DACĂ EU AȘ FI UN CRIN PE O COLINĂ

Dacă eu aș fi un crin pe o colină
înalt și subțire până la cer
și tu ai fi iubito o piatră
între noi s-ar naște un arc voltaic
o melopee dulce o masă un miel
o câmpie un munte o mare o vatră
și am auzi melancolic
venind de departe miezul pământului
cum plânge amarnic cum cântă ca un nebun
cum se vaietă și cum latră
apoi tu o să simți o emoție luminoasă
înaltă adâncă amară
cum îți pocnește cu un sunet cristalin
o sămânță la subțioară
cum încep țărmurile mării
și orizontul și carul mare și lanurile de in
prelung să te doară
și cum tu te transformi clipocind
într-o crină subțire
înaltă și dulce ca o vioară
atunci ție îți va crește
o mână gingașă înspre mine
și mie îmi crește o aripă visătoare
tremurând înspre tine
vom simți amândoi o amețeală
dulce amară adâncă înaltă
un întuneric nesfârșit amestecat cu lumine
ne va fi rău ne va fi o mare
ne va fi o viață ne va fi o moarte
ne va fi o câmpie și ne va fi bine.

Vi-l amintiți oare pe Eminescu?
Acel „nebun sfârșind în sanatoriu"
Pe geniul lui suprem în poezie
Punându-se o pată ca oprobiu.

Ce  tactică murdară și haină
Au adoptat înalții domni ai vremii;
Târând prin bălți murdare și prin tină
Luceafărul român, printre decenii.

Dorind unirea țării cu Ardealul,
El, jurnalist, cu logică și verbă,
A cutezat să scrie adevărul
Despre politica minciunii de la cârmă.

De o luciditate sfidătoare,
Un militant activ pentru dreptate,
Reformator, cu maiestuozitate
Izbind necruțător în nedreptate!

Iar teama căpeteniilor țării
Și a imenselor puteri externe,
De furibunda lui contraidee,
L-a aruncat jos de pe metereze.

Au fabricat voit o nebunie,
O conspirație de mari proporții
Ce a ucis, în carne și în minte,
Românul absolut al României.

Am vrut valori și am avut destule;
Și le-am privit pe toate cum dispar
Am stat deoparte, cum stăm și acum
Iar nedreptățile, dreptăți ne par.

Cum să ne fie bine într-o țară
În care cioara-i pasăre măiastră,
Iar șoimul călător infam ne pare
Între atâtea păsări răpitoare.

Vi-l amintiți oare pe Eminescu
Ucis de cei malefici prin spitale,
Prea interzis, prea cenzurat... dar oare:
A scris al nostru geniu vorbe goale?
-----------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
15 iunie 2025

Nu te număr, Timpule, nu te măsor în zile risipite,
Nici în riduri ce-și țes umbrele pe fruntea mea tăcută,
Ci în acele clipe ce au ars în mine
Fără să ceară nimic înapoi.
.
Am învățat să merg fără să strivesc tăcerea,
Să nu mă laud cu pașii mei, ci doar să calc frumos,
Să las un ecou doar acolo unde sufletul
Merită să fie atins.
.
Nu mi-ai dat totul, și pentru asta îți mulțumesc,
Căci prea plinul orbește, iar golul m-a învățat să aștept,
Să prețuiesc ce se primește fără cerere,
Să simt lumina și-n întuneric.
.
Nu am strigat către cer pentru ce n-am avut,
Dar am ridicat ochii spre Dumnezeu
Și am mulțumit pentru tot ce a rămas,
Pentru ce m-a ținut întreagă.
.
Oamenii mei sunt ca literele unui poem bine scris,
Fără rime forțate, fără cuvinte în plus,
Doar esența care nu se șterge,
Chiar și când paginile vieții se întorc.
.
M-am împrietenit cu tăcerile, cu serile fără răspuns,
Cu drumurile care nu duc nicăieri
Și totuși mă poartă spre mine însămi,
Cu umbrele ce nu mă mai sperie,
Fiindcă știu că lumina vine dinăuntru.

Visul păsării 
.
Dor topit
Mă arde,
Aprinsă, mută vâlvătaie,
Mocnește-n mine istovită.
.
Nu știu ce este,
Cum s-o potolesc,
De-o pot stinge
Mă sleiește.
.
Ce sol ascuns în mine stă?
Ce declarație
Îmi șoptește sufletul?
Ce se înfiripă-n mine,
Ce zbatere de aripi
În colivia inimii?
.
Unde e cheia,
Unde e poarta cerului,
Să mă slobod odată?
.
Cerul n-are nici cheie, 
nici hotare
Poate că păsării îi lipsește o aripă 
.
Sau poate poarta e deschisă,
Lumina-i prea albă să o văd
Ochii se pierd în strălucire,
Rămâne zborul.
.
Sau poate pasărea visează 
Iar visul-i umbra unui dor
Ce arde fără să se stingă,
Fără început, fără sfârșit.

*