PLG_GSPEECH_SPEECH_BLOCK_TITLE PLG_GSPEECH_SPEECH_POWERED_BY GSpeech

Cristina HOROTAN: ȘI TOTUȘI NU POT FĂRĂ POEZIE !

HOROTAN Cristina OK

BUCĂȚI DE OAMENI

Își dau mâna din când in când
Bucăți de oameni înrobiți
Parcă par liberi și iubiți
Dar nu mai au loc pe pământ.

Se-ntorc adesea spate-n spate
Nu se ating, nu-și mai vorbesc
Își deplâng climaxul grotesc
Nimic și orice îi desparte.

Ropotesc pașii prea grăbiți
Vor să traiască-n utopie
În chip sculptat de bisturie
De propriul eu se simt scârbiți.

Amar, în ei, se flagelează,
Se-mprăștie-n păcat și vid.
În carne, sângele livid
Putreziciune voalează.

De sub căciulile de smoală,
Confuzi, trimit săgeți mortale
În simfonia de metale,
Căci au fost injectați cu boală.

Iar viitoru-i prea departe.
Nu îl privesc, nu și-l asumă.
Au ochii îmbrăcați în brumă
Precum naivul dintr-o carte.

Sfârșită-i viața pentru unii
În chinuiala aiurită;
Se cern ființele prin sită
Și își dau mâna cu nebunii.

TRIMISĂ DE DUMNEZEU, SOFIA

Stelele-n ochi, soarele-n păr,
Zăpada-n pielea-i invoirie,
În mâna mea, fără astâmpăr
Crește-o speranță azurie.

Senină, cer de primăvară,
O melodie cristalină,
O piatră prețioasă rară
Cu inima de soare plină.

Din mintea ei, ca din poveste
Pornesc cuvinte amețitoare
Dac-o asculți, te-ntrebi: ce este?
Un înțelept? O sărbătoare?

Pe-același drum, cu ea, la pas
Mi se deschide lumea toată;
Busolă-mi este și compas,
E-o hartă-n suflet desenată.

Dintr-o particulă sfioasă
Cu miez de dragoste timidă
Răsare ea, cea mai frumoasă,
Un fluture dintr-o omidă.

O rugăciune adorată
Dansantă ca un alizeu,
Frumoasa și micuța fată
Trimisă-n dar de Dumnezeu.

 

EI NU TE ȘTIU

Realități incinerate îți scriu măsura vieții tale
Iar mâinile ne sunt legate cu reci și ruginite zale
Se zbat artiștii să-și expună lucrările intr-un muzeu
Dar tu, cu geniul filantropic ii faci casă lui Dumnezeu.
Ne plânge-n vise si-n coșmaruri un episod mistuitor
Care-ar putea să ne alunge emoția de trăitor
Iar tu, din nobila-ți știință, dăruiești lumii loc de rugă
Unde își regăsesc cu toții credința care stă să fugă.
Te-au vlăguit unii și alții, cu ipoteze ireale
Și-au vrut să-ți nimicească suflul în turbulențe și rafale;
Trăit-ai mult în cord și minte, îndepărtat de om și lume
Dar te-ai găsit într-un târziu, în inimă și nu în nume.
Vezi tu, cum drumul te conduce fără vreun semn, fără vreo hartă
Acolo unde-ți dai ființa pentru vecie, pentru artă
Ei nu te știu așa cum ești în mâinile lui Dumnezeu.
Ei nu te știu și niciodată nu te vor ști cum te știu eu.

 

TE-AȘ...

Știi ce ți-as face?
Te-aș citi ca pe-un poem de Păunescu
Și-n liniște te-aș asculta
Ca pe-o baladă a lui Enescu.
Și te-aș privi în zori de zi
Ca pe-un tablou de-al lui Tonitza
Pe trup ți-aș scrie poezii
Până mi s-ar toci penița.
Și te-aș sculpta în vârf de munte
Ca și când m-aș numi Brâncuși
Iar tu vei lumina pământul
Până sorii vor fi apuși.
Te-aș proiecta spre nemurire
Sub semnătura lui Cerchez
Și fiecare-atom din tine
Va recita câte-un merchéz.
Te-aș răsădi ca pe-o sămânță
În solul cărnii mele fade
Și m-ai găsi în zeci de lumi
Ca-ntr-un roman de Eliade.
Și te-aș iubi dac-or vor vrea sorții,
Te-aș ridica la rang de artă
Căci doar așa vor știi cu toții
Cum ești, făptură minunată.

 

NE PIERDEM

Ne regăsim prea des actori celebri
Jucând pentru toți cei de la pupitru
Să ne-arătăm vioi, să nu fim sobri,
Însă uităm de liberul arbitru.

Ne regăsim cu juguri în spinare
Ca și când n-am avea nimic de spus
Și ne lovește biciul până doare
În sânge hemostatic, la apus.

Ne regăsim frumoși în epiderma
Adesea mutilată de cuțite,
Că vrem sau nu, tânjim să avem forma
Icoanelor perfecte și sluțite.

Ne regăsim adesea în mătăsuri
Ce înfășoară trupuri păcătoase
Cu miezurile moi, pline de păsuri
Și culori pigmentate cu angoase.

Ne regăsim parcă-n interminabil
Și nu vedem ades nici o ieșire.
Însă uităm că totu-i perisabil
Și om și floare și întreaga fire.

 

DĂRÂMĂTURI

Ne ninge cerul fulgi gustoși ca untul
Și ne îngheață sângele în vine,
E frig de se cutremură pământul
Și-n alte părți mor oameni sub ruine.

În drum spre primăvară, viituri,
Adună-n mâini agoniseli de-o viață.
Dar azi, departe, sub dărâmături,
Foști oameni vii, să mai trăim ne-nvață.

Pământul a intrat în fibrilații.
Ca un microb, îi provocăm frisoane
Indiferent de ranguri sau de nații,
De suntem nimeni sau purtăm blazoane.

Astăzi sunt ei. Dar cine va fi mâine?
Putem fi noi, cum mai pot fi și alții.
Mai știm oare să împărțim o pâine,
Să cântăm rugăciuni în rând cu psalții?

Să fie-Allah, să fie Dumnezeu,
Oricare-ar fi, în fond...e numai unul
S-au dus la El, în câmpul alizeu,
Unde ciulinu-i frate cu gorunul.

Plutește-n aer un miros de teamă
Ce sparge lumea toată-n firmituri
Și de dureri, pământul stă să geamă
Că ne mor oameni sub dărâmături. 

 

DISTOPIE

Câte războaie se duc în noi
Și ne lovim și ne împingem în noroi,
I-atâta agonie în culise
Unde se nasc și mor atâtea vise.

Câte dezbateri vag argumentate
Ne-mbolnăvesc sufletele curate,
I-atâta larmă și atâta foame
Și-atâția prunci fără cămin și mame.

Câte cuvinte fără fond și formă
Ne-nlănțuie să respirăm la normă,
I-atâta limitare pentru minte
Iar pentru suflete se fierb morminte.

Câte scenarizări slab regizate
Trec prin ecrane, elegant dozate,
I-atâta aplecare spre prostie
Și-un început global de penurie.
Câte imagini straniu de perfecte
Ne adâncesc ființele defecte,
I-atâta falsitate trasă-n filtre
De la firul de păr până în vintre.

Câte ode pentru unii și alții
Cântate cu mai mult patos ca psalții,
I-atâta teatru în realitate
Și-actorii lui sunt doar niște erate.

 

ALE

Mute cărări ne duc prin lume
Parcă-mbrăcate-n așteptări,
Privim departe către zări
După inimi fără costume.
Și-ntrezărim câte-o minune
Cu vara-n suflet, permanent
Ce ne aduce, iminent,
Prietenii în joncțiune
Cu bucurii nemăsurate
Și cu povești fără final
Și-n cântecele de caval
Vedem esențele curate.
La purtător, mereu deschise
Larg, brațele pentru cei dragi
Cu miros proaspăt ca de fragi
Pe scenă, nu doar în culise.
Ce blând suspină a iubire
O creatură pământeană
Cu vocea lină ca o pană
Și cu ochi galeși în lucire.
Și ce prelung te-mbrățișează
Și-ți dă din suflet tot ce are
Ca un potop sau ca o mare
Și fără mască ți s-așează
Acolo, lângă micul atriu
Care se umple de emoții
Pe care le dorim cu toții
În incipitul azuriu.
*
Puține suflete curate
Din episoade frământate
În care-au alergat desculți...
S-au creionat imaculate
Sclipind în orizonturi mate
Însă că ea, nu sunt prea mulți.
Cum putem prețui destul
Un suflet dezbrăcat de văluri
Cu supraplinuri și cu goluri
Fără mătăsuri, fără tul?
Așa e ea, ca o mireasmă
Ce n-are straie sufocante
Nici ambalaje și nici cuante
Ce-o fi? Reală sau fantasmă?
Dezvăluită-n ale sale,
O pală de vânt alizeu,
Un cântec de-al lui Dumnezeu
E minunata noastră Ale.

 

TU CERULE...
(Andreei)

Tu, cerule, când iti duci norii?
Căci ne-au acoperit destul
Și-atâtea ceți ți-au ucis zorii
Învăluiți în negrul tul.

Tu, cerule, ce-mi rămâi tată
Pe care-l plâng și-acum tăios,
M-ai lăsat vremii să mă bată
În anotimpul odios.

Tu, cerule, în mâini de sticlă
Îmi tot îngheți câte-un ventricul...
Iar eu, scânteia dintr-o pâclă
Mă  sting de dor în auricul.

Tu, cerule...ce despărțire
Mi-ai pus în brațele firave
Care-au rămas în amorțire
Ca peștii închiși în carave.

Tu, cerule, fără lumină,
Fără căldură, fără sânge,
Ca floarea fără de stamină
Mi-ai lăsat venele nătânge.

Tu, cerul meu, preaiubit tată
Plecat în ochiul unui zeu,
Doar de furtuni am fost purtată
De când te-ai dus la Dumnezeu.

Și-aș vrea să-mi vii, tu, rădăcina
Și steaua-mi călăuzitoare...
Dar nu mai ești și nu te-ntorci
Și cad! apusul meu de soare!

Încerc, așa cum ți-am promis
Să rămân, totuși încă vie;
Dar fără tine am rămas
Doar o carență-n anemie.

 

DOR

Ceahlăul meu frumos parcă mă strigă.
Nu ne-am mai întâlnit de-atâta vreme...
Ne-mbrățișăm în reverii boeme
Și-i simt suflarea care stă să frigă.

Mă răscolește-n nări mirosul reavăn,
Pământul sfânt își plânge parcă dorul
Și-mi cântă trist în depărtări amorul
Pe care-l simt ca sufletul meu geamăn.

El, un colos cu creasta până-n ceruri,
Cu Dumnezeu, prieten de poveste,
Ascunde-n el istoriile rupestre
Scăldate-n soare blând și-n crunte geruri.

Din rădăcini, din roci și din pământuri
Se-aude inima-i bătând năvalnic...
Se joacă-n părul meu vântul șăgalnic
Amestecat cu rozele din cânturi.

Îmi macină în miez melancolia
Și dorul crunt și șoapta cea pierdută...
Când rătăcesc, sălbatică și mută,
Cu inima-mi ce gustă embolia.

Respir sau nu, sunt una cu neantul,
Mă dispersez în vapori de tristețe
Și mor, dansând pe crestele mărețe
Eu, fir de praf, care iubesc atlantul. 
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
17 martie 2023

Categorie:
PLG_GSPEECH_SPEECH_BLOCK_TITLE PLG_GSPEECH_SPEECH_POWERED_BY GSpeech