NUNTA LUI JUSTIN, IDEALISTUL ȘI AROMA TOAMNEI

Ȋn acea zi, mi-aduc aminte parc-ar fi ca ieri,
Gingaș, se-adăuga încă o filă destul de udă şi umilă-n
cartea veche-a bucureștilor,
pe străzi, in parcuri, pretutindeni, chiar şi pe maidan
la ceea ce, în linii mari şi fără ca să-mi pese mult, numeam…
cotidian.
*
Și totuși nu era o zi ca orișicare,
era o zi de bucurii şi de speranță, scrisă ȋn destin!
Păi cum, de ce?
Venise vremea bună dintr-o dată, din senin?
Nu, nu! Aveți puțin răbdare, stați să vedeți…
că era vorba de croiala în destin a unor vieți!
*
Fusesem invitat la mânăstirea lui Cașin,
vestitul monument de-arhitectură ortodox
zidit în stilul bizantin
pe temelia vechilor tradițiii şi canoane-ale credinṭei.
Ocazia? La nuntă, nunta lui Iustin!
un văr din partea mamei ce hotărâse,
împreună cu mireasa lui,
să-nchine ziua nunții lor cu bucurie, pios,
în fața Domnului.

*
Dar hai să nu ne-ndepărtăm…
Haideți să revenim la ploaie!
Nu de- alta, ca să nu uităm!
Știți care e părerea mea? Onest!
Eu cred că nu era acolo un motiv atât de serios ca să mă-nmoaie…
Și chiar dacă era… e-acuma cazul să oftăm? Nici gând!
*
Pe-un ton destul de hotărât mi-am zis:
„Hai domnule că sunt bărbat…
în scurtă vreme pot să fiu acolo
dacă mă-ncumet să străbat prin parcuri şi pe străzi,
pitit sub streașina umbrelei,
în așa fel ca să combat…”
Ziceam toate acestea destul de zgribuli şi rezervat.
Chiar într-nu fel, ca să vă spun, eram… crispat,
gândindu-mă iscoditor şi pe furiș la ploaie!
*
Dar nu numai atât…
la felu-n care-avea urâta, fără maniere, dumneaei…
să mă pătrundă la șosete prin bunătatea de pantofi
cu nedoritele-i şuvoaie.
*
Zis și făcut, iubiții mei!
Seren şi-ngândurat, cu-alura omului perpetuu
ne-nțeles de lume
şi uitat la marginile fericirii absolute,
filozofând la ce-ar fi fost dacă era sau nu… şi câte şi mai câte…
acum treceam cu pasul umezit prin parcul străjuit de tei
lăsându-mă furat de-aroma toamnei
ce-mi șoptea un Bun venit!
pe singuratice alei.
*
Ploua… dar nu oricum!
Ploua intens ṣi trist... Beṭie-n stil bacovian!
Ṣi cum se-ntȃmpl-adesea-n Bucureṣti
cȃnd fericirea-n galantare, chiar de-ai fi vrut-o, n-o găseṣti,
acum treceam pe-acelaṣi drum ca ieri… plouat şi-ngȃndurat…
„Ce groaznică prostie şi ce nebunie!”
Povestea cu nea Pană… un păcat!
Oare există-n lumea asta, undeva, într-un cătun,
pic de-omenie… o speranṭ-acel „ceva”, ceva mai bun?
*
Ṣi ca-ntr-o teză la filozofie-n care, etic,
te sugrumi s-ajungi la un final,
destul de serios şi pur estetic…în simplitatea-i genial,
ecoul ploii-aluneca pe-alei,
şoptind în jur şi pretutindeni, printre tei…
Se auzea icoana rȃnduielilor cereṣti…
Era transcedentalul dăruit în adevăruri naturale, pămȃnteṣti…
Numai atȃt?! Probabil!
*
Cu mult mai jos, acolo, undeva, în umbrele gȃndirii,
la modul simplu existam ṣi eu…
un zgribulit îngȃndurat şi trist…
Parc-aṣ fi fost un fel de-arcuṣ pe corzi
patetic mȃngȃiate de-un violonist!
Cum aṣ putea să uit imaginile firii?...
Cascade sufleteṣti… izvoarele credinṭei, înălṭimile cereṣti…
şi-acel ecou… ecoul ploii, epic-trist…
Părea a fi sigiliul a priori-n sorṭii existenṭei…
Cunoṣterea… dar nu ȋn sensul kantian,
ci în puterea lacrimii lui Crist.
*
Ecoul ploii se-mpletea acum cu cenuṣiul ud şi rece,
vestind frunziṣului plăpȃnd
că vremea despărţirii despărṭirii de ce-i viu
se-apropia curȃnd… şi că va trece.
*
Ȋn jur, aleile mi se păreau pustii…
iar băncile, atât de straniu izolate, parcă-ntrebau:
Ce poate fi ascuns în trista parcului singurătate?
- Să fie LARGO din Iarna anotimpurilor lui Vivaldi?
le răspundeam în treacăt, sensibil, c-un zâmbet înțelept,
strângând gingaș la piept regretul frunzelor de tei
ce se-așterneau plângând pe singuratice alei.
*
Nimic din ce fusese ieri nu mai era.
Părinții cu copiii, pensionarii şi perechile de-ndrăgostiți,
chiar amintirea lui nea Pană…
erau acum istorii cristalizate în memorii.
*
Mă bate-un gând!
să vă ȋntreb dacă vi s-a-ntâmplat vreodată
şi-aṭi deschis fereastra sufletului spre-adâncimile de vis
topite-n existența pură,
acolo unde viața şi opusul ei s-au ȋntâlnit
pentru-a desăvârși în om dimensiune şi structură.
*
Și dac-așa vreodată s-a-ntâmplat…
v-aṭi ȋntrebat, vă ȋntrebaṭi?
Hai, nu vă tulburați!
sunt gânduri, numai gânduri, dragii mei…
ce mă-nsoțeau ca visul trecător
prin parcul nostalgiei frunzelor de tei!
*
Acum… idealist sau nu, probabil de nuanță pesimist,
un pic plouat şi-ngăndurat şi trist,
dar cu atenția deșteaptă,
s-a întâmplat c-am zăbovit mai mult în nori,
în realismul încȃntat de spiritul gândirii…
Ce aventură! Să nu mori?
*
Și uite-așa, din neglijență am uitat
că după colṭ e viața ce m-așteaptă,
îmbrățișând al tinereții mele rost
şi-ncurajându-mă să urc mai sus,
ca orice om, pe scara vieții, înc-o treaptă.

Va urma
--------------------------
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU
Melbourne-București
august 2023