„Iarăși n-ai mâncat azi păzitură? Pthită oloiată, aia e mâncare la tine? Toată ziua sari ca o mânză și fugi ca un iepuroi. Nu stai într-un loc să se prindă ceva pe tine. Hai și mânâncă un pthic de păzitură!”. Bunica ori mai degrabă mama, mă cităleau toată zâua. Bunica găsea o soluție practică, dacă nu mâncam, îmi făcea picioici pe lespede, scoverzi, lipthii, ciurigăi, pancove, turte de mălai. Plăcintele nu se făceau chiar atât de iute, musai trebe să dosthească. Mama nu îmi corăța ouă, cum se zice pe la noi. Dacă mâncam, bine, dacă nu mă lăsa în Plata Domnului. Știa că voi fugi la bunica, plângând, iar buni Valeria găsea repede o alternativă la păzitură.

Dacă păzitura era o zamă pă curethi ori pă păstăi, mă făceam că nu aud. Dacă era vorba de mazăre pe ciont, lăsam totul baltă și mă așăzam la masă, ori luam blidul și mă puneam pe pragul cohei. ”Gândești că te-o uitat Măria Ioșkii. Acolo, îi locul ei, pă prag. Ce ț-a mai trece prin minthiuca ta?”

Ar fi o crimă de lezmaiestate să trec în grabă peste păzitură sau zamă, care era de fapt mâncarea noastră de bază. Mai ales că bifarea în grabă a zemii zemurilor – cum ar zice Anton Pann – ar însemna omiterea intenţionată a reginei lor. A nu aduce omagiu acestei regine neîncoronate a păziturii, care este... mazărea cu conţ sau mazărea pe ciont (os), ar echivala cu o grabnică sinucidere pofto-condeică. Ciontul era o bucată de șoncă afumată (șonca, piciorul din spate a defunctului purcel). Din motive necunoscute mie, noi îi spuneam mazăre, boabei de fasole uscată iar măzărei verde îi spuneam boșorcă. Nu cred că pot fi atacată nici din motive de rang şi nici din pricini de avansare pe postul de regină a banalei legume cu nume de... primar (constănțean!). Fasolea era fără doar şi poate din grădinița noastră de legume. Planta mazăre poate fi căţărătoare pe firul de mălai (porumb) sau sub formă de tufă. Cea mai bună este mazărea de pe mălai, din păcate este pe cale de dispariție. Nimeni nu mai sapă mălaiul manual, iar ierbicidul omoară fasolea. Săpatul se făcea în două rânduri. Prima sapă, când mălaiul adică firul de porumb era mai mic, se scoteau toate buruienile. A doua sapă, când mălaiul era mai mărișor, dacă era prea des se mai smulgea câte un fir.

Am citit recent un articol interesant, cel puțin pentru mine, care am crescut la țară și știu ce înseamnă să mânâci din truda mâinilor. Am aflat din acel articol, că există Banca de Resurse Genetice Vegetale în Suceava. Cercetătorii de acolo străbat ulițele satelor românești, batând la uşa ţăranilor din întreaga ţară, ca să mai salveze, ce se mai poate din seminţele româneşti. Cinste lor! Citind articolul am aflat că, dintr-o sută de soiuri de fasole uscată au mai rămas în Maramureş, doar două soiuri. Şi tot atunci am luat la cunoştinţă că inul românesc a dispărut. Mi s-a confirmat cu tristeţe, că încet-încet se renunţă la roşiile noastre împărăteşti în favoarea celor de cauciuc, trase la xerox. Cine doreşte seminţe româneşti poate să se adreseze acestei instituţii şi va primi gratis, prin poştă, cinci seminţe de legume din soiurile bătrânești. Încă o dată, cinste lor!

Las în urmă subiectul, cu toată durerea pe care mi-o provoacă și mă întorc la Zama de mazăre, ce poate fi de post, pentru zilele de post și ajun și mazăre de dulce, adică mazărea cu conţ, ori pe ciont. Cea de dulce, spre deosebire de surata ei săracă, conţine un ciont afumat de porc, care se pune la desărat de cu seară, la fel ca fasolea. La noi se folosea mai mult mazărea pestriţă şi roşie, mai rar cea albă. Dacă ciontul era prea afumat, el se fierbea separat. Se alegea fasolea de către micile gospodine ale casei, adică Valeria-Ana și cu mine. Întotdeauna bunica sau mamica puneau ingredientele zamei în apă rece. Se adăuga în apă puţină sare, o cupă de un litru de mazăre, bucata de ciont, o ceapă întreagă, căţei de usturoi, o legătură de pătrunjel, foi de dafin şi boabe de thiper.

Pe şpor (maşină de gătit cu lemne) mâncarea se face mult mai alene decât pe aragaz, de aceea iese mai gustoasă. Se acoperea oala cu fedheul (capacul) ei, doar pe trei sferturi, astfel ciontul nu fugea din oală şi nici zama nu dădea în foc. Între timp, se pregătea răntaşul (rântaşul). Unele gospodine îl fac cu ceapă, altele cu usturoi. Într-o lingură de ulei se călea aiul (usturoiul). Când devenea auriu se adăuga o lingură de fărină nulaş. Se tosănea (învârtea) bine cu lingura de lemn să nu facă boboloaze (cocoloaşe) şi apoi se stingea cu zăr (zer). Când mazărea era fiartă, bunica sau mamica luau într-un blid (farfurie) puii (boabele) de mazăre. Peste puii scoşi aburinzi din oală se punea un strop de oloi (ulei) şi se tăiau cozi de ceapă verde sau ceapă uscată. Îi mâncam pe post de aperitiv. Pentru noi, copiii, nerăbdători să se termine mâncarea, ele mai pregăteau şi pui de mazăre înăbuşiţi, tot o mâncărică din puii de fasole. Acum intra în acțiune laboșul potrivit. Pentru fiecare mâncare aveam oala sau laboșul mâncării respective. În acel laboş, nu prea mare, se călea în ulei câţiva căţăi de ai. Se punea boabele peste usturoi făcut și se tocăneau bine. Pentru că, laboșul abia a văzut uleiul, cum e zicerea, tocănitura ieșea înecăcioasă, dar plăcută. După ce se scoteau o parte din puii de mazăre, mazărea cu conţ se găta (termina) prin adăugarea unei ulcele plină de groşthior, amestecat cu fărină.

Dacă rămâneau prea mulți pui, se făcea din ei mazăre frecată cu ceapă friptă şi slăninuţă. Pentru aceasta se tocăneau boabele cu lingura de lemn, adăugându-se treptat câte puţin din zeama în care au fiert. Apoi, se călea ceapa în ulei şi se adăuga poprică roşie (boia de ardei). Tăiam scrijele de slănină pe care le străpungeam cu beţe şi le prăjeam în gura şporului, pe jar. Fără îndoială, mazărea pe ciont, mazărea acră (de post), mazărea frecată, puii de mazăre gătiţi în orice fel sunt mâncăruri grele, pentru oamenii sănătoşi, care înainte şi după masă munceau din greu. Dar, cititorule, poţi să treci indiferent pe lângă ele? Nu! Și din nou turcii se băteau de zor la gura noastră!
----------------
Florica BUD
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3