PSALM LA ŢĂRMUL GALILEIC

Atât de mâine-mi seamăn cu-a Dragostei cascadă,
Că hamul ham rămâne, mușcând până la oase.
Simun îmbrățișării și dunelor livadă,
Plâns inimii ce bate și-n drepți și-n păcătoase.
Chimbal de-aramă spartă, psalm ruginit tingirii,
Nimic din heruvimul, ciung de-a aripei fală.
La ce mi-i bună-argila, de cupă nu-s Iubirii,
Când roua, dimineața, pe lacrimă o scoală?
Ca sângele e vinul, că inima îl știe
Cum mi-au cântat cocoșii de-a cruce bine-nfiptă.
Nu-i Grădinarul Morții ce-L tot aud: Marie!
Ca fagurul de miere-i adâncul gol din criptă...
Iubirea toate iartă, din nou toate le crede,
Că-i țărm de unde până în Dumnezeu se vede.

 

PSALMUL ÎNVIERII DOMNULUI

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș – copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un ”mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!
 
Renunță la icoana Străinului ce bate,
Măcar de Paște, intră prin ușile-ncuiate!

AGONIE

Să mori nu moartea ta, ci-n fiecare ins se
Cerea să mori cu brațele întinse
Între pământ și ceru-n plecăciune
Îmbrățișarea Mea pe toți să vă adune.

Șarpele Evei și altul, al lui Moise,
Prin voi se
Ascundeau. Cine putea să-i prindă,
Că-n unul celălalt fugea ca-ntr-o oglindă?
Veacuri curgeau pe harpele
Unse cu paos
Prăbușirii în haos.

M-au pironit pe lemn. Sunt Șarpele
Lui Moise, intrat pe sub Scriptură:
Priviți spre Mine ca leac de mușcătură!
Nu mă durură palmele,
Harapnicul, sudalmele
Ca urechelnițe,
Nici blasfemia fiartă-n velnițe
Și-apoi din nou întru povarne,
Nici cuiele bătute-n carne
Scrâșnind pe lângă os în bucurii de draci -
Tot iadul în ciocanul de covaci!

Nici chiar oțetul din pocal ce mi-l întinse ora,
Ci moartea ce-o s-o mor,
A altora.
Străveacul veacului deschise iadului hambare,
Cu toți veneau spre Mine cu sacii în spinare...
Și toată murdăria de patimi și păcate păcate
Mi-o vomitau în ochi, sau mi-o vărsau în spate.
Eram atât de singur pe lemn cu rost de toacă
Și mă-necam în cloacă.
Tu nu M-ai părăsit, ci M-ai pierdut în port
Cu leacul de-a fi veșnic să mor în orice mort.
Eu! Taina din scriptura seminței lui a fi!
Eli, Eli, lama sabahtani...

Murisem demult când vârful de suliță
Deschise prin inimă o uliță.
Cum mi-o priveam de sus cu frică;
Inima-mi mare să fie-atât de mică?
Doar numai cât o turturică?
Și deodată s-a preschimbat din carne de plângeri
În borangicuri imense de îngeri;
Crescând. Că pe muchea clipei
Veac pe sub veacuri se odrăzlea aripei.
Unde pătrunse lancea să o facă moartă,
Din cleștar se deschise o poartă,
Iar lumea intra cu darul preschimbat al humii
În jurul lui Alfa și Omega al lumii.
Apoi întreg pământul și galaxii precum colbul de boare
Și inima se făcea tot mai mare...

Oare Tu puteai spre-a o duce
La coborîrea Mea de pe cruce?
Te-am așteptat Părinte sfânt,
Singur în portul de mormânt.
Poate aici ascunsă fu cheia

Că M-ai descoperit în om
De-abia
în ziua a treia.

 

PSALMUL BUNEI VESTIRI

De-adânca-i frumusețe s-a spăimântat: „Marie!”
Tot ce-nvățase-n ceruri, uită s-orânduiască,
Precum la o serbare, în loc de poezie,
Direct i-a zis Fecioarei că-aleasă e să nască.
Ea se-mpietri în cuget, mult timp nedumeririi,
Aripei ce zburase pe la-nceputuri lumii:
“Cum roua colț să lege, schimbând hotarul firii?
Sămânța e cusută numai cu acul humii.
Fuiorului din lună, nimic nu-i toarce stuhul,
Doar cântecu-i rămâne-n ecou purtat de umbre...”.
Și a răspuns Trimisul: “Din cer veni-va Duhul,
Grăunțul lui de flăcări prin tine să-l adumbre!”
“O, n-a fost vis, își zise, când dispăru Străinul.
Numai un înger lasă ca semnătură crinul!”
 
 
SPĂLAREA PE MÂINI

Pilat ridică mâna,
preaclocotinda gloată să o potolească,
și se făcu tăcere;
apoi strigă cu putere
împărătească:
“Să se aducă apă!”
Și apă s-a adus.
Lângă Ioan,
Maica Domnului
privea la judecata lui Iisus,
ștergându-și pleoapă cu pleoapă:
“Ai auzit ce a spus,
când își spăla mâinile,
că e nevinovat de sângele Lui?
Nu-nseamnă, prin asta, că este iertat?”
Ioan plângea. Cu capul plecat:
“Nu, Maică, ci dat răstignirii!
Prin apă Pilat L-a vândut,
cum Iuda făcu prin sărut,
că apa spălării pe mâini
știa că-i adusă din Prut.”

 
PSALMUL PAȘTELUI

Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!

Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân' la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.

Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...

Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!
 

A DOUA ÎNVIERE

La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.

Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adica-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.
 

PROFEȚIILE FLORILOR DE FLORII

Fiecare floare este o profeție ( dar și o jertfă) a ceeea ce va deveni. Astăzi am participat la sfânta liturghie a florilor, a Floriilor, când toată lumea devine o florie - evanghelie vie a florilor. Slova miroase a lut reavăn și toporași din primăvara prohodului: „Primăvară dulce/ Fiul Meu preadulce...”

Ne întristăm când livezile își scutur frumsețea petalelor, dar ar trebui să vedem acest spectacol grandios ca pe o profeție amară a ochiului privitor și mai mult decât aceasta să întrebăm inima: Inimă, ce vezi tu? Si ne va răspunde: Omule trecător, ca florile câmpului, de ce nu te gândești, cu fiecare bătaie a mea, la rodirea Lemnului?

Azi toată lumea să se veselească! Împreună cu noi tot cosmosul a așteptat mii și mii de ani, ca transfigurare profetică, această zi a Floriilor. Ne bucurăm, dar sâmburul luminândelor noastre este amar până la moarte. E ziua florilor, happy birthday to you! Ce poate fi mai convingător despre iubirea lui Dumnezeu pentru creația Lui decât o floare care trece dincolo de rațiunea cuvintelor? Cuvintele însingurează, cuvintele dor, cuvintele rănesc, cuvintele omoară, atât timp cât ele nu se hrănesc, ontologic cum ar zice filosofii, din umbra Cuvântului.

Fiecare floare este biruința unei singurătăți, a unui mugur, a unui mormânt. Ea nu este numai profeția mugurelui, ci la rândul ei devine profeția rodului. Cât de frumos prinde aceasta Sfântul Pavel dezghiocând taina vorbind despre despre Omul-Spic! Așa cum sămânța de grâu trebuie să moară ca să rodească viață, așa va trebui să moară Hristos pentru ca să devină Păinea sfântului potir: 'Acesta este Trupul Meu.”

Dar până atunci să fim Floriile floriior noastre interioare. Nimeni să nu pomenească astăzi de moarte pentru că frumusețea florilor constă în nepomenire și tăcere. Tăcerea cea de Taină. Foișorul cel din veac ascuns pe care nici îngerii, nici demonii nu au știut cum să-i deschidă ușa. Bucurați-vă! Și iarăși zic: Bucurați-vă! Că iată Floriile de astăzi vor aduce roada bogată a Învierii pe sfânt lemn al Crucii!
 
 
SIMETRIA PARADOXULUI 

Așa cum omul când îngenunchează în rugăciune, inima lui devine punctul simetric al trupului și al sinelui, la fel am putea compara duminica de astăzi - praznicul de lumină al crucii. Unii Părinți o văd ca pomul de viață dătător așezat la mijlocul Postului Mare la umbra căruia ne așezăm și ne odihnim duhovnicește.

După cum despre inimă vorbim în două feluri - o inimă anatomică și alta despre care vorbim poetic ca anima-suflet-sinele omului, la fel vorbim de două înțelesuri ale crucii. Vorbim de ea ca obiect de tortură, ca instrument al morții și vorbim despre ea în mod alegoric ca simbol al vieții așa cum Mântuitorul ni se adresează prin evanghelia de astăzi: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine,să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-și scape viața o va pierde; iar cel ce-și va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă și să-și păgubească sufletul? Sau ce ar putea omul să dea în schimb pentru sufletul său?” ( Marcu VIII, 34-36) Ceea ce par antinomii sunt de fapt coordonatele sinelui - viața biologică pe care o poate “salva” fără implicarea într-o mărturie/ martirye pentru Hristos, adică asa cum peiorativ zic românii că “știu să-și trăiască viața” și al doilea sens al crucii, al vieții, este străluminat de Evanghelie. Nu numai că ne dăm viața pentru Hristos, ci și pentru Evanghelie. Cum adică? Evanghelie înseamnă în limba greacă “Veste Bună”, Bunavestirea Crucii este Învierea, așa cum Buna Vestirea Fecioarei este cea a Betleemului. De fapt, ceea mai bună traducere a “evangheliei” au fi “O, ce veste minunată.”

Despre crucea ca obiect, știm din antichitate că era folosită ca fiind cel mai îngrozitor instrument al morții, o moarte prin agonie, mâinile și picioarele străpunse de cuie. iar întreaga greutate a corpului făcând ca fiecare răsuflare a plămânilor și fie un adaos de durere. Ne aducem aminte din cartea de istorie de gladiatorii lui Spartacus care au fost pedepsiți cu moartea pe cruce. Pe lângă faptul că era cea mîi dureroasă. această moarte era și cea mai rușinoasă fiind revervată celor mai mari făcători de rele și criminali.
Cea mai clară profeție a morții prin cruce s-a făcut pe timpul lui Moise. Rătăcind prin pustiu, evreii mureau prin mușcătura unor șerpi veninoși. La întrebarea lui Moise ce să facă spre a izbăvi poporul său, Dumnezeu îl sfătuiește să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe pe o prăjină, iar cei mușcați privind spre el se vor face bine. Simbolul este explicat chiar de Mântuitorul care spune că așa cum Moise a ridicat șarpele în pustie așa va fi ridicat Fiul Omului pe cruce ca tot cel ce a fost rănit de moarte privind spre crucea Lui va fi vindecat.

Era foarte greu de înțeles pentru mentalitatea celor care așteptau un Mesia tribal, sau cei de altă religie ca Mântuitorul lumii să moară atât de josnic “ căci cuvântul crucii, arată Sf.Pavel, este nebunie celor ce pier, dar pentru noi care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” ( 1 Co 1, 18)

Prorocul Isaia în capitolul 53 descrie cu lux de amănunte răstignirea și moartea pe cruce: “ dar El n-avea nici chip, nici frumusețe. Ci îi era chipul nevredenic de cinstire și mai prejos decăt acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune; că fața și-a întors-o, defăimat a fost, iar nu îmbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere.(...) El pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit.” ( v. 3-7) Într-o notă explicativă a textului Mitropolitul Bartolomeu Anania se referă la remarca Sf. Grigore de Nazianz că în comparație cu frumusețea de negrăit a dumnezeirii Sale, chipul omenesc al lui Hristos va fi lipsit de frumusețe: “Prin Întrupare, El Și-a asumat o natură inferioară, cea umană,care însă lăuntric se îndumnezeise prin unirea ei cu Dumnezeu; aceasta, pentru ca și eu, să pot deveni Dumnezeu așa cum El s-a făcut om. El s-a născut, dar de fapt fusese născut; S-a născut din femeie, dar femeia era fecioară; nașterea în sine e omenească, dar nașterea din fecioară e dumnezeiască.” În alt loc, același Sf. Grigore de Nazians adâncește tainele crucii ca întâlnirea supremă întru dragoste a Dumnezeului adevărat cu omul adevărat care a dus umanitatea noastră ân dumnezeire, dar fără a o confunda, sau a o amesteca: “El se roagă, dar ascultă rugăciuni; El plânge, dar șterge lacrimi; ca om întreabă unde e Lazăr, dar ca Dumnezeu îl învie; El e vândut ieftin, pe numai treizeci de arginți, dar răscumpără lumea cu neprețuitul preș al al sângelui Său; ca o oaie la'njunghiere se aduce, dar El e Păstorul lui Israel și al lumii; tăcut ca un miel. El e, prin excelență, Cuvântul; e ridicat și pironit pe Lemn, dar prin Lemnul Vieții ne readuce pe noi la starea cea dintâi; moare, dar dă viață; moare, dar prin moartea Lui nimicește moartea; e îngropat, dar se ridică; Se pogoară în iad, dar aduce suflete deasupra; Se înalță la cer, dar iarăși va să vină să judece viii și morții.”

Crucea este arma noastră asupra diavolului: “Doamne armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm la Sf. Maslu. Prin cruce ne mântuim, prin cruce ne luminăm, prin cruce deschidem ușa raiului, prin cruce ne îndumnezeim, prin cruce ne îmbrăcăm în moartea și învierea lui Hristos, prin crucea pământul nostru se înalță la ceruri, prin cruce cerurile mai presus de ceruri ne dăm să gustăm din veșnicie. Crucea e potir și naștere a noastră.

Când cineva ne atacă. cu rea credință, că nu se cuvine să cinstim sfânta cruce oare ce am putea răspunde? Cum am putea să-i luăm lui Hristos trofeul prin care a învins păcatele și moartea noastră și nea dăruit nouă împărăția cerurilor? Cum am putea să o desenăm pe pereți de câțiva metri și să nu o cinstim ca izvor veșnic de mântuire? Cum am putea să o luăm de pe case, de la răscrucile pădurilor și a necazurilor, cum am putea trăi cu Hristos, dar fără sângele Lui vărsat pe cruce pentru noi? Cum am putea binecuvânta altfel decât făcând sfânta cruce deasupra celui binecuvântat? Ce alt semn am putea folosi?

Ne închinăm cu semnul sfintei cruci pentru că acesta este salutul nostru de Hristos a înviat. Trupul și sufletul participă la Cina cea de Taină a Mântuitorului: Acesta este Trupul Meu de pe cruce, acesta esta sângele Meu vărsat pe cruce spre iertarea păcatelor și spre viata de veci, crucea e troiță și sub umbra crucii nu vom afla oribilul și disperarea morții, ci moartea sub cruce și prin cruce spre odihna de veci întru nădejdea Învierii.
Crucea este “primăvara dulce” așa cu cea mai presus decât serafimii și decât heruvimii își prohodește Fiul : “Fiul Meu prea dulce, frumsețea unde ți-ai ascuns?” De aceea cântăm la acatist: “ Bucură-te, ceeace ai purtat pe Mântuitorul tuturor. Bucură-te, cea cu care cu îngerii ne-am unit. Bucură-te, cea cu care cu lumină am strălucit. Bucură-te, Cruce păzitoarea a creștinilor acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. 

 
DE LA GRĂDINA RAIULUI LA GRĂDINA MORMÂNTULUI GOL

Mă gândeam care ar putea fi cele mai simple cuvinte de a exprima miezul de duh al mesajelor pe care ni le transmite duminica de astăzi:. Se numește a izgonirii lui Adam din rai, a lăsatului de sec și a începutului Postului Mare și, popular îi zicem, Duminica Iertării.
Poemele Triodului și Sf.Părinți au încercat să ne strălumineze cât de cât sufletul, să-i facă struna mai mlădie, să-i dea perdeaua deoparte, spre descoperirea transparențelor și subțirimilor spre înaltul nevăzut al văzutelor.

Oare care ar putea fi metafora cea mai reușită a sufletului înainte văzător decât ochiul, lumina, puritatea? Omul este om cu cât ochiul inimii lui devine mai curat. Si ce legătură are ochiul inimii cu postul? Prin post precum în muzică omul trebuie să se acordeze după diapazonul divin de a putea asculta lumina Lui cam cum sună prin inima aproapelui. Curat, fără răgușisme fariseice și sluțire a feții ci: “Când postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă, ca fățarnicii,care își sluțesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc.Adevărat vă spun,că și-au Ci tu când postești unge-ți capul și fața ta o spală, ca să te arăți că postești nu oamenilor ci Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție.” ( Matei VI, 16-18)

Vedeți, un îndemn pentru normalitate, decență și bunul simț. De fapt, esența postului este spălarea ochiului și a inimii.

Această duminică este numită a “Izgonirii lui Adam din rai”. Nu se putea ca Sf.Părinți să găsească un nume mai plin de semnificații decât această icoană meditativă. Împreună cu protopărinții începem intrarea în istorie, drumul de la prima Grădină, cea a Raiului, la cea de a doua Grădină a Mormântului gol. Frumos și în cuvinte fără egal vorbeste Sf.Ioan Gură de Aur și Sf.Părinți, dar gândul mai terestru al meu mă duce la poezia “Lacrimile” a lui Lucian Blaga, un fel de sinaxar al Triodului:
„Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă. (....)

Și-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.”

Sinteza Postului Mare nu poate fi altceva decât lacrima. Ea este cea mai profundă scriptură pe care o rostește ochiul în numele și din izvorul inimii. Ochiul se hrănește cu lumină, dar inima este cea care ridică pe om în cuvânt. Așa cum un nasture încheie o haină, așa lacrima este cea care încheie lumea văzutului interior cu cea a nevăzutelor. Prin lacrimă, nu numai alegoric, omul ajunge la om și la sinele adânc a ceeace este el - om pentru sine=om pentru altul=om pentru Dumnezeu. Prin lacrimă inima se spală, mintea se curățește și ochiul se limpezește până la metafora duhovnicească a iertării.

Postul nu este ceva inventat de ortodocși, așa cum ne acuză frații. Îl găsim la toate religiile lumii și în toate timpurile. Il găsim la hinduși, la evrei, la musulmani, etc. Au postit cei din Vechiul Testament, a postit Mântuitorul 40 de zile, au postit Sf. Apostoli, iar Biserica a organizat zilele și perioadele de post. Sf. Vasile cel Mare, să cităm doar unul dintre Părinți, numește postul ca fiind: “cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăș al trupului, arma vitejilor, întărirea atleților.” Autorul Rânduielilor Monahale și a multor canoane bisericești ne arată și roadele postului prin care se “alungă spiritele rele, îndeamnă la evlavie, face a iubi înfrânarea, inspiră modestie,dă curaj în război și te învață a iubi pacea.” Mai mult chiar: “Postul dă aripi rugăciunii, poate a se înălța și a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul familiilor, părintele sănătății, povățuitorul tinerilor, podoaba bătrânilor, plăcuta companie a călătorilor și amicul sigur al soților.”

Așa cum un palat , chiar dacă ar fi numai din marmoră și oglindă, nu are nici o valoare dacă nu ar avea trepte să poți urca la el nu ar avea nicio valoare, la fel ajungerea omului la ceeace este mai dumnezeiesc în el, chipul și asemărea lui Dumnezeu, nu se poate face fără post. Postul e curățirea trupului, postul e rugăciune, postul este milostenie, postul este zdrobirea inimii învârtoșate de păcat, postul este. pe scurt, Imnul Dragostei adresat Corintenilor de Sf. Pavel.

Omul este pământ, humă, humus, humanitas, și acest pământ ca să ajungă la humus roditor trebuie arat. Altfel se sălbăticește și nu mai poate aduce roadă ca icoană a Grădinii paradisiatice, ci numai spini, pălămidă, pustiu și singurătate. Plugăritul omului se face prin post, rugăciune și fapte bune. Este când plugul postului răstoarnă brazda pământului înțelenit, când îi țese cu grapa chemarea și menirea adevărată a lui de ași recâștiga grădina pierdută a raiului, când sămânța cuvântului găsește locul minunat al făptuirii binelui și frumosului. Să nu uităm că “frumosul” = a da formă, a opune ceva monstruozității, este menirea postului, ajungerea la “frumsețea cea dintâi”.

Numim această zi și “duminica iertării”. Postul nu trebuie confundat cu un regim alimentar, o trecere de la un fel de îmbuibare la altă formă a îmbuibării “de post”. Ne înfrânăm de la anumite mâncăruri, dar postul este aducerea noastră ca dar prezentat la altar lui Dumnezeu. Dacă ți-aduci aminte că este supărat pe cineva lasă darul în fața ușilor și întoarce-te la fratele tău și te împacă. În această zi ne cerem iertare unii de la alții, soțul de la nevastă, cei mici de la cei mari, și invers, vecinii de la vecini, soacra de la noră, etc.
Ne împodobim candelele uitând de mânie, de vrabă, de ură, de răutate, turnând în candele untdelemnul dragostei și cum cântăm la Paști “unul pe altul să îmbrățișăm, să zicem fraților și celor care ne urăsc pe noi.”
Amin. 
 

PSALMUL PAȘTELUI

Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept - peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!

Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân' la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.

Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt - grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful...
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina...

Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!

 
PSALM ÎN OGLINDĂ PASCALĂ

De ai curaj oglinzii să-i țintui nălucirea,
Vei fi din nou copilul la Pruncul Sfânt dând pâine.
Ce pasăre măiastră să-mi prindă nevedirea,
Când ploii de trei zile îi urlu ca un câine?

Stă noaptea ca o târfă, amar de fiere vinu-i!
Îl bei de unul singur sub apăsări de Lorca.
Vibrează-n toate frica, pe cine să învinui?
În rumeguș - copacii, și-n loc de nard- mahorca!

Cum să-Ți aduc la denii din Poe doar nevermore-ul,
Și-un “mergi la cer”? Se poate? Totală-i despărțirea?
Ia-mi ochii, trupul, mintea, dar lasă-Mi numai zborul,
Cum doar din iad se vede ce-naltă Ți-e iubirea!
 
 
CÂNTECUL ÎNVIERII

De-i mic, sau mare, cercul, nu golul lui contează,
Pelerinaj i-i firea cu toate-n punct egală.
Măsura nu stă-n umbră, ci-n izvodiri de rază,
Ca fluturul ce-și face mormântul catedrală.

Credința mută munții, de-ar fi în bob cât macul!
A mea nici chiar o stâncă, pietroiul îndoielii,
Dar mi-ai văzut iubirea, ca vița cu haracul;
Tu despre mine, Toma, grăiai prin evanghelii.

O, cum? Măcar cu-n deget să Te ating, credinței?!
Nu! Te-aș cuprinde-n brațe, foc adăpându-și scrumul,
Cu fiecare rază-nflorind circumferinței,
Chiar talpa - sărutare, au n-ai spus că ni-ești Drumul?

De stau pe cele șapte păcate, precum Roma,
Treci inimii prin ușă cu optul Tău spre Toma!
 
 
MÂINILE DE PE CERUL SIXTINEI

Niciodată Dumnezeu
nu și-a purtat aripile,
dar nici omului nu i le-a pus în spate.
Chip și asemănare
zborul nu are nevoie să zboare.

L-am întrebat pe Michelangelo
cu mintea-mi nătângă:
“De ce L-ai zugrăvit pe Dumnezeu
cu mâna dreaptă întinsă spre om,
iar pe acesta, invers,
către El răspunzând cu cea stângă?
Această greșeală a ta
pe oricine-ar putea să surprindă”,
dar în loc de răspuns am primit
un ciob de oglindă.

Abia atunci am înțeles
pe unde tâlcului e treapta,
că numai când îmbrățișezi
mâna din stânga
o caută pe dreapta.

Și-am întrebat din nou:
“Cum s-ar putea traduce
că mâinile sunt încă neajunse?”,
dar Michelangelo plângea...
Cu pensula-n oftat de culori
le picta iarăși, acum
de cuie străpunse,
oprite precum în oglindă,
pe lemnul de cruce
 
 
PSALMUL PENTRU DEZLEGARE

Sufletul meu pentru Tine-l voi pierde;
Fluxul, refluxul nu-i vis al suflării?
Cedrul nuntește-n vocala Ta verde
Spusul, scoicii pierdute, al mării.

Dragostea cum ar putea ca să cadă?
Umerii Tăi duc luminii povara.
Brațelor mele fi-mi iarăși livadă,
Strâns în văpăi să mă ții ca vioara.

Pierde-Te-n mine să fim numai una,
Sufletul meu săȚi devină suflare,
Chipul Ți-l port precum nourii luna,
Fluviului deltă de îmbrățișare.

Roua se pierde când ochiul o naște?
Noaptea-i destulă, fii primul meu Paște!

 
PSALM CE-AM STRÂNS SPRE JUDECATĂ

Când voi pleca las numele-n diată
Spre-a fi purtat de fratele meu pinul,
Schimbându-l cu al lui la Judecată,
Că i-am furat pe la apus rubinul

Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe
Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!
Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe
Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.

Mă vei striga pe numele silvestru,
Vocale lungi Ți-aștept să mă dezmierde.
Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru
Că n-am trădat votivul Tău din verde.

Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine,
Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine?
 

PSALMUL TRISTEȚILOR DE GRÂU

Cărarea către templu prin slovă nu Te pierde,
Profeticul seminței prin văl parcă-ntristează,
Deși-nserat mă-ntunec, știu că Tu chemi prin verde.
Oh, slăbicinea spumei oceanul Îți trădează

Magnifica putere, dar delicată iță -
Măslini în visuri albe ningând pe sterpiciună.
Nu știi? Te-aștept sub umbra lăsată de peniță,
Când Tu aprinzi în mine tristeți nespuse-n strună.

De-s trist cum poți făclia să n-o inviți la masă?
Din pilda cu limanul deznoadă iarăși linul,
Renunță a mai bate la propria Ta casă
Și fă-n inelul nunții rod nou să dea rubinul!

Întoarce-Te Iubire și-n schimbul de scripturi
Te iert chiar și de moarte, că scris e să nu furi!

 
PSALMUL COROANEI DE SPINI

Mai mult decât la mine, eu cred că ții la greier,
Că nu-l cerți deșirându-Ți tristeților stiharul;
Cum, nu gelos pe strună, când stele-i dai la treier,
Iar mie slova stearpă mi-o dojene muștarul?

 

Pe prispă Te-aștept seara arzând pân' la cenușă...
Nu-Ți înțeleg ascunsul, pui iezerului stuhul
Perdea la orice lucru, uimire și clempușă,
La fel de-amar e vântul crezând că Ți-ar fi Duhul.

Când inima gândește, dă-i zarea Ta trăsurii:
- Topește-mă în Tine, întors și ploaie-n mare,
C-așa-ncepu cuvântul din sărutarea gurii,
Nu-s umbrei Tale chipul, ci greaua-asemănare

A jocului de-a moartea pe ape al luminii!

 

SCRISOARE ÎNGERULUI DE PAȘTI

O, îngere al meu, Păzitorule, îţi mai aduci aminte de cărările copilăriei noastre? Pe vremea aceea ochiul nu învăţase buchea cea cu două tăişuri şi amândoi ne sloveneam unul altuia livezile. Ale mele erau din partea lui tata şi semănau cu el - neamuri şi neamuri de brazi şi de stejari până în poarta Raiului unde nu am ajuns niciodată. Poarta era în vârful muntelui şi dimineaţa se deschidea, iar Dumnezeu trimitea soarele la păscut. Mirosea a otavă şi floare uscată de fân pentru că mă urcam în podul grajdului ca să o pot vedea. Odată am întrebat un om bătrân arătându-i cu degetul poarta raiului: „Moşule, ai fost vreodată acolo sus?” A zâmbit şi m’a mângâiat pe părul bălan: „Puiule, nici un om viu nu a putut să urce până acolo. Nu vezi câtă stâncăraie e până în vârf? Nici măcar copacii n’au mai îndrăznit.”

Livezile tale erau din partea lui mama. Dacă în livezile mele prin poiene vedeai ici colo câte un cireş pe lângă schitul albinelor în livezile tale veneau toţi pomii satului ca
duminica la horă. Ele începeau cu mărul cel mare din fundul grădinii. Niciodată n’am putut să-l îmbrăţişez cum făceam cu ceilalţi când înfloreau. Era atât de mare că mi-ar fi trebuit încă vreo doi îngeri ca să-l cuprindem. Acolo într’o noapte de primăvară, când Moşu’ şi-a aprins toate candelele pe ramuri, moartea a încercat să i le stingă. Atunci Dumnezeu s’a supărat şi a trăznit moartea de nu s’a mai ales nimic din ea, dar nici Moşu
nu a mai rămas întreg. Si-a pierdut tot braţul peste chilerul de la ştiubeu. Săracu’ măr... cât l’o fi durut! De la el începeau, îngere, livezile tale cu vişini şi pruni, perii domneşti şi nucii uriaşi de puteai zidi sub ei o casă cu cerdac. Apoi sălciile de-a lungul drumului şerpuind în jurul lacului, devenind cărare, potecă şi, în cele din urmă, spovedanie abia rostită în dumbrava de pe măgurice.

Uneori tu veneai la mine, alteori eu veneam la tine, dar tot timpul eram nedespărţiţi. Intr’o zi Tinca mi-a cusut o cămaşă deosebită de cea de cânepă şi tata o lădiţa legată cu curele pe care să o pun în spate pentru cărţi, caiete şi toate lucrurile stranii din penar, plus lacrimile mele Prima zi de şcoală! Drumurile m’au dus unde casele nu aveau acoperiş, ci se grămădeau unele peste altele. Oare am ajuns bătrân, îngere, că totul e atât de străin în jurul meu? Unde or mai fi potecile tale prin livezile noastre? Aici noaptea nu mai sunt stele. Totul e mânjit cu creionul chimic şi lumină murdară. Luna se tolăneşte, din când în când, pe o dugheană sulemenită ca femeia care aşteaptă la colţ. Nu mi-ai mai scris, n-ai mai venit pe la mine...

Poate nici n-ai fost înger. Stii de ce ţi-am scris? Ieri lângă fereastra bibliotecii,deasupra străzii plină de jeg şi bube uscate, a înflorit un cireş. Dacă totuşi ai fost înger, îngerul meu păzitor, vino la noi şi păzeşte-ne cireşul.Adu-ne câteva cărări din livezile noastre şi fereşte-l cu aripile tale, de zgomot şi fum. Prin crengile lui de iconostas sărac a început deja liturghia.
-------------------------
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario, Canada
Săptămâna Mare, Aprilie 2023