Scriitoarea VAVILA POPOVICI ne trimite iarăși veste de peste ocean. Este vorba despre cel de-al cincilea volum diaristic, în cuprinsul căruia însemnările zilnice sunt însățite de reflecții de ordin moral, social, filosofic, politic. De-a lungul a peste 400 de pagini, doamna Vavila Popovici se întoarce – nici nu cred că se poate altfel, atunci când te hotărăști să fii corect cu tine însuți și cu posteritatea – în matricea culturii care a format-o și, de acolo, din profunzimile ei germinative, prinde în rama notației fragmentare aspect, context, detalii care țin atât de istoria universal, cât și de prezentul în schimbare continua, fulgerătoare.
Volumul acoperă perioada 2017 – 2020, perioadă de încercări cu miză existențială majoră, personală și planetară. Lumea începe să se transforme, să-și vadă chipul real în oglindă, să acționeze și să reacționeze în consecință, toate acestea culminând cu pandemia de coronavirus.
Cadrele de reflecție alternează cumva simbolic: ecourile epistolare și cele din revistele imprimate, sau virtuale despre articolele, eseurile, poeziile personale sunt împletite cu amintirile de tinerețe, cu evocarea vieții, și a rânduielii de familie din România, celei de a doua jumătăți a secolului trecut, de asemenea, a aniversărilor care-i conferă întotdeauna cotidianului valoarea unui punct de reper.

 Viața politică din SUA este un izvor nesecat de analiză și comparație, pentru că reflectorul se întoarce automat, de fiecare dată, și asupra orizontului românesc. Deși trăiește de 14 ani în America de Nord, scriitoarea Vavila Popovici a rămas profund româncă în străfunduri. Desigur opiniile politice sunt impregnate de experiențele, de dramele trăite în România comunistă, dar subiectivitatea aceasta contribuie în mod decisiv la atmosfera jurnalului, în sensul că mișcările sufletești și de concept se petrec pe un fundal pe care-l simți viu, cald și răscolit.
Doamna Vavila Popovici citește mult. Jurnalul său este îmbibat de lumina liniștită a trimiterilor la marii gânditori ai lumii noastre, citează pagini întregi din opera lor, astfel încât volumul tinde să se transforme inclusive într-un compendiu sui-generis, de consultat, la nevoie, cu toată încrederea. Ideologiile progresiste se află și ele în vizorul scriitoarei, care nu reușește să mai înțeleagă. – și pe bună dreptate – dacă, în condițiile acestei anomii – vom mai avea un viitor.
Singurul univers la îndemână, încă liber, rămâne cel al creației artistice. Este concluzia semnatarei notelor de jurnalul american, concluzie la care subscriu și din care citez la încheiere: „În scriere nu ar trebui să existe reguli impuse. Regulile le faci tu, cel care scrie, fiindcă scrisul tău este lumea ta, cea pe care o vezi tu în acest fel și ca tine pot vedea și alții… Și ei au libertatea lor de gândire, nu le-o impune nimeni. Să lași imaginația să zburde! Dacă-i cauți coliviile, vei intra benevol în ele și nu vei mai fi ceea ce ai fi putut să fii.”
Prof. Liviu MARTIN