Gheorghe Constantin NISTOROIU: CINSTIRE SFINȚILOR ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN CEL MARE ȘI ELENA MAMA SA

05 21 sf constantin si elena„Constantin era înalt, rumen la faţă,
cu suflet mare, paşnic şi iubitor de
Dumnezeu.” (Ioannis Malalas)

Ridicarea Cetăţii Bizanţ în anul 658 î.Hr., pe Bosfor de către Bizant, conducătorul megarilor a avut ca temelie o inspiraţie profetică, divină privind importanţa sa strategică, geo-politică, economică, comercială, dar mai ales latura spirituală, culturală şi religioasă ce va da istoriei cel mai slăvit imperiu al tuturor timpurilor. (Herodot, Istoria, IV.144; Polivie, Istoria IV.38.44) Răspândirea creştinismului, înflorirea şi întărirea Bisericii lui Hristos prin Jertfa dumnezeiască a Mântuitorului şi Învierea Lui, apoi prin jertfele curate ale sfinţilor Apostoli şi ale Martirilor, impunea imperativul unei lumi noi, lumea creştinismului, lumea lui Hristos, care cerea de urgenţă o Cetate nouă, o Capitală nouă.

Împăratul Constantin cel Mare – alesul lui Dumnezeu dorea un oraş nou, o Cetate care să o depăşească pe vechea Romă când se afla în apogeul culturii şi civilizaţiei, mai ales că, în vremea sa, Roma era în plină cădere, roasă pe interior de idolatrie. „Roma începuse să se dărâme. Constantin, prevăzând că acoperişul va cădea peste el, pleacă din Italia, ia cu el numele Romei, şi îl mută, ca pe un bagaj, în Bizanţ.” (P. Kanellopoulos, Istoria Spiritului European, III. 2, Atena)

Prin plecarea Împăratului Constantin cel Mare din Italia, Apusul nu a fost jertfit, ci dimpotrivă l-a salvat prin Jertfa sa pe noul Altar al Constantinopolului, care-L va institui oficial lumii pe Împăratul Împăraţilor - Iisus Hristos. Construirea Capitalei Imperiului creştin al lui Hristos de către inspiratul împărat Constantin cel Mare, nu a fost un capriciu de grandoare imperială, ci sensul unei renaşteri spirituale al lumii creştine, prin poruncă de Sus. Istoricul Sozomen, arată că Mântuitorul Hristos „i-a apărut într-o seară împăratului şi i-a indicat locul noii capitale.” (Sozomen, P. G. 67, col. 936 – II,3)

Contribuţia Împăratului Constantin cel Mare nu s-a lăsat nici aşteptată şi nici mai prejos, hotărând în grabă mutarea capitalei la Bizanţ, chibzuinţă care devine cea mai importantă decizie din istoria universală. Cetatea lui Hristos, respectiv Cetatea lui Constantin cel Mare, ridicată pe şapte coline reflectate în Aura apelor Bosforului, al golfului Keratios şi al Propontidei era o Splendoare a splendorii, numită de Asimina Dedoussy, „diamantul strălucitor din bijuteria de smarald.” (Asimina Dedoussy, În timp ce Bizanţul răsare, Atena, 1990) Viziunea ecumenică a binecredinciosului Împărat Constantin cel Mare a dat strălucirea universală şi eternă Cetăţii Constantinopol. „Destinul slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo aproape de Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi anume că şi-a dat seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la graniţa dintre Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele mai mari capitale ale lumii.” (Rene Ristelhueber, Istoria popoarelor Balcanice, Atena, 1995) Toate lucrările Împăratului Constantin cel Mare au fost de o importanţă covârşitoare, ridicându-se la înălţimea augustei sale fiinţa şi persoane, dar Opera nemuritoare, însă, care rămâne pururea a fost convocarea şi prezidarea Sinodului I ecumenic din anul 325 de la Niceea, şi în mod expres comuniunea sa cu cei 318 sinodali, ca „împreună slujitor cu ei”, îngăduindu-se deci ca „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 13; IV, 24)

Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-a deschis oficial în 20 Mai 325 (astăzi se împlinesc 1696 de ani), în care sinodalii au combătut erezia lui Arie, arianismul, care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi a legiferat revelarea dogmei Sfintei Treimi, Dumnezeu este unul ca fiinţă şi trei ca persoane, deci de aceeaşi fiinţă, substanţă. Tatăl este nenăscut, Fiul este Unul născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl. S-a recunoscut aşadar, „deofiinţimea” Fiului cu Tatăl şi toate învăţăturile de credinţă s-au formulat în primele 7 trepte ale Simbolului de credinţă, căruia i s-au mai adăugat alte 5 trepte la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din anul 381. S-a stabilit data Paştelui şi s-a instituit Duminica – Zi liturgică. Sinodul I Ecumenic de la Niceea - 325, coordonat de Împăratul Constantin cel Mare a impus pururea stabilitatea dogmatică a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos.

Parcursul istoric al Împăratului Constantin cel Mare, de mare Conducător l-a înălţat la apogeul spiritual al culturii fixându-l definitiv şi strălucitor în conştiinţa Bisericii lui Hristos, aşezându-l astfel de-a dreapta Mântuitorului. „Conducătorul”, în conştiinţa creştinilor, nu funcţiona numai ca un stăpân politic din cel mai înalt, ci ca un conducător religios, fiindcă pronia lui Dumnezeu îi încredinţase apărarea Bisericii.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare Cel Întocmai cu Apostolii, trad. pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă – Alexandria 2013, p. 279)

Viziunea ortodoxă a Împăratului Constantin cel Mare a conferit imperiului său Teocraţia bizantină axată pe persoana Mântuitorului Hristos, adoptând legile statului la principiile hristice ale Evangheliei, legând astfel fiinţa sa politică de persoana mărturisitoare de credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu. Biserica Ortodoxă universală îl cinsteşte preamărindu-l în frumoasa sa cântare: „Tu eşti lună preastrălucitoare,/ cometă de seară./ Tu eşti cel care, din necredinţă,/ te-ai transformat în credinţă dumnezeiască.// Tu eşti cel ce ai fost călăuzit/ să sfinţeşti poporul şi Constantinopolul;/ şi după ce ai văzut semnul Crucii pe cer,/ de acolo ai auzit şi glas.// După ce ai fost luminat/ cu cunoştinţa Sfântului Duh/ şi ai fost uns ca preot şi împărat,/ ai sprijinit Biserica lui Dumnezeu.// Tu eşti Părintele împăraţilor ortodocşi,/ a cărui raclă este izvor tămăduitor./ Constantine, cel întocmai cu apostolii,/ mijloceşte la Dumnezeu/ pentru sufletele noastre!”

***
Elena – Împărăteasa sfântă întocmai cu Apostolii

Purtarea de grijă şi dragostea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Sale – Fecioara Maria a făcut ca zămislirea Împărătesei Elena să aibă loc în Sânul bravului şi înţeleptului neam traco-geto-dac, care i-a imprimat o fermecătoare ipostază de frumuseţe fizică, psihică, spirituală şi religioasă, prin curaj, dăruire, cinste, răbdare, demnitate, rugă, har, dar mai ales smerenie creştină, astfel încât Fiul ei, a venerat-o într-o perpetuă admiraţie de la Nobilissima Femina la strălucitoarea Augusta.

Preînchipuind dragostea nemărginită a Fiului ei, Împărăteasa Elena l-a legănat întru legendele nemuritorilor daci, l-a crescut în legea morală a străbunilor, l-a educat întru virtuţiile creştine, l-a îndrumat întru Adevăr, Dreptate, Libertate, Bine şi Frumos şi l-a vegheat continuu spre împărtăşirea cu Hristos – Împăratul VIEŢII. Împărăteasa Elena a fost hărăzită de Dumnezeu – Sfânta Treime să descopere CRUCEA pe care FIUL Cel înomenit a răscumpărat lumea din moartea păcatului prin Jertfa Sa dumnezeiască, prin Slăvita Sa ÎNVIERE, restaurând VIAŢA veşnică.

Istoria universală a aşezat-o pe Împărăteasa Elena în rândul celor mai mari ctitori creştini ai lumii. După ce a înălţat Biserica Învierii de pe Golgota (326-336 d. Hr.), Lumina Duhului Sfânt s-a pogorât, întrerupându-se doar când Cetatea Sfintei Palestina a fost ocupată samavolnic de cruciaţii şi sacerdoţii catolici, despre care celebrul istoric arab Al-Masudi (940 d.Hr.) mărturisea: „Elena (sfânta) a zidit la Elia (Ierusalim) lăcaşul de cult care, astăzi, este cunoscut ca Biserica Învierii şi de atunci focul coboară în aceasta (în biserică), în Sâmbăta cea Mare, în ajunul Paştelui.” (Haris K. Skarlakides, Sfânta Lumină, ed. a 2-a, 2011, p. 53 şi 62)

Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa, prin care Împăratul Hristos i-a pregătit rangul pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de Imperiul Său creştin. Chipul minunat al Icoanei Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea sa dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei creştine, aura Mamei evlavioase, dar şi apoteoza marii Împărătese creştin-ortodoxe.

Sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Împărăteasa Elena au dat numele lor frumoase celor mai mari personalităţi feminine şi masculine din istoria Regatului României Tainice.
Tuturor purtătorilor Sfintelor nume împărăteşti Constantin şi Elena: un fericit binecuvântat şi un călduros întru mulţi ani!
---------------------------------------------
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț
20 Mai 2021

Web Analytics