Un adevărat Jurnal de Călătorie, volumul de poezii al autoarei Georgeta Blendea are o natură preponderant sincretistă, în care putem găși armonios și, totodată, contrastant evocate, ca într-o valiză a unui comis-voiajor, detalii oscilând de la lirica romantică la memorialistica solemnă a unor personalități culturale, de la istorii personale de dragoste la istoria artei în special în pictură, de la imagini estetice, simbolizate în versuri, la imaginile picturale ale pictoriței recunoscută internațional Ramona Pintea, dar și de la o fauna, flora și peisaje luxuriante, la locuri și restaurante de lux.
Căutarea continuă a inspirației creative a versului și a poeziei poate face ca o călătorie, inițial în scop turistic și, aparent, pe un traseu aleatoriu Tenerife-București-Brașov, să devină o călătorie de alură inițiatică sau un adevărat pelerinaj în căutarea frumosului la superlativ absolut, adevărată anticameră a divinului, care, în secret, invită la contemplație și misticism extatic.
Unde poate începe mai inspirat o vacanță, o călătorie devenită inițiatică, decât în Spania și Insulele sale exotice și edenice, totodată, Insulele Canare, țară despre care se spune în Occident că trăiesc cei mai buni și mai onești oameni din Europa, spaniolii, conform observațiilor din lirismul și gusturile sociologice ale autoarei Georgeta Blendea din timpul călătoriei în Tenerife.
Așa cum afirmă mesianic nu numai Mircea Eliade, și anume că valoric cel mai spiritual om estic, răsăritean, este cu mult mai bogat uman decât cel mai spiritual om occidental, se poate afirma și despre Brașov, capitala neoficială a sufletului românesc, Ardealul, și cel mai iubit oraș din România, că ar reprezenta un fel de centru spiritual neștiut al Europei și al lumii, chiar dacă, la o prima vedere, nu pare decât un mic și modest oraș de munte.
Este extraordinar cum românii, în general, și poetă Georgeta Blendea, în mod particular, reușesc, răspunzând, parcă, unei chemări lăuntrice neînțeleasă de nimeni, ci decât de acest popor, să transforme unele atracții vizuale, care puteau rămâne strict în sfera consumeristă și hedonistă turistică de moment, în adevărate “grații” care respiră sacralitate, universalitate, consmogonie și idealismul unor voiaje epopeice, de inspirație, la început, telurică.
Poate că nu total întâmplător, pe meleagurile României de azi încă se mai păstrează, ceea ce reprezintă un unicat în Europa și în lume, cultură folclorică de la sate, stravechile tradiții românești, baladele sezatorilor, doinele rapsozilor de odinioară, poveștile cu Ilene Cosânzene și cu Feți-frumoși, teurgia, gnoză și înseși miracolele de la Dumnezeu, animate de forțele supranaturale ale naturii și ale Universului.
Așa cum în poezia Georgetei Blendea palmierii paradiziaci spanioli poartă simbolic culorile drapelului românesc roșu, galben și albastru, la fel putem crede, prin legea universală a corespondenței, că Pomul Primordial și Magic al Vieții pe Pământ poartă aceste culori românești, păstrând proporțiile, într-o NeoRomânie Universală și Neocreștină, despre concretul căreia vorbea atât Profetul Indian Sundar, cât și Mistică Bulgară zisă Baba Vanga, dar și alți călugări misterioși, care au afirmat că în România va fi un Noul Ierusalim și că tot aici se va naște un Nou Mesia.
Așa cum extazul mistic este felul cel mai simplu și cel mai direct de a-l simți pe Dumnezeu și precum transa vechilor șamani din Siberia și Sud-americani conducea la puteri inclusiv taumaturgice, poetă Georgeta Blendea compune într-o reverie lăuntrică cu efecte vindecătoare asupra oricărui cititor, versurile sale fiind cum nu se poate mai evocatoare în acest sens: „Apa albastră/ Albastrul cer/ Clipă Gheothiană/ Oprește-te!”.

Magia inedită a cuvintelor face să putem asista la o adevărată suspendare metafizică a dimensiunii timpului, precum cu sute de ani în urmă misticii și profeții antichității aveau darul comprimării sau dilatării timpului și spațiului, ceea ce fizica cuantică și știința actuală doar încep să înțeleagă unele mecanisme ale miracolelor de la Dumnezeu.

Precum peisajul natural magnific și de alură paradiziacă al Insulelor Canare vizitate, care ajunge să descătușeze în structura interioară a poetei Georgeta Blendea trăiri venusiene dintre cele mai emulate romantic, cu izbucniri lirice ce țin de un vulcan mistic interior, la fel însăși natură insulară vizitată, cu stravechi origini eruptive vulcanice, a putut naște peisaje și rezervații naturale incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Ștefan Luchian, evocat în volumul de poezii alături de Nicolae Grigorescu și Theodor Aman, a afirmat, despre arta sa, că își caută, uneori, propria inspirație artistică în talentul cu care însăși natură crează peisajele, în fond o artă sacră a lui Dumnezeu.

Abstinența fizică sublimată într-o iubire platonică amintește tot de Ștefan Luchian, care a afirmat, în ultima parte a vieții sale, paralizat fiind la mâna dreapta, că imposibilitatea mișcării brațului și handicapul fizic, asemenea postului alimentar fizic, uneori ii aduce o creștere non neglijabilă a potențialului și inspirației creative metafizice, astfel transfigurate.

Poezia Georgetei Blendea este presărată cu lait-motivul liricii unui dialog care se poate citi printre rândurile cărții, un dialog imaginar cu o ființă venusiană adorată, comparația putându-se ușor raporta la Luceafărul din poezia eminesciană.

În răspuns mesageric la această iubire imaginară fără obiect sau subiect și aproape inefabilă, dar plină de involburare și seva sentimentelor autentice, nu aș putea oferi decât simpla tăcere a unei la fel de simple taine, care poate aprinde și mai mult focul stelar al unei iubirii platonice și necondiționate, iar legenda vie să nu se piardă.

Dezmarginirea permanentă metafizică a aspirațiilor poetei, precum și dezmarginirea fizică, geografică a gustului pentru Jurnalele de Călătorie în Italia, Anglia, Sibiu, București, Brașov sau Tenerife, se regăsesc pe larg și în interiorul Familiei Blendea, cu o reală deschidere internațională și numeroase succese peste hotare, atât fiul, cât și fiica, Ramona Pintea, dar și nepoata poetei, cu implicări profesionale substanțiale italiene, londoneze, nord-americane, australiene sau iberice.

Lirica poetică aproape extatică, încărcată de devotamentul metaforei dus către sacrificiu, poate avea ca mecanism de sublimare răstignirea din cuvânt și învierea în simțământ, asemănător Călugăriței mistice dominicane Sor Maria de Jesus, în curs de canonizare, care a trăit în secolele XVII-XVIII în Tenerife, și care ar fi primit în timpul vieții stigmatele răstignirii și ale extazului.
------------------------
Ovidiu ATANASIU
Brașov, 5 mai 2024