„Ca un sculptor îndărătnic,
Eminescu şi-a modelat viziunea internă
în marmura inertă a vorbelor neîncăpătoare,
dăltuind o nouă fizionomie limbii poetice”
(Pompiliu Constantinescu)

MIHAI EMINESCU
Concepţia despre artă

Concepţia eminesciană despre artă se poate regăsi în cuvintele lui Andrei Mureşanu din poemul dramatic cu acelaşi titlu : „O, naţie iubită/ Vei înţelege doru-mi,/ Vei şti să-l preţuieşti?”, versuri din care desprindem zbaterea poetului de a lăsa posterităţii – prin poeziile sale – semnificaţii majore ce-au trebuit să fie căutate în lupta sa permanentă de cizelare a limbii: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”.

Pentru Eminescu, procesul de creaţie şi creaţia – opera de artă – ca rezultat al acestuia, sunt împlinite doar dacă conţinutul de idei este exprimat într-o formă adecvată, şi nu în „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol” (Epigonii). Creaţia poetică este circumscrisă conform mentalităţii romantice, opunându-se realităţii goale de sens. Poezia – univers compensativ – exprimă trăire autentică: „de minţi gândită, [...], din inimi scoasă”, Este o modalitate de exprimare a sinelui: „inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe,/ Şi-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte”, este o formă textualizată a visului, a dorinţei de absolut.

Câteva poeme – arte poetice – dezvăluie concepţia eminesciană despre creaţie: Numai poetul (1868), Epigonii (1870), Icoană şi privaz (1876), Scrisoarea II (1881), Criticilor mei (1883), acoperind toate cele trei etape ale creaţiei: începutul (1866 – 1869); maturitatea (1870 – 1876), şi apogeul – genialitatea (1879-1883). Plecând pe linia înaltului umanism, romanticul Eminescu defineşte poetul drept: „...om care stă noaptea ş-a minţii adâncime în strofe o desface şi o aşează-n rime...” (Icoană şi privaz).

Poetul, în accepţia eminesciană, este „Copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte” (Icoană şi privaz), poetul - „nefericit copil” – „cu-expresia adâncă/ Unei simţiri adevărate”, caută „veştmintele vorbirii; „cuvântul/ Ce exprimă adevărul”. Poezia – „lumea cea gândită”, „Acea tainică simţire”, „spusa”, „sântă şi frumoasă” – cere creatorului muncă titanică, zbatere, jertfă, căutare... Cizelarea formei, a cuvântului, sensibilizarea lui (cum ar spune Titu Maiorescu), e menirea poetului: „Voit-am a mea limbă să fie ca un râu/ D-eternă mângâiere ... şi blând să fie cântu-i”.

Zbaterea poetului o regăsim şi în interogaţiile din Icoană şi privaz: „Putut-am eu cu lira străbate sau trezi/ Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi?”. Ideea va fi întărită pe parcursul acestui poem: „Şi am visat odată să fiu poet... Un vis”. Deşi „nefericit”, poetul e dator „să fie a veacului copil”, „copil far' de noroc !”. Însingurat şi nefericit – omul geniu – poetul – are menirea de a oglindi în creaţia sa şi frământările timpului său, epocii sale.
Nefericirea şi însingurarea creatorului sunt date şi de condiţia artei – poeziei „într-un veac,/ În care poezia şi visuri sunt un fleac”, într-o societate în care unii „Cu aurul fals ai vorbii spoiesc zadarnic banul” şi „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”; „Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.” Societatea incapabilă să recepteze „tainica simţire” e definită metaforic „pustiu”, iar timpul „secol de nimic”.

Pentru Eminescu, condiţia creatorului de geniu e precară: „…în lumea cea comună a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.” Pentru poet, întreaga viaţă constituie o luptă dreaptă de căutare a formei, pentru „frumoasă stihuire”. „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt// Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?”.

Poetul se revoltă împotriva societăţii meschine prin încercarea de a se izola de ea: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.” (Scrisoarea II). Ideea izolării creatorului de societatea incapabilă să recepteze adevăratele valori – va fi preluată, sau o găsim – mai târziu – şi în poezia lui George Bacovia – în Lacustră: „Tresar prin somn şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal.”, versuri în care „podul” ar putea reprezenta metafora – simbol a legăturii poetului cu societatea.

Eminescu consideră actul creator un act plin de responsabilitate, de muncă titanică, de jertfă de sine. Se împletesc în creaţie focul prometeic cu motivul jertfei creatoare, motivul Meşterului Manole: „Dar când inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe,/ Ş-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte,/ Ca şi flori în poarta vieţii/ Bat la porţile gândirii,/ Toate cer intrare-n lume/ Cer veştmintele vorbirii.”

Creaţia, pusă sub semnul metaforei florilor, metaforă dezvoltată în trei ipostaze, e privită, la început, la modul general: „Multe flori sunt, dar puţine/ Rod în lume o să poarte”, punându-se accent pe concepţia maioresciană a formelor fără fond (în strofa a doua); apoi, metafora florii vizează propria creaţie, pusă sub semnul complexităţii procesului creator (sursa inspiraţiei, sensibilizarea, şlefuirea cuvântului şi filtrarea imaginii prin „porţile gândirii”, „Ca şi flori în poarta vieţii/ Bat la porţile gândirii,/ Toate cer intrare-n lume,/ Cer veştmintele vorbirii.// Ah! atuncea ţi se pare/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”.

Producţiile nonvalorice „flori deşerte” reprezintă ultima ipostază a metaforei florii ca şi creaţie: „Critici voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus –/ E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus”. Sintagma metaforică „flori deşerte” anticipă estetica urâtului, metaforă prezentă, mai târziu, şi la Tudor Arghezi – cu o conotaţie aparte, în Flori de mucigai – titlul ciclului, dar şi al poeziei program.

Pentru Eminescu, adevărul redat în artă prin motivul „florii”, văzut ca metaforă a veşniciei, diversităţii şi frumuseţii creaţiei, înseamnă – de fapt – arta adevărului. Creaţia adevărată e a înaintaşilor, pentru Eminescu, aşa cum apare definită în poemul Epigonii, ea reprezintă „zilele de aur a scripturilor române”, versul subliniind atât valoarea, bogăţia tematică, cât şi faptul că actul de creaţie este sacru.

Poemul Epigonii, structurat în două planuri antitetice: imaginea literaturii înaintaşilor, sintetizată în ampla metaforă „zile de aur a scripturilor române” şi imaginea literaturii contemporane cu poetul, prezentă în sintagmele metaforice „lume de amar”, „lume de noroi”, se deschide cu un preambul şi se încheie cu o strofă de concluzii. Preambulul poemului – primele şapte versuri – reprezintă întoarcere în timp, realizată printr-o subordonată temporală, încărcată de multiple conotaţii, dintre care remarcăm ideea că literatura este formă de cunoaştere – „privesc” = verb folosit la prezentul etern, dar şi „lumină”, „lucru sfânt”: „Când privesc zilele de aur a scripturilor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine/ Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,/ Sau văd nopţi ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.// Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere.” Versul al doilea din preambul fixează metaforic funcţia de delectare a artei: „Mă cufund ca-ntr-o mare de visări dulci şi senine”.

Menirea creatorului – după Eminescu – e aceea de a îmbogăţi patrimoniul cultural: „Cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări”. Cizelând cuvântul, poetul trebuie, e dator să ridice limba pe o nouă treaptă: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Dar menirea creatorului constă – în primul rând – în trezirea prin opera lui în sufletul cititorului a sentimentului înălţător al iubirii faţă de ţară, aşa cum este caracterizată opera Rege(lui) poeziei – opera lui Vasile Alecsandri: „El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,/ El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal”.

Poetul e conştient de faptul că trebuie să creadă în opera sa: „Voi credeaţi în scrisul vostru...”, trebuie să prevadă viitorul, să-l anticipe: „sânte firi vizionare...,/ Ce creaţi o ALTĂ LUME pe-astă lume de noroi”. Lumea cuvântului nemuritor, lumea poeziei, a literaturii, în general, e imortalizată în sintagme metaforice: „altă lume”, „lumea cea gândită” sau în lirica argheziană: „Pâinea ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii// Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere// Cântecul, lumina, taina, unda, – întinsurile-albastre” (Caligula).

Dacă pentru Barbu, poezia este „joc secund”, „Nadir latent!”, „harfe resfirate”şi „cântec”, pentru Lucian Blaga lumea cuvântului e „vraja nepătrunsului ascuns”, „lumină”, „taină”, creaţiile sunt „largi fiori de sfânt mister”, „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
-----------------------------
Lucia-Elena LOCUSTEANU
Cluj-Napoca
15 Ianuarie 2024