ARTA PURĂ - POEZIA CREȘTIN-ORTODOXĂ
(partea a I-a)

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor,
precum soarele soarbe un nour din marea de azur.”
(Mihai EMINESCU)

POEZIA CREȘTIN-ORTODOXĂ DACOROMÂNĂ ESTE ARTA PURĂ PRIN EXCELENȚĂ!

Poezia ca Artă pură, de esență religioasă, respectiv creștin ortodoxă are o dimensiune pancosmică și pancalică, astfel că, frumusețea creației lirice tinde către o destinație liturgică.

POEZIA pură, cea religioasă, creștin-ortodoxă are Muntele, Marea, Fluviul, Râul, Soarele, Cerul, Stelele, Pământul, Iarba, Codrul, trilurile suave ale Ciocârliei, Privighetorii, Mierlei, Rândunicii, Turturelei, Cucului, Calofirului, are mireasma Florilor, înțelepciunea Albinelor, are Curcubeul Păunului și Aurora boreală, are deci, toate evidențele ca podoabe regale ale ei!
Geniul POEZIEI religioase, creștin-ortodoxe dacoromâne consființește pe marele Sacerdot al graiului străbun, care purifică lumina diafană a creației sale cu strălucirile gândului său patristic.
„Gândul patristic este înmiresmat de florile, plaiurile, de gurile de rai și de foșnetul codrilor țării sale, este purtat de zumzetul albinelor harnice, prin ciripitul păsărilor cerului, „de care nimeni nu se îngrijește”, spre a sădi în suflete adevăruri nemuritoare: încredere, bucurie, pace, statornicie în muncă, în adevăr, în frumos, în iubire și săvârșirea a toată fapta cea bună.” (Mihail Diaconescu, Discursuri, Ed. Magic Print, Onești-2018, p. 99)
POEZIA pură este chip, crez, icoană, mărturisire, jertfă, mesaj, manifest, omagiu, evocare!

IARNA CUVINTELOR

„Mi-e frig de cuvintele tale/ ca de-o iarnă a trupului meu./ Anotimpul polar, troienit de vocale,/ îl simt dureros de mereu.// Vorbești - și mi-e ger de consoane,/ ca-n zăpezi mă cufund, înlemnit./ De tăcerile tale virane/ mi-e gol ca de-un șes viscolit.// Și-n marele-ngheț din cuvinte/ pătruns de iernaticul vid,/ aștept o silabă fierbinte/ s-o beau ca pe-un sânge torid.” (Andrei Ciurunga, Vinovat pentru aceste cuvinte, Ed. Cartea Românească, 1972)
Poezia pură prin viziunea sa lirico-filosofico-teologică este o admirabilă Călătorie spre zei!
Cuvintele trebuiesc alese cu grijă scerdotală și potrivite graiului viu al frumuseții vieții lor!
Cuvintele sunt Altarul în care gândurile se aduc jertfă curată slujind și slăvind CUVÂNTUL!
Poezia pură este un zbor diafan în cuprinderea arhitecturii cerului ei simplu și profund!

ARHITECTURĂ
„Vrând clipelor, să pui parâmă/ și umbrelor să pui odgon/ din vremea care se fărâmă/ faci, noaptea, lespezi de beton.// Și trupul gol al umbrei tale/ l-îngropi în zidul tău nocturn,/ din piatra-acestei catedrale/ să nu se surpe nici un turn.// În zori îți scapă-n hău mistria/ și-adormi pe-un hârb de curcubeu/ visând c-ai tencuit vecia/ pe sângele lui Dumnezeu.” (Radu Ștefan Demetrescu Gyr, Ultimele Poeme, Ed. Vremea, București-1994)

Arta creației în POEZIA pură trebuie să facă din scris o profesie, o vocație, o artă, o misiune, un cult, dar toate împreună să purceadă dintr-un mod de viață – model de creștin mărturisitor! Arta pură – Icoana ortodoxă a POEZIEI dacoromâne trebuie să reveleze întotdeauna FRUMOSUL ca spirit, ce se pogoară serific pe chipul sublim al POETULUI religios!

POETUL

„De mic, o, tată, m-ai crescut cu dorul/ De-a tălmăci a firii largă carte,/ Mi-ai revărsat în inimă fiorul/ Cîmpiilor desțelenite-n Marte.// M-ai dus în fața zărilor deschise/ Și soarelui i-am îndurat arsura,/ În sufletu-mi buchetele de vise/ Au înflorit cînd înflorea răsura.// Cînd tu arai c-un tril de doină-n gură/ Sub arcul cerurilor unduiate,/ Am învățat a versului măsură/ Din simetria brazdelor arate.// Din sborul ce-l grăbește ciocîrlia/ Am învățat aprinsele avînturi/ Și ritmul, care naște armonia,/ Din legănarea grînelor în vînturi.// Tu scrii și-acum cu plugul, primăvara,/ A țarinii mănoasă poezie;/ Eu, grea dar dulce, mi-am primit povara/ De-a zugrăvi divina-i măreție.// Și-n vis, cînd noaptea își resfiră-n slavă/ Luciosul păr gătit cu flori de aur,/ Prielnicele zîne din dumbravă/ Mi-aduc zîmbind ghirlande verzi de laur.” (Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944, Ed. Roza Vînturilor, București-1990)

Lumea se înfrumusețează și se spiritualizează prin POETUL creștin ca Sacerdot liric!
Poetul, Artistul, Sacerdotul liric ortodox dacoromân se substitue poporului, nației, neamului său, fiindcă misiunea sa este chemarea PATRIEI, iar alegerea aparține PRONIEI divine!

Profetul spiritualității dacoromâne, Mihail Eminescu, și-a ridicat limba sacră, limba dulce și frumoasă la rangul desăvârșirii poetico-filosofico-teologice.
„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor... Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temparament de artist complet de o cultură atât de vastă și de puternică.” (Alexandru Vlahuță, Revista nouă, 1989)

„Cu spiritul său vast nutrit cu neliniște romantică, la diverse și profunde izvoare de cultură universală, dar în primul rând implicat în totalitatea manifestărilor geniului autohton cu elemente preexistente în orizontul obârșiilor noastre, al dacismului văzut ca tărâm mitic sacral, în „trecutul nostru cel mai vechi”, Eminescu s-a dovedit, între marii Români ai secolului XIX, acela care a reușit în mod excepțional să ridice pe culmi inegalabile vocația creatore a nației și s-o pună de acord în chip plenar cu exigențele universale ale timpului.” (Mihai Drăgan, Centenar Eminescu 1889-1989, București, 1989)

DUMNEZEU și OM

„Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,/ I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne/ Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine,/ Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.// Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,/ Te-am văzut născut în paie, fața mică, dogorâtă,/ Tu, Christoase, - o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă/ Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!//... Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?/ Fi-va visul omenirii grămădit într-o ființă?/ Fi-va brațul care șterge-a omenirii neputință/ Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?// Va putea să risipească cea neliniște eternă,/ Cea durere ce-i născută din puterea mărginită/ Și dorința făr-de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,/ Mergeți regi spre închinare la Născutul în tavernă.// În tavernă?... – n umilință s-a născut dar Adevărul?/ Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul Rege?/ Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege/ Răsări o Stea de pace, luminând lumea și cerul...//... Azi artistul te concepe ca pe-n Rege-n tronul său,/ Dară inima-i deșartă mâna fină n-o urmează.../ De a veacului suflare a lui inimă e trează/ Și în ochiul lui cuminte Tu ești Om și Dumnezeu!” (Mihai Eminescu, Poezii, Vol.II, Cartea de acasă, Ed. Erc Press, București-2009)

Poetul creștin ortodox se însumă și se asumă misionarismului și profetismului dacoromân!
„Adevăratul artist nu vorbește niciodată doar despre el. Exprimându-se el ne exprimă pe noi toți.” (Mihail Diaconescu, c.f. Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, Fundamentele Teologice ale Fenomenologiei Narative, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța-2005, p. 101)

Poezia pură este o Lumină cerească și un cântec sublim al pământului ce se pogoară peste viața creștină a poetului, care apoi se răsfrânge serafic peste sufletul nației în care pulsează sacra sa Patrie, prin crezul ei misionar al naționalismului întru armonia unității în diversitate.
„O țară nu e numai o legitimitate etnică..., o țară nu e numai o instituție pe baza unor tratative internaționale; o țară e o conștiință cetățenească de luptă permanentă pentru a-și impune valorile poporului ei.” (Octavian Goga, Lumina și cîntul..., Ed. Transilvania-Sibiu, 1981)
„...Le zic supus:”Veniți de-acuma,/Străbuni din lunga vremii cale,/Și dați-mi cîntecul și gluma/Și nesfîrșita voastră jale./Veniți, căci glasul vostru-nvie/Un nou zorit de dimineață,/voi ce-ați murit o veșnicie/Sunteți fșămînzi azi de viață// Ei vin cu suflete-nnoptate,/De-aceea sfarmă lanțuri grele,/De-aceea urlă și se zbate/Durerea-n cîntecele mele./Doar din al veacurilor caier /Mi-am împletit eu biciul urii,/nestinsul vremurilor vaier/Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii ! //( Octavian Goga- Strămoșii- fragment, Poezii, Ed. Tineretului, 1968)

Apologetul, artistul, scriitorul creștin ortodox, Mihail Diaconescu vede în Arta creației pure, de orice gen, o misiune sacerdotală, o DIACONIE în care Frumosul creat înfrumusețeză admiratorii.

Arta pură, urcă așadar, de la dialog la comuniune și cuminecare cu cei care o contemplă. „Arta este diaconie doar în măsura în care instituie și realizează comuniunea și comunicarea dintre autor și public.” (Mihail Diaconescu, c.f. Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 102)
Arta pură poate fi și omul, care în toate împlinirile sale spirituale atinge plenitudinea de Om!

O, OM!...

„O, om!... ce mari răspunderi ai/ de tot ce faci pe lume,/ de tot ce pui în scris sau grai,/ de pilda ce la alții-o dai,/ căci ea mereu spre iad sau rai/ pe mulți o să-i îndrume!// Ce grijă trebuie să pui/ în viața ta, în toată!/ Căci gândul care-l scrii sau spui/ s-a dus... în veci nu-l mai adui,/ și vei culege roada lui/ ori viu, ori mort odată.// Ai spus o vorbă! – vorba ta,/ mergând din gură-n gură,/ va veseli sau va-ntrista,/ va curăța sau va-ntina,/ rodind sămânța pusă-n ea/ de dragoste sau ură.// Scrii un cuvânt! – cuvântul scris/ e-un leac sau e-o otravă;/ tu vei muri, dar tot ce-ai zis/ rămâne-n urmă-un drum deschis/ înspre Infern sau Paradis,/ spre ocară sau spre slavă.// Spui o cântare! – viersul tău/ rămâne după tine/ îndemn spre bine sau spre rău,/ spre curăție sau desfrâu,/ lăsând în inimi rodul său/ de har sau de rușine!// Arăți o cale! – calea ta/ în urma ta nu piere;/ e calea bună sau e rea,/ va prăbuși sau va-nălța,/ vor merge suflete pe ea/ spre rai sau spre durere.// Trăiești o viață! – viața ta/ e una, numai una,/ oricum ar fi, tu nu uita,/ cum ți-o trăiești; vei câștiga/ ori fericire-n veci prin ea,/ ori chin pe totdeauna!...// O, om! – ce mari răspunderi ai!/ tu vei pleca din lume,/ dar ce scrii azi, ce spui în grai,/ ce lași prin pilda care-o dai,/ pe mulți, pe mulți, mereu spre rai/ sau iad o să-i îndrume.// O, nu uita!... fii credincios/ cu grijă și cu teamă!/ - să lași în urmă luminos/ un grai, un gând, un drum frumos!/ Căci pentru toate, ne-ndoios,/ Odată, vei da seamă!...” (Traian Dorz, Cărarea tinereții curate, Ed. „Oastea Domnului” , Sibiu-2004)

Sensibilitatea poetului creștin ortodox dacoromân este incitată permanent de FRUMUSEȚE: de sublimul cerului, al pământului, al naturii Vetrei străbune prin seva spiritului ei, în care se întețește continuu Corola – Aură a Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor-Sfințior.

Așa s-a împletit în sufletul pur al Crinului liric – Iulia Hașdeu, la 11 ani, poezia patriotică:

OASELOR LUI ȚEPEȘ-VODĂ

„Ca steaua Nemuririi, a Gloriei străbune,/ O! Țepeș! Falnic nume! În inimii române/ Să bată a ta suflare așa de-ngrozitoare/ Ca toată Europa de noi să se-nfioare.// Cum tu, o, mare Țepeș, cu-o mînă de români,/ Înfiptu-ai în țepe o groză de păgîni!/ Așa și noi acuma, împinși de-a ta suflare,/ Să mergem fără teamă la lupta de hotare.” (Iulia Hașdeu, Scrieri alese, Ed. Minerva, București-1988)
Esența poeziei creștin-ortodoxe ține de conștiința poetului care are o menire cathartică, curățitoare pentru geneza și formarea spiritului revelator, pentru întărirea conștiinței naționale, pentru înălțarea zelului religios, pentru o înțelepciune lirică a muceniciei și-a sfințeniei.

Poezia creștin-ortodoxă dacoromână trebuie să fie o continuă revelare în spirit, în viziunea ei filosofico-teologică pentru a rămâne o sublimă ancorare întru armonia FRUMOSULUI divin!

UN ULTIM SFAT

(Don Quijote se ridică din spasmul morții și dă Spiritului Uman un ultim sfat, rezultat al experienței sale):
„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprișan, Cărțile spiritului și alte poezii, Ed. Christiana,București-2009)

Poezia pură trebuie să fie o IMPRESIE, o EXPRESIE, o ÎNFIORARE și o TRANSFIGURARE!

Poetul creștin ortodox dacoromân este o sumă a conștiinței de sine, religioasă, naționalistă, universală, cosmică, transcendentă, fiind o identitate a tot ceea ce-l identifică întru spirit ca miracol carpatin, acel mirabilis spiritus loci.

Menirea, noblețea poetului creștin ortodox dacoromân trebuie să fie identică cu unda sufletească a nației, neamului, poporului credincios, a faptelor, personajelor, eroilor și martirilor, evocând evenimente, fenomene, monumente, dar și instaurând modele, arhetipuri, care revelează viziunea dacoromână asupra lumii, acel aesthesis carpato-danubiano-pontic!

Poetul creștin trebuie să aducă trecutul să grăiască în prezent pentru a fi auzit în viitor!
În orice poezie religioasă dacoromână, Ruga trebuie să rămână o lacrimă a surâsului divin!

RUGA

„Uneori, primăvara, când aburul pământului mă înfiora,/ Simțeam înăuntrul meu cum încolțea iarba./ Rareori, brumărel mă învăluia cu lumina frunzelor/ învolburate,/ Aurindu-mi existența cenușie.// Doar iarna, iarna dușmănoasă, statornicită sub semnul/ eternității/ M-a zăvorât într-o clepsidră de gheață,/ Acoperindu-mi ochii cu vise,/ Măcar așa să întrezăresc curgerea ninsorilor lungi,/ Ca niște fuioare albe, îngropându-mă fără întoarcere./ Și totuși, o parte din mine s-a întors.// Rogu-Te, Doamne, mai dă-mi răgaz de câteva/ răsărituri/ Ca apoi, în înserările târzii,/ Să pot visa fără păreri de rău/ La toamnele mele de altădată.// Mai lasă-mi, Doamne, bucuria anotimpurilor,/ Să-mi străbată trupul și sufletul/ Și nu mă lăsa să mă înfricoșez de imprevizibilele ierni/ Care vin peste anii mei.// Dă-mi speranța și puterea/ Să cred în primăverile care se întorc, precum păsările/ Și se opresc – pe negândite – / Și, sub streașina mea fragilă,/ Luminându-mă ca o RUGĂCIUNE...” (Eugenia Indreica Damian, în Memoriam Spice de Aspazia Oțel Petrescu, Ed. Elisvaros, București, 2009)

Menirea poetului creștin-ortodox, care primește harul divin și își trage seva geniului din propria noastră substanță etnico-spirituală, are autoritatea, demnitatea, noblețea, jertfa, iubirea și deplina libertate de a cânta evenimentele trecute, cruciale, nobile și legendare, aflate sub apoteoza adevărului, dar și faptele pilduitoare, înnoitoare care ar urma să se nască pe tărâmul străbun, ca ideal scru al specificului dăinuirii și afirmării noastre multimilenare, lăsându-ne moștenire cu adevărat o Operă valoroasă. O capodoperă!
„O operă cu adevărat valoroasă crează la rândul ei noi serii de valori.” (Mihail Diaconescu, revista Astra, Brașov, An XIX Nr. 4 (151), Aprilie 1984)
Artistul, Poetul, Pedagogul, Filosoful, Preotul, Monahul, Profetul, Teologul sunt sacerdoții Terrei Mirabilis – Dacia, care au de îndeplinit o sacră misiune spirituală în istorie și în lume.
În poezia pură, religioasă, dacoromână se întrepătrund toate anotimpurile vieții poetului creștin, dar opera sa trebuie să rămână pururea o sublimă verde și ortodoxă PRIMĂVARĂ!

PRIMĂVARA

„Roiesc lumini știubeile din soare/ Și roiurile năpădesc pământul,/ Potop de aur cheltuiește Sfântul/ Să pună iarăși lumea pe picioare.// Plesnesc de ciudă mugurii pe mlade,/ Spuzind cu bube dulci fața pădurii,/ Se primenește sângele naturii/ Și frunze moi aruncă-n jur ocheade.// Sămânța-n glie zămislește viață/ Și plodu-n ou s-așteaptă împlinit,/ Sedusă firea a păcătuit/ Și-acum, însărcinată, are greață.// Și de rușine, roșie ca focul,/ Și-ascunde formele sub verde strai,/ Închipuind grădinile din rai,/ Și își așteaptă-n liniște sorocul.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric – versuri din închisoare. Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești-2014)

Poezia pură – creștin ortodoxă dacoromână trebuie să fie o curgere sublimă al cărei susur liric să fie o oglindire cu lumea spiritului, a sacrificiului întru o limpezire a esențializării simbolice, care se cuminecă cu sacrificiul răscumpărător și universal al Mântuitorului Hristos!
„Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu Însumi o dau. Putere am să o pun și putere am iarăși s-o dau!” (Ioan X, 17-18)
Viața întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos trebuie să fie POEZIA Darului dăruirii noastre!

POMELNIC

„Pe toți cei ce în veacuri au căzut luptând/ Pentru biruința Crucii prea cinstite,/ Cei ce în clipa morții au avut în gând/ Numele Treimii prea blagoslovite,/ Și pe toți aceia care au râvnit/ Slava și cununa mai presus de minte,/ Pomenește-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Pe toți mucenicii Nemului, eroi,/ Luptători cu spada sau cu rugi sfințite,/ Toți cei ce se roagă astăzi pentru noi,/ Și ne scot în grabă tainic din ispite,/ Și pe toți aceia care pentru neam,/ Au trăit în temniți ca-n niște morminte,/ Pomeneșe-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Pe tot neamul nostru evlavios și sfânt,/ Voievozi și doamne, boieri, jupânese,/ Toți câți dorm cu trupul în acest pământ,/ În hotarul țării noastre prea alese,/ Pe părinții noștri și pe frații dragi,/ Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,/ Pomeneșe-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.// Și pe toți aceia care neștiuți/ Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,/ Cei ce încă astăzi zac necunoscuți,/ Și-n biserici nu au slujbe și canoane,/ Pe toți sfinții care numai Tu îi știi,/ Și al căror nume numai Tu-l ții minte,/ Pomeneșe-i, Doamne, Tu când vei veni,/ În Împărăția slavei Tale sfinte.” (Zorica Lațcu-Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, București-2000)

***

ARTA PURĂ - POEZIA CREȘTIN-ORTODOXĂ
(partea a II-a)

„Mă gândeam că, odată și-odată, voi scrie cărți
și acestea se vor citi, pomenindu-mă și pe mine,
vreodată, cineva și că, păstrându-se la o parte de
timpul ruinător, poate nu voi muri de tot.”
(Artur Gabriel Silvestri)

Două sunt tărâmurile care trebuie străbătute pentru a descoperi geniul unui mare artist: itinerarul suferinței și al iubirii. Întregul său destin se află comprimat între Cerul strămoșilor și pământul străbun, între frumusețea artei, a naturii și armonia absolută a sublimului divin.

Sinele său e o cheie harică prin care deschide Corola frumuseții creației în desăvârșirea și vastitatea ei, ce-i va fi cumpănă și înțeles vieții jertfelnice întru Dumnezeu și întru Neam.

Suflet năpădit de seraficul cer, de astrele protectoare muzei Euterphe, poetul creștin ortodox dacoromân își închină poezia unei confesiuni profunde, căreia slova sa îi dă adeseori grai, de profundis clamavi, un mod sigur, singular și infailibil de comuniune a stărilor sale sufletești.

TOTU-I IUBIRE

„Privește/ Cum zburdă iubirea/ în fulgi de ninsori./ Privește ce trist se topește/ Când se pierde cu firea,/ Privește în firul de iarbă/ cum crește,/ Privește cum se leagănă-n salbă.// Prin livezile-n fiori./ Ascultă/ Cum cântă/ în corzi de viori,/ Ascultă cum geme când curge/ Prin sânge,/ Ascultă cum plânge/ Când plouă cu rouă/ Pe flori.” (Ernest Maftei, Autografe, Ed. Sânziana, București-2007)
Tentația lirismului pur, pentru poetul religios este marea ispită celestă, antrenată de fluxul energiei spirituale, proiectat asupra bogăției potențiale a cuvântului ales, a slovelor măiestrite, care devin o permanență, un epifenomen ce va topi fundamentul filosofic în mirabila substanță a fenomenului creștin ortodox, ademenitoare frumuseții de orice fel și îndeosebi artei sacre, ale cărei unde, forme, culori sunt trezite, cultivate și înălțate de tot ce este FRUMUSEȚE...

DOAMNE, NU TE ÎNDEPĂRTA

„...Doamne, nu ne părăsi!/ Am batjocorit slava Ta/ Am mințit și am iubit deșertăciunea,/ Dar știm/ Că numai la Tine este scăparea./ Ne ești Tată și ne ești Mamă/ Și dacă ne-ai făcut din iubire/ Scoate-ne la loc larg/ Din strâmtoarea vâltorii.//... Tată!/ Pentru ce stai așa departe de noi/ Și-l laș pe tâlhar/ Să atace ca fiara-n cărările dosnice?!/ Nimicește, Doamne, buzele lingușitorilor/ Și limbile care vorbesc cu trufie./ Ocărăște pe frații/ Care își iau toată partea/ Doar din lumea aceasta...// Fă să se clatine temeliile munților/ Și să învolbureze apele mărilor,/ Și vom alerga la Tine,/ Din iubirea Ta/ Ne vom urca singuri pe cruce/ Și singuri ne vom reteza/ Uscăciunile sufletului nostru.// Doar atunci/ Ne vom aminti de câmpurile/ În care am aruncat semințele/ Primăverilor noastre,/ Iar Toamnele împăcării/ Vor rodi din nou.”(Dorel Vișan, Cântece pentru glas și toacă, Ed. Șc. Ardeleană, Cluj-Napoca)

Poetul creștin-ortodox dacoromân trebuie să fie pe lângă geniul creativ, o conștiință vie, o personalitate complexă, un Sacerdot al Patriei, al Cetății, al Bisericii, un Profet permanent preocupat de har, de creație, de luptă, de jertfă, de iubire, de adevăr, de libertate, de trecut, de prezent, de viitor, de cultură, de spiritualitate, circumscrise naționalismului, românismului pur.

A fi ROMÂN în adevăratul sens al cuvântului, adică, sacru și etern, trebuie să rămâi Român!

Despre conștiința Românului viu ne-a grăit/ grăiește părintele-poet mucenic Daniil Tudor.
„A fi Român nu înseamnă numai a te fi născut pe acest pământ printr-o fericită împrejurare, a vorbi românește, a purta ițari sau a fi ministru.
Român nu poate fi decât acela care este o conștiință pururea românească, cel ce se face pe sine lumina și mărturia de fiecare clipă a acelui suflet profund, secular și nemuritor care este sufletul poporului nostru. Poporul, în chip firesc, este inconștient și fiecare om care compune poporul nu se poate cunoaște pe sine însuși, precum nu poate cunoaște nici pe ceilalți oameni prea bine. Lumina istoriei trăite ne poate da însă o conștiință patriotică clară, ceea ce înseamnă să ai în inima ta, în orice clipă, icoana ei vie, să o ai în sufletul tău, în sângele tău așa cum ea, patria, te are pe tine, te stăpânește cu fiecare fărâmă de pâine pe care o mănânci, cu pumnul de apă pe care îl bei, cu soarele și praful care te învăluie.” (Sandu Tudor, Credința, nr. 304/ 4 Decembrie 1934)

OMUL CU HARFĂ

„Spre oglinzi, spre inimi , larguri, spre somnul scut din cer,/ pe argintăria harfii, visul, degete mi-l frâng,/ străvezii suiri de sunet, „fuga” ploilor ce plâng/ presimțirile din peșteri, Evul Omului stingher.// Luna mare-n crucea vremii, prin răsunet să opresc,/ ca din cupa ei de ceară, mierea de mir pe văzduh/ să răstorn cu zvon de strună, sub botezul nefiresc/ să zăriți prin smalț de aur fața semnelor de duh.” (Sandu Tudor, cf. Mihai Rădulescu, Sandu Tudor și Floare de Foc, Ed. Panaghia, Vatra Dornei-Suceava, 2008)
Poetul religios dacoromân este cel dintâi chemat de nație și de cer, prin har și spirit metafizic, dar și prin propria sa jertfă mistică, să redeștepte conștiința contemporanilor săi, să renască spiritual poporul, să fie un cărturar rafinat, totdeauna un dascăl modelator de conștiință, să aibă chip profetic, să reîncreștineze veacul său, prin viziunea acelui „ev mediu ceresc.”

CER ÎNCERCAT

„Pământul tău e cer,/ țară cu fiecare sărut mai frumoasă./ Totul a fost puternic – dezolare, speranță/ pururi trăim sub un cer încercat.// Permanența noastră: OMENIA/ Adevărul nostru: PERMANENȚA.// N-am făgăduit nimănui niciodată pămîntul acesta.// Pe noi ne veți găsi tot aici și peste 20.000 de ani/ tot aici soarele va vorbi cu munții și apele/ aceleași lucruri și locuri vor nedumeri popoarele umbrei joase,/ multe seminții vor pietrui proverbele noastre cu oase.// De partea cealaltă a gunoiului de vorbe,/ părinții noștri ne meniră libertății./ N-am făgăduit nimănui niciodată destinul.” (Ion Caraion, Poeții după Gratii, vol. 2, coord. Constantin Aurel Dragodan, Arhiva Asociației fostilor deținuți politici din România, 1993)

Poezia religioasă dacoromână – Potirul cuminecării lirico-filosofico-teologice este o mare FEREASTRĂ, larg deschisă spre spiritualitatea ortodoxă, prin rodul înfrățit, pârguit, bogat al căutării, al aflării și al întâlnirii poetului cu Dumnezeu – POETUL FRUMUSEȚII absolute.

Încurajată de această sacră întâlnire, POEZIA religioasă se aprinde într-o cântare diafană, prinzându-se într-un fascinat joc al cuvintelor, slăvind astfel, Taina Mirelui, Dumnezeul–Cuvânt!

Poetul se primenește sufletește, se smerește și se roagă pentru miricele sale ființe – cuvintele. El trebuie să le scoată din opacitatea lor, să nu aplice metoda comună a confraților laici ori atei, care manipulează instrumente ingrate, ci să le purifice de banalitate și de mistificare, pentru ca să scoată aurul pur al cuvintelor. „În căutarea și întâlnirea lui Dumnezeu, poetul se deosebește de ceilalți oameni prin efortul de a afla cuvintele potrivite, pentru a le exprima. Poate și în aceasta este ajutat în mod deosebit de Dumnezeu, chiar silit de El să stăruie în acest efort. Lumina din alt plan, care i se descoperă, îl ajută pe poet și îl silește poate, prin intensitatea ei deosebită, să aleagă și să îmbine cuvintele.” (Lidia Stăniloae, Intâlnire cu Dumnezeu, Ed, Trinitas Iași, 2003, p. 13)

Reușita îmbinării armonioase a cuvintelor care vor preface POEZIA, într-o frumoasă MIREASĂ lirică, se face prin aurul aprins al Poetului, în focul iubirii de Patrie, de Biserică,de marii Înaintași.

ȘTEFAN

„O, munții i-am preface în silabe,/ ca-n ei, imponderabil și tărie/ de transparență scrisă-n veșnicie,/ să crească în cuvintele prea slabe.// În buciume de ne-am preface versul,/ oceane de sonorități să poarte,/ comoară, numele ce n-are moarte,/ oceane să inunde universul.// Măria-Ta, oare-ai pierit vreodată?/ Din flăcări, altă flacără s-aprinde,/ nu-i gropniță să poată-a te curprinde/ și piatra ei mai viu ni te arată.// Ci te ridici cu negura din vale - / molizii te cunosc, te știe huma/ că limpezi sună pașii tăi și-acuma/ și ne-ocrotești cu umbra spadei tale.” (Lidia Stăniloae, Intâlnire cu Dumnezeu, op. cit.)

Întâlnirea Poetului creștin dacoromân cu Dumnezeu – Cuvântul – Izvorul divin al cuvintelor, face să pogoare asupra sa, harul, energia necreată care îl inspiră, iar prin vibrația rugăciunii de foc, prin vibrația trăirii se înalță serafic, se înfrumusețează, se românește, se îndumnezeește!

Întru frumusețea cuvintelor, poetul trebuie să îmbrace frumusețea sa spirituală, din Frumusețea lui Dumnezeu–Dragostea și din frumusețea Neamului–Iubirea, rămânând ROMÂN!

„A fi Român nu însemnă să ai numai un șir de părinți ce au devenit țărână, care azi dispăruți s-au amestecat cu pământul. A fi Român nu înseamnă numai să ai toate drepturile și hrisoavele care să-ți dea mândria de a trăi slobod după capul și interesele tale, o viață la întâmplare. A fi Român însemnă să ai în inimă gândul și veghea limpede a datoriei celei mari, care îți spune că nu te-ai născut numai pentru tine însuți, ci pentru a păstra, cu fiecare clipă a ta, ceva mai mult decât tine și toți la un loc, focul de duh al neamului.” (Sandu Tudor, op. cit.)

ARCA NEAMULUI

„De unde ne-a venit frumoasa limbă?/ Poate-au adus-o îngerii din rai./ În volbura de vremuri ce se schimbă,/ E dar nepieritor al nostru grai.// Croit pentru descânt și rugăciune,/ Căci neamu-ntreg, în drumu-i lung și greu,/ A stat și pe tăpșane și-n genune/ De vorbă îndelung cu Dumnezeu.// El vine din adâncuri de milenii,/ Și-i limpezit în rouă pe ogoare./ În bătălii l-au oțelit oștenii,/ Iar preoții-l sfințiră în altare.// Șoptitu-l-au în clipe fericite/ Îndrăgostiții nopților cu lună;/ Din preajma vetrei, mamele iubite/ L-au legănat cu pruncii împreună.// L-au șlefuit prin veacuri cronicarii/ În zile de răgaz ori de furtună;/ L-au îmbrăcat în cântec lăutarii,/ Când sufletul ardea de voie bună.// Când încetau jelanii și suspine/ Și teama de cum ne va fi destinul,/ Iar glumele, în suflete senine,/ Fierbeau cum fierbe în budane vinul.// Așa e graiul, lacrimă și glumă,/ Poruncă și iertare, rând pe rând,/ Nor luminos, tălăzuită spumă,/ Pământ al brazdei, reavăn, fumegând.// E chiotul prelung de veselie/ La-ntoarcerea întâiei rândunele,/ Și vuietul de codru-n vijelie,/ Și freamătul de spice prin vâlcele.// E mângâierea mamei truditoare,/ Povestea îngânată pe-nserat,/ E dorul care mistuie și doare/ În lipsa unui fiu îndepărtat.// E poznă de odrasle fără minte/ Și-a vechilor proverbe-nțelepciune,/ E bocet scurs de lacrimi la morminte/ Și suflet adunat în rugăciune.// Îți mulțumim, umili, Stăpâne Mare,/ Că ne-ai trimis din cer comoară vie,/ Primește-a noastră binecuvântare:/ Mărire Ție-n veci, mărire Ție!” Scrisă în temniță la Craiova, în anul 1950. (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Fundația Academia Civică, București, 2001)

Poetul religios dacoromân a fost/ este ales de Mântuitorul HRISTOS, pentru lumina-creație, care să devină la rândul său, pentru nație, neam, popor și lume o CĂRARE –CANDELĂ de lumină!

Literatura religioasă dacoromână – Patristica sacerdoților mistici nu este expresia directă sau indirectă au unui moment râvnit, provocat, ci sinteza unei Tradiții milenare a Frumosului!

Silabele muzicale au pe portativul sunetului o cromatică a ritmului armonios în care jocul măiestrit al consoanelor tresaltă ca o vrăjită horă de călușari olteni în vreme și peste vremi.

E VREMEA, DOAMNE

„Sub brazda grea sămânța dormitează/ cum fuse aruncată-ntâmplător,/ de-același sfânt cu conștiința trează,/ țăranul-Rege blând și răbdător.// În marea lui blândețe și răbdare,/ așteaptă, Doamne, sfinții să-i trimiți,/ să facă-un cânt urmat de o strigare,/ așa cum știe el de la părinți.// Să cânte sfinții și să facă dansul/ acela legănat și sacadat,/ și-n cercuri-cercuri potrivească-și pasul,/ să fi Tu, Doamne, în cântec lăudat.// Acesta-i dansul ce-l așeaptă glia/ și îl așteaptă reavănul pământ,/ cu el își face bobul cununia,/ prin el sămânța iese din descânt.// E vremea, Doamne, timpul iată cere,/ să poruncești semințelor să iasă,/ cum ies și morții-n noaptea de-Nviere,/ și îi întorci în fiecare casă.” (Ovidiu Vasilescu, Parabole, Ed. Cartea Românească – 2005)

Căutarea, așteptarea împlinirii, setea întâlnirii Poetului cu POETUL absolut, crează o tensiune maximă, un fior adânc, o vibrație de foc a pâlpâirii cugetului dincolo de spirit, dincolo de simțire, dincolo de o tulburătoare limpezire a viului transcendent. Toată zarea creației lirice palpită de arpegiile misterului, de simfonia celestă a Tainei cuminecată în sublimul naționalist!

Vocația și misia poetului creștin presupune ca oriunde în cer și pe pământ să rămână ROMÂN!

„A fi român înseamnă deci, să porți în tine sufletul de veci al românismului, sufletul istoric viu, cu care ai văzut născându-se, propășind, mărindu-se și înfrumusețân- du-se cetăți, mănăstiri, fapte și opere ale spiritului.” (Sandu Tudor, op. cit.)

Poetul religios dacoromân, plămadă de pământ și cer este conștient și bucuros cât de mult datorăm Atotcreatorului, poate chiar totul, pentru viața care ne-a dăruit-o imprimată cu Chipul Său, în care se reflectă Albastrul serafic și verdele brocart al pământului, cu toate frumusețile lor, cu mama care leagănă pruncii în cântece de dor pogorâte de Sus, cu tatăl-țăran care ară țarina pentru hrana odraslelor din casă, cu satul veșnic străjuit de jocul și veselia copiilor zburdalnici și goi, care tulbură ulițele capacilor în care roiesc măiastrele păsărele.

Satul românesc este sau sigur a fost o entitate paradisiacă! Aici s-au născut pe rând, veșnicia, libertatea, natura, arta, muierea, țăranul, cântarea, familia, copilăria, jocul, frumusețea, credința, biserica, obiceiurile, tradiția, basmul, legenda, doina, răbdarea, munca și poezia. Arta populară izvorăște și respiră aerul, apa și soarele SATULUI, astfel că prima rapsoadă a fost Muierea țăranului, iar el, primul POET. Așadar, artistul-poet-țăran este sinteza SATULUI său!

Alexandru Vlahuță, vrednicul fiu valah al Tutovei moldave s-a mândrit cu noblețea de țăran-poet. „Sufletul lui se va umple de seva puternică a vieții satului său; el va căta blînd și iubitor în juru-i și va vedea pe cei umiliți și nedreptățiți, va pipăi rănile societății, va vedea relele și dezordinea lumii și vieții de acum... Versul lui va răsuna ca o trâmbiță de luptă!” (A. Vlahuță, Versuri și Proză, Ed. Eminescu, București-1981, p. 9)

ANANGHIE

„Greu la deal, și greu la vale,/ Nu-s bucate, nu-s parale,/ Toți sunt ififlii (lefteri)./ Negustorii n-au afaceri,/ Preoții n-au cununii,/ Moașele n-au faceri.// „Biruri noi!” guvernul strigă,/ Iar țăranul: „Mămăligă!”.../ Nu-s parale, nu-s:/ Ce mai plănuiți palate/ Și orașe ca-n Apus!/ Știți voi ce-i la sate?// Lanurile-s părăsite:/ Nici imaș nu-i pentru vite,/ Apele-au secat./ Goi, flămânzi, copiii zbiară./ Gospodarii au plecat/ În lume, să ceară...// Nu mai are cum țăranul/ Din pământ să scoată banul,/ Vouă să vi-l dea./ Foametea de pe la sate/ Va să vie să mai stea/ Și-n cele palate!” (A. Vlahuță, op. cit.) Nu credeți că această poezie a fost scrisă ASTĂZI ?! Blestem sau profeție ?!

Poezia religioasă dacoromână e o cântare de dor și o încântare de duh, o figurare de har și o transfigurare de sine, o străbatere de lumi și o întoarcere Acasă, o zărire de zări și o tresărire de aștri, o facere profană și o prefacere profundă, o scară filocalică și o sacră isihie.

Și în toate aceste ARMONII - ANTINOMII să ardă continuu Rugul nemistuit al bravului erou, ROMÂN!
„ A fi Român înseamnă să fi apărat conștient, fără încetare, de-a lungul veacurilor, cu îndârjire, cu răbdare, cu înflăcărare, cu sfințenie, comoara de lumină dăruită omului acestor meleaguri de Bunul Dumnezeu. A fi Român înseamnă a sluji neabătut, în vremuri de slavă, ca și în vremuri de durere și umilință.” (Sandu Tudor, op. cit.)

GRAIUL NEAMULUI

„Fie-a voastră-ntreaga țară,/ Și de cereți, vă mai dăm,/ Numai dați-ne graiul/ Neamului” - Și se sculară/ Să ne vremuiască traiul/ Cîți dușmani avem pe lume!/ Graiul ni-l cereau anume,/ Să-l lăsăm!// Dar nestrămutați strămoșii/ Tot cu arma-n mîini au stat:/ Au văzut și munți de oase,/ Și de sânge rîuri roșii,/ Dar din țara lor nu-i scoase/ Nici potop și nici furtună./ Graiul lor de voie bună/ Nu l-au dat!// Astăzi stăm și noi la pîndă,/ Graiul vechi să-l apărăm;/ Dar pe-ascuns dușmanii cată/ Să ni-l fure, să ni-l vîndă./ Dacă-n vreme tulburată/ Nu ne-am dat noi graiul țării,/ Azi, în ziua deșteptării,/ Cum să-l dăm?// Repezi trec cu vifor anii,/ Ispitind puterea ta,/ Neam român! Cu ură mare/ Vor căta mereu dușmanii/ Graiului român pierzare;/ Dar să piară ei cu toții:/ Nu l-am dat, și nici nepoții/ Nu-l vor da!” (George Coșbuc, Cîntece de vitejie și alte poezii, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991)

Arta pură trebuie să fie și să rămână o Primăvară a renașterii, o Vară a Frumosului împlinit, o Toamnă a rodului doldora de nectar și o Iarnă a Nașterii divine și a Colindelor sublime!

Poezia religioasă este o încununare a Poetului creștin cu cosmosul Satului și cu cel din azururi, cu Aurora străbunilor și cu nimbul poporului în vremuri prigonite, cu croiala literelor și gătitul cuvintelor ce vor înfrumuseța divin și pururea Limba română, Limba Eminescu, Limba noastră!

LIMBA NOASTRĂ

„Limba nostră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.// Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste.// Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara.// Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veșnici,/ Nistrul lin, ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeșnici.// Nu veți plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Și-ți vedea, cât îi de darnic/ Graiul țării noastre dragă.// Limba noastră-i vechi izvoade./ Povestiri din alte vremuri;/ Și citindu-le-nșirate, -/ Te-nfiori adânc și tremuri.// Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care o plâng și care o cântă/ Pe la vatra lor țăranii.// Înviați-vă dar graiul,/ Ruginit de multă vreme,/ Ștergeți slinul, mucegaiul/ Al uitării-n care geme.// Strângeți piatra lucitoare/ Ce din soare se aprinde -/ Și-ți avea în revărsare/ Un potop nou de cuvinte.// Răsări-vă o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.”(Pr. Alexei Mateevici, Limba noastră, în „Cuvânt moldovenesc.” 1916)

LIMBA NOASTRĂ este cea mai frumoasă și mai românească ODĂ-IMN, ce ar trebui cântat pururea și-n Țara-Mumă-Dacia, dacă ne-am fi ales Fii români la cîrma statutului, care nu mai este nici dac, nici național și nici creștin.

Slovirea – slujirea, Sacerdotului liric trebuie să se apropie fidel de slujirea liturgico-teologică a Clerului ortodox. De fapt, Poetul creștin ortodox dacoromân săvârșește o liturghie-literară a frumosului întru slovirea - slăvirea Sublimului dumnezeesc - Hristos, întru slovirea-slăvirea Cerului Marianic, întru slovirea-slăvirea Cerului Străbunilor geto-dacoromâni, întru slovirea-slăvirea IDENTITĂȚII românești prin limbă, credință, tradiție, înțelepciune, vatră, eroism, spirit, mucenicie, sfințenie, cruce, înviere, întru concertul lumii, ca universalism românesc! Altfel, suntem cu toții singuri de vină...

SUNTEM DE VINĂ SINGURI

„Acest guvern/ urcat pe-a noastră cruce/ dintr-un infern/ în alt infern ne duce.// Din an în an,/ cuprins de febră parcă,/ ultimul ban/ încearcă să ni-l stoarcă.// Săraci am fost,/ dar parcă-n viața toată/ atît de prost/ n-am dus-o niciodată.// Ne pun la zid/ a disperării zdreanță/ și ne ucid/ și ultima speranță.// Suntem cobai/ ai celor de la cîrmă,/ duși cu alai/ pe-o putrezită sîrmă.// Și de cădem/ cu frunțile-n ruină/ tot noi suntem/ de-a pururea de vină.// Nu merităm/ ca soarta să se-ndure,/ căci prea mult stăm/ cu capul sub secure.// Plătim tribut/ cu ale noastre umbre/ neabătut/ nevolniciei sumbre.// Și-n acest vid/ dacă trăim ca-n ringuri/ destin stupid,/ suntem de vină singuri.” (Anatol Covali, „Cum nu vii Tu, Țepeș Doamne!”, Ed. Bibliotheca Târgoviște-2003)

Să ne mulțumim cu această concluzie ?!
Poate ne vom salva păstrând Limba, Doina, Neamul, Graiul, Țara și Raiul cu tot ce-i românesc și divin! Tuturor Românilor cu drag și binecuvântări de la Poetul absolut - HRISTOS și de la cea mai divină Poezie - MARIA!

(va urma)

 

 

----------------------------------------------
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț
Februarie 2023
+ Întâmpinarea DOMNULUI