
care și-a îngropat
adevărul
și praful de pușcă-n
pământ...

Poate vă voi spune
povestea
trăită de mine,
poate am fost cândva
precum pietrele
arse de lacrimă,
poate mai sunt...

Voi îmi veți rupe
sufletul, speranțele,
grâul și pleava
din cuvintele
bântuite de lună...

Aș picta
mâna Maicii-Domnului,
floarea în care
destinele se adună...

O să mă retrag
în peștera
din sufletul meu...

Acolo nu e tânguire,
nu e noapte,
nu e durere...
Sunt EU!

 

SCRISOARE

Poate chiar mâine
am să-ți scriu o scrisoare,
pe fulgi de zăpadă
ori petale de măr,
am să-ți prind peste umeri
vechea îmbrățișare
și cununa de vise
în păr,

Într-o pagină
îți voi cere iertare,
în cealaltă am să tac
de ajuns,
să-nțelegi că sufletul
e o pasăre,
care-nvață să zboare
pe cerul tău nepătruns...

Îți voi scrie chiar mâine,
din propria-mi rană,
cu sânge, numele tău
am să-l scriu,
poate el să se vindece,
zidit ca o Ană,
într-o lume în care
e frig, e târziu?!...

Poate chiar mâine
am să-ți scriu o scrisoare,
pe fulgi de zăpadă
ori petale de măr,
am să-ți prind peste umeri
vechea îmbrățișare
și cununa de vise,
în păr...

 

ROGVAIV

Aici s-a risipit
întunericul,
între noapte
și zi
curg râuri întregi
de tăcere...

Ultimele stele
se sting
până se face
de ceară topită
somnul dimineții
de miere...

Uneori se tânguie
sunetul unui tren
la care niciodată
n-am să ajung,

Alteori, porumbeii
se îngrămădesc
la fereastră
și macină zorii zilei,
prelung...

Aici s-a risipit
întunericul,
între noapte și zi,
mugurii stau gata
să înflorească,
culcat în iarbă,
un curcubeu
își întinde brațele
de culori
prin fereastră...

 

PARFUM DE NARCISE

Casa nu mai avea de mult
ferestrele luminate,
ușa s-a lăsat doborâtă de vânt,
ca un câine copleșit
de singurătate,
cerul s-a lipit de pământ,

Strigătul meu
avea urme de sare,
de pe ziduri
picurau clipe arzând,
tu veneai răvășită de fiecare
și dormeai la mine în gând,

Îmi umblai desculță
pe tâmple,
nu puteam să mai scriu
un cuvânt,
doar priveam
și așteptam să se-ntâmple
o minune aici, pe pământ...

Și totuși
a rămas în poveste,
chiar și așa căzută-n genunchi
casa noastră, încă mai este
un parfum de narcise
strânse-n mănunchi...

 

CHEMAREA

Uneori, drumul
nici nu există,
poate chiar o dorință
deschide un drum,
singurătatea
este doar o ființă
la umbra unei lacrimi,
acum...

De când am plecat
mă tot cheamă
pământul de-acasă
rămas răscolit,
lacrima mamei
s-a uscat sub icoană,
tata are sângele
în pământ, viscolit...

Poate că și cuibul
de sub strașina casei
a rămas, multă vreme,
tot singur și gol,
pe pragul casei
nu mai sunt umbre,
lumina intră
pe sub ușă, domol...

Acum mă cheamă
pământul acasă,
peste pașii mei
au crescut mărăcini,
mama și-a uitat
o fotografie pe masă,
seamănă cu icoana
la care te-nchini...
-----------------
Marin RADA
Slatina, martie 2023