Dumitru ICHIM: SCARA LUI IACOB

ICHIM Dumitru TSbwCea mai reușită metaforă despre scris este cea cu visul lui Iacob. Era noapte și Iacob și-a pus capul pe o piatră și a adormit. În visul său a apărut o scară imensă, de pe pământ până în inima cerului pe care urcau și coborau îngerii. Când s-a trezit Iacob și-a dat seama de miracolul revelației divine și a numit locul acela Betel, sau Poarta lui Dumnezeu.
Scrisul poetului, sau a compozitorului este o poartă a lui Dumnezeu. Există multe, o poartă este născătoare de alte porți, pentru că numele ei este Oriens, răsărit al răsăriturilor de orizonturi. Tot ca metaforă mă gândesc la felul scrisului la evrei despre care s-ar putea scrie cel mai interesant eseu de filosofie a culturii la acest popor ales de Dumnezeu. Spre deosebire de scrisul limbilor moderne în care subconștientul lexical pune pe om ca buric al pământului: „Eu sunt totul, eu am primul cuvânt al paginii, după mine pot urma celelalte, după mine potopul, voi scrie și despre tine, dar eu am prioritatea frâului, eu conduc, eu omul sunt totul...”. Avem scrisul Cărților Sfinte ale lui Moise și ale profeților care ne uimește prin personalitatea lui unică. El începe de jos în sus, de pe pământ la cer, de la moarte la viață. Cuvântul dacă nu are orizontul scării lui Iacob este mort. Ca să fie viu el trebuie neapărat să aibă „orizontul cel de sus”, ca în Poemul Nașterii. Nu omul în sine, ci devenirea lui spre ceea ce a fost plăsmuit să fie „chip și asemănarea” lui Dumnezeu. Scrisul, în felul acesta, mă caracterizează ca smerenia omului căutător de ceruri noi și orizonturi înalte pe care dacă nu-ți recunoști întunericul neputinței tale nu poți fi răsplătit cu miriadele de constelații. Dar ca să le vezi trebuie să știi cine ești și care este destinația ta. Acesta este scrisul sfânt al omului flămând de abisuri divine pentru care ultimul cuvânt aparține Celui de Sus. Scrisul, în felul acesta, devine cuvânt dătător de viață și cuvântul dătător de viață ca Logos se scrie cu litera mare a inimii plină de iubire, inimă ca aripile vulturului ioanin care știe taina zborului și adevăratul zbor întotdeauna începe de jos, de la cunoașterea ta, până în cerurile cele mai adânci – misticul cântec din care e cusut stiharul lui Dumnezeu.

Oare de ce am făcut o introducere atât de lungă, când puteam foarte bine să intru în subiect și să enumăr un număr de cărți pe care le-am scris? Păi, tocmai aici este taina scrisului, ospăț al spiritului, la care neobositul scriitor și editor George Roca m-a invitat. Povestea mea începe ca scrisul sfânt din vechime, ca o privire spre ceruri de când eram mic. Tata era cojocar, încălzind cu căciuli și cojoace tot satul, dar în același timp era și dascălul de la biserica „Sf. Nicolae”. Când mă întreba, eram la vârsta cînd nu puteam pronunța pe „r”: „Mitrel, ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspundeam „peut”. Tata era o fire meditativă, veselă și totdeauna gata să zidească un suflet cu balsamuri duhovnicești. Patima lui era cititul. Cu mult înainte de a merge la școală, tata era biblioteca mea audio. Până însăila cu acul niște flori pe o bundă îmi povestea din Alexandria, Esopia și alte cărți populare. Avea o memorie de elefant știind pe de rost toate poeziile de Anton Pann, Petre Dulfu, Vasile Militaru, ca să nu mai vorbim de Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu. Eu eram tot timpul lângă mașina de cusut ascultându-i vrăjit poveștile preferate ale lui Ispirescu, hazul poveștilor lui Creangă, etc. și tot timpul întrebându-l. Nu era greu de înduplecat și, astfel, pe lângă partea literară și artistică erau cunoștințele de geografie și adevărate cursuri de istorie în care punea atât de mult suflet. Oprea mașina și începea cu patos să gesticuleze, că eu mă făceam tot mai mic și cu ochii tot mai mari mă cutremuram de luptele voievozilor noștri pentru apărarea pământul nostru și creștinătatea Europei. Veneau în casă la noi tot felul de oameni, și mai săraci și mai cu stare și mulți din ei îngreunați de diferite necazuri și nevoi. Tata, era un mare suflet și niciunul nu pleca din casa noastră fără să-i fie vindecate rănile și oblojite ofurile și necazurile cum se întâmplă în viața fiecărui om.
Și tot privind de jos în sus, am alunecat într-o iarnă, și când am văzut ce frumos ninge și cum fulgii parcă sunau ca niște clopoței nu mă înduram să mă ridic așa cum stăteam pe spate. Dărmăneștiul pe vremea aceea nu era oraș, așa că nu era vorba de mașini să treacă pe stradă, iar eu cu cojocelul meu păream un bondar căzut pe spate. Când i-am povestit lui Florica Bațu, mi-a zis râzând: „Așa ai fost și așa ai rămas. Poet și fatalist!” După un timp am intrat în casă. Nu era nimeni acasă. Am aprins lampa, am pus-o pe masa pătrată de lângă fereastră și m-am apucat să-mi fac temele pentru școală. Afară ningea ca dintr-o poveste și, desi era spre seară, se vedea cernutul alb țesut din cele mai scumpe tăceri ale ale cerului. Si numai de teme nu-mi ardea. După întâmplarea de afară stăteam și mă gândeam de ce la o asemenea frumusețe de negrăit e îngăduită seara să vină. Și tot scriam și descriam până când mi s-a umplut pagina. Si dintr-o data am început să sar de bucurie prin casă: Am făcut o poezie! Abia am așteptat să vină părinții să le citesc poezia. O data ca să mă răcoresc de ce mi s-a întâmplat fără voia și în al doilea rând să mă laude, de ce nu? Era ceva normal. Când aud pe unii că se sâsâie: „Eu scriu pentru mine însumi!”. Îmi vine să le spun: „Du-te, domnule la plimbare, că uite ce frumos e afară!” Poezia este ca lacrima, o parte din tine, facerea ochiului tău interior. Ai nevoie să o „povestești” și altora. E lacrima de bucurie, lacrima care e soră cu oceanul, soarele și cerul. Omul este singura ființă pe pământ care plânge de bucurie. Un necaz, o durere, o boală, pe toate le poți suporta singur, dar este imposibil să faci același lucru cu o bucurie. Împărăția Cerurilor este bucurie. Țesătura ontologică a omului este poezia, bucuria luminii interioare. Nu poți să te bucuri de unul singur. Bucuria are ca schelărie interioară iubirea. Dumnezeu este Iubire. Omul este iubire. Împărăția Cerurilor este bucurie.

A vorbi despre poezie este a vorbi despre cea mai adâncă taină a iubirii. Tot ce este în jurul nostru e poiesis și asta o spun nu pentru a face să se umfle în pene neamul nostru făcător de dulce stihuire, că doar tot s-a născut românul poet, ci mergem în genunea cuvântului ca într-o fântână din care să luăm răcoarea dătătoare de viață. Verbul „poieo” înseamnă a face ceva din neant, un atribut care aparține divinității. Prima carte a Scripturi este cea a Facerii, titlul original fiind „Bereșit bara” după primele cuvinte folosite de Moise ca început al primului tom din Pentateuh. Verbul „poieo” este a întocmi ceva cu înțelepciune și din dragoste pentru prima data. Încheierea fiecărei zile din ciclul creației subliniază realizarea de Dumnezeu a unui prag evolutiv și creator, căruia Creatorul îi oferă superlativul. „Și a făcut…și toate erau bine foarte”. Deci „poiesis” este altfel de facere, de aceea unii traducători au numit prima carte Geneză. Repetăm, Dumnezeu neavând nevoie de nimic care ar fi fost cauza de a aduce ceva în existență de care nu avea nevoie? Dumnezeu fiind Dragostea Supremă, aceasta trebuia exprimată pentru că altfel ne-am împotmoli în paradoxuri din care n-am mai putea ieși. În ființa Lui Dumnezeu este Iubire. Mai simplu spus – Fără de iubire nu există Dumnezeu. Nu putem avea un subiect fără de un fond al esenței. Esența Creatorului fiind Iubirea exprimarea ei se face prin creație, dragostea fiind cauza creației. E ca și cum un îndrăgostit ar cânta, nu că i-ar lipsi ceva, că ar simți nevoia, ci pentru că fiind îndrăgostit el devine cântecului cauză a cântecului. Nu este o prelungire/mărire a esenței pentru că atunci cum am rezolva ca Dumnezeu fiind înfinit și veșnic să aibă nevoie de o peticire creațională și temporală?

„Poiesis” nu este un capitol al literaturii, ci totul în jurul nostru fie că e astronomie, muzică, matematică, arheologie, fizică, chimie, absolut totul culminează în starea de poiesis pentru că toate poartă ADN-ul luminii, totul tinde spre lumina, toate formele exprimă un „formosus” care le face ce sunt, dar le și depășește. Te uiți la un cireș înflorit și în această nuntă cerească descoperi amprenta lui Dumnezeu. Poate că în această ecuație cu atâtea necunoscute poiesis e mai mult decât o stare, acest fior pe care nu putem să-l descriem. Omul este singura ființă care poate experimenta lumina necreată a dumnezeirii prin ex+stasis. Cerurile participă la poiesis cu măreția și ingineria eoliană, oceanele vin în strana cerurilor slăvind pe Creator, păsările și pădurile devin cântec și freamăt, izvoarele îi cântă și repetă Psalmul 103, soarele și luna și miriadele de constelații, cosmosul mare și cosmosul celulei vii, toate sunt cântec, lumina, poiesis: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea ( POIESIS) mâinilor Lui o vestește tăria!”

Dar extazul este sâmburele lui poiesis. El are loc în momentul adânc și intim al revelației când ființa umană este atrasă ca de un magnet mistic care prin frumos îl smulge afară din ea însăși. Omul se trezește răpit, cum spunea Tarsianul , „până la al treilea cer”. Toate științele și artele au un punct care, ca la un radio, ne trece la un program de transmisie care este cel al extazului, când bazându-ne pe toate ale lui gnosis, ieșim din sfera lui gnosis care printr-o intensitate greu de pus în cuvinte, ne suspendă aparent de lumea înconjurătoare, sucind butonul la radio la un program care ne pare cunoscut și care ne-a fost inaccesibil. În momentul acela devenim mirare, un fenomen profund uman, „the missing link”, folosind limbajul Darwinian. Mirarea apare ca și cum cineva te-ar impinge din sinele tău în afara ta cași cum ar striga la tine: „Ia-ți ochii sufletului tăi și vezi lumea așa cum este ea. Ea e minunată. Wonderful! Frumosul ei este veșmântul iubirii. În momentul în care poți „vedea” lumea din afara condiției în care ne aflăm ne dăm seama că ea este poiesis, țesătura ei de lumină și iubire poate fi observată.

Acestea mă duc cu gândul la vestitul scriitor și profesor de teologie și filosofie Paul Tillich. Vorbind cu studenții le spunea că știu că orice la întrebarea despre etimologia „existenței” o să mi se răspundă: din „ex+sistere, adică a sta în afară din ceva. Întrebarea mea este: „Dacă a exista implică pe acest ex care este răspunsul lui ex nihilo atunci pe ce stă?”. Și tot profesorul răspundea la o întrebare mai dificilă: „Existența stă pe Cuvânt!”.

Revenind la întrebările domnului George Roca mă cuprinde nostalgia gândindu-mă la cei care m-au încurajat întru poiesis. După ce mi s-a întâmplat în clasa V-a cu prima poezie apoi acestea au început să curgă și într-un timp record mi-am luat un caiet mare, legat cu coperți puternice, tot ce am găsit mai scump și mai de preț în librăria din Dărmănești și am început să-mi transcriu toate poeziile. Îmi vine să râd și acum de copilăriile mele de atunci. Pe prima pagină am scris cu litere de tuș negru, rar și cu răbdare: „DUMITRU ICHIM, OPERE ALESE, volumul I”. Când a fost gata i l-am arătat doamnei Elena Roman, care a râs discret de lăudoroșenia mea de copil nevinovat, mi-a spus că drumul e lung până la „Opere Alese”, dar timpul trece și m-a încurajat spunându-mi că așteaptă și volumul II. Vrând ca să devin poet nu mă încurcam cu cărți pentru cei de vârsta, ci cu bănuții strânși de pe ouă și de la sărbători și ziua de naștere și astfel am cumpărat cele două volume a lui Goethe „Poezie și Adevăr”. Biata profesoară de română, care ținea mult la mine și venea cu diferite sugestii la poeziile scrise, era chinuită aproape la fiecare oră de curiozitatea mea ce înseamnă cuvântul cutare, sau cutare. Odată s-a și enervate pe mine, unele cuvinte, cele mai multe, nu știa nici ea ce înseamnă și s-a răstit la mine: „Dar mai citește și tu cărți de nasul tău, ca toți copiii!” Asta m-a cam rănit și de-atunci n-am mai întrebat-o niciun cuvânt.

Dar s-a schimbat după ce în ziarul „Flacăra Moineștiului” a apărut un elogios articol despre cel care punea multe întrebări ca fiind „Cel mai tânăr corespondent”. Doamna Purice, profesoara mea de istorie jubila de bucurie. Ea, în vremea aceea de secetă literară, avea curajul să-mi împrumute cărți de istorie romanțată și celebre romane de autori puși la index. Nici acum nu înțeleg cum am putut să-I inspire așa de multă încredere? Ea era de la oraș și cumpăra de la noi lapte, ouă și celelalte, ca de la țărani. Dar în vremea aceea de groază și persecuții, pentru ce făcea ea pentru mine ar fi primit ani buni de penitenciar.
Dar ce s-a bucurat apoi de altă ispravă a mea! Întru unul di numerele ziarului mi-a publicat pentru prima dată o poezie de trei strofe despre venirea serii. Era o mica schimbare în care florile își strângeau „polenul în pahar” spre deosebire de original meu „polenul în potir”. Auzi îndrăzneală și la mine, prin 1950 și ceva!!! Și ce mama de bătaie era să iau ca răsplătire a succesului meu! Într-o zi a venit poștărița și m-a pus să semnez un mandat postal de… 75 de lei! Era după stabilizare cred. În orice caz, pentru noi care primeam de Paște niște bănuți să ne dăm în scrânciob era o sumă colosală, dincolo de orice imaginație. Nu ținusem niciodată hârtii atat de valoroase. Mi-a fost frică să le spun alor mei adevărul că nu m-ar fi crezut. Așa că m-am dus la domnul Zamfirescu, prietenul meu librar, și am cumpărat tot ce avea mai scump și mi-au mai rămas bani destui să-mi invit pe prietena mea Margareta la o savarină și alte bunătățuri, de la cofetăria din piață. Mi-aduc aminte de „Contele de Monte Cristo”, în trei volume, imprimat cu bronz și cu supracopertă. Tata: „De unde ai banii, hoțule?” Și noroc de doamna Purice care a venit personal la noi să mă felicite și le-a explicat ce odrazlă grozavă au! Ha,ha... Că mă laud de unul singur!

Voiam să merg la seminar, dar atunci ca să descurajeze pe elevi să dea examen acolo, au venit cu o lege ilogică și tembelă, candidații pentru concurs să aibă 15 ani. Terminai clasa VII-a la 14 ani și trebuia să stai un an acasă, sau să te orientezi spre liceu, sau vreo școală profesională. Eu când îmi pun ceva în cap – neam de catâr! Nimeni nu m-a putut convinge să merg la liceu, așa că am stat acasă și contraplată am luat lecții de muzică, deoarece muzica și examenul de sănătate erau eliminatorii. Eram talentat și isteț în tot ce vrei în afară de muzică. Nu aveam voce și pace! Tata ca să nu mă sfiesc mă lua în pădure și acolo, în toată pustietatea, mă lua pentru lecții de canto. El cânta frumos, era dascăl la biserica „Sf.Nicolae” de pe Boiște, dar eu când deschideam gura semănam cu urletul jalnic de foame a nu știu cărui patruped sălbatic. „Deschide, Mitrel, fălcile și zi din toți bojogii: «Sfinte Dumnezeuleee…»”, dar eu, parcă era ceva ce-mi ținea maxilarele legate cu sârmă și puțina scârțâială vocală semăna cu a cuiva care mâncase cretă sau sacâz toată săptămâna. În fine, marea mea bucurie a fost în 1959 când cu o notă cât de cât de trecere la muzică, excelând la celelalte probe am fost admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Aceștia au fost anii mei de formare ca om și ca poet. Au fost anii de adevărată copilărie în poala legendelor istorice și a lumii de povești pe care de multe ori mă îndoiesc că a existat. Porneai din Tg. Neamț, sau din Humuleștii lui Creangă, cu vreun „ia-mă, nene!”, că nu există niciun mod de transport decât ocaziile ivite. Sus, cutremurându-te, peste Ozana, magnifică și impunătoare Cetatea Neamțului – poartă de istorie și demnitate românească și poartă de dor voievodal. Schimbai timpul banal, prăfuit și plin de gălăgie și bârfă, cu un timp cu prispe largi, unde se tolăniseră pisicile veșniciei din poveștile lui Creangă. Mergeai de la Vânători până la Braniște prin tuneluri de păduri mirosind a rășini, tămâie rară de pe la locurile sfinte și nostalgii după vremuri de care te îndoiai că au existat. După ce treceai de Braniște, deodată se năpustea din cer o pălălaie de lumina în cântecul căreia începea să se desfete poieni cu vaci și cu oi. Ajungeai la o poartă de lemn de deasupra drumului și din poeziile lui Eminescu începea, până dincolo de seminar drumul străjuit de o parte și de alta cu plopi, același gen de copac care exista și în Tg.Neamț pe vremea lui Eminescu. Alunecai pe sub timp în vremuri de cronică și sfinte scripturi ale pădurilor spre Boroaia și Râșca. Din scrierile lui Gala Galaction se auzeau baritonal și sfinte „Clopotele Mănăstirii Neamț”, un poem în proză de o rară frumusețe artistică, secondat de poienile lirice ale lui Alecu Russo. În față, drumul cu brazi schimbând icoane de amurg în toate jocurile cromatice ducând spre Schitul Vovidenia. Acolo era vila surghiunitului mitropolit Visarion Puiu și dăruită lui Mihail Sadoveanu, pe care-l vedeam uneori, traversând drumul, spre o grădină bineîntreținută, cu un lac pe marginea căruia, când aveam liber duminica, mergeam cuprinși de frumusețile locului și misterul de cronică și legendă, apoi urcam poiana până sus, de unde începeu codrii de stejar până pe prispa de la casa Sfânta Vineri.

La dreapta drumului, după o distanță respectabilă, se afla seminarul în formă de careu și cu turnul roșu despre care poetul scrise imnul-romanță, pe muzica lui „Pe lângă plopii fără soț”:

„Departe-n Munții Neamțului,
Din cântecul uitat,
E seminarul cu turn roș,
De plopi înconjurat.
Aici elev cinci ani am fost…”

Turnul era gen al mănăstirilor lui Ștefan cel Mare, împodobit cu plăcuțe rotunde de ceramică și era ridicat peste paraclisul de la etajul doi. Pe drumul de la dreapta era o alee cu arbuști bine tunși și pururi verzi cu băncuțe din loc în loc, totul culminând cu Movila lui Eminescu. Cât de mult timpul avea realitate, nu știu, eu alunecasem pe sub el și trăiam într-o lume ireală cu voievozi din icoană și voievozi de condei. Trăiam cu jumătate de mileniu prin cronici și legende. Deci se spune că pe Eminescu, înainte de crima odioasă de a-l ucide, l-au adus la Mănăstirea Neamț și cum era bolnav a ridicat o movilă pe care să se suie să o vadă pe Veronica Micle din Târgu Neamț. Legende pioase și țesute pentru compromiterea lui. Era la subsolul seminarului o camera unde se spune că ar fi fost întemnițat, și acolo țineam sapele și uneltele agricole. Adevărul istoric l-am aflat abia acum câteva decenii, dar în vremea aceea credeam tot ce ni se turna în cap și ne simțeam bine, ca într-o ceață a unor vremuri în care cronica, povestea, pădurea, legenda și buciumul erau parte din viața noastră cea de toate zilele. Și drumul domnesc ducea pe pelerin în mijlocul unui loc de lumina și de luminat în care era situată Mănăstirea Neamț cu balonul verde al Aghiazmatarului în fața ei. Demult renunțasem la timpul ziaristic și trăiam un timp voievodal în care istoria, romanța, cronica, legenda, răsărituri și apusuri, toate curgeau din același fluier fermecat. Sutele de ani era o nimica. Era deajuns, duminica după amiază, când ni se dădea voie să ieșim în afara porțiței de la seminar să mergem la Sf. Ioan Bogoslov, cu turnul plin de mister al Pirgului și să rătăcim prin grădina cimitirului cu cruci de piatră și flori. Dacă ușa bisericii era deschisă intram cu frică, la 15 ani eram totuși copii, în subsolul plin de taină în care craniile răposaților, spălate cu vin și untdelemn, erau așezate pe rafturi. Pe o masă acoperită cu un frumos prosop românesc era un un craniu sub care scria că e al lui Calipso. Ani de zile, în școala primară, mă urmărise povestirea lui Negruzzi despre Calipso fecioara. Pe scurt, aceasta vrând să se călugărească și-a tuns părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești fiind primită în cinul monahal. Abia după moarte s-a descoperit că acel călugăr frumos la chip și la suflet ar fi fost Calipso!

Seminarul era și el încărcat de istorie. Duminica, atunci când ieșeam în oraș, mergeam la Mănăstirea Neamț. Pe vremea aceea turla Mănăstirii, arhitectonic semăna cu bisericile slavone, iar lângă biserica „Inălțării” , era încă una care apoi au mutat-o în zidul chiliilor de la răsărit, iar arhitectonica bisericii cu hramul mănăstirii a fost restaurată după stilul Putnei și celorlalte biserici ale lui Ștefan cel Mare. Ne uitam cu evlavie la frescele de sute de ani. Mult timp petreceam în pronaos unde un călugăr vindea cărți de rugăciuni și istorioare ziditoare de suflet. Ne atrăgea atenția cu un înfiorător respect locul tiparniței precizat ca fiind Mănăstirea Neamț, iar noi știam că aceste era la seminarul nostru.

Acum eram elev. Secretarul seminarului era Părintele Calistru. Începuse ca să se ducă zvonul că scriu poezii. De capitolul acesta se ocupa prietenul meu de-a viață Gelu Bogdaproste, care când a ajuns a demnitatea de consilier patriarhal a trebuit să-și schimbe numele în Gheorghe Bogdan. Este vestitul preot de la Sfânta Vineri, care a asistat la dărâmarea ei și cel ce a zidit-o din nou. Cu Gelu și ceilalți prieteni ai grupului nostru discutam literatură și cărți noi. Așa se face că mulți studenți și elevi din București care veneau în vizită la Mănăstirea Neamț sau celelate mănăstiri din colierul Carpaților erau întâmpinați cu recitări din poeziile mele. Avea o memorie excepțională și iubea frumosul în toate formele. Într-o zi Părintele Calistrat mă oprește și-mi spune: „Am auzit că ești un fel de poet!” Și mi-a cerut o poezie, pentru Gazeta de Perete, pe care a dactilografiat-o cu mâna lui și a scris și deasupra cu litere mari „POIEZIE”. Asta m-a făcut faimos în tot seminarul, mai ales că toate articolele erau scrise de mână dar a mea era singura bătută cu litera vrăjită a mașinii de scris. Trec peste criza religioasă survenită pe la mijlocul seminarului. Provenind dintr-o familie prezentă la biserică în fiecare sărbătoare și eu fiind curat sufletește și plin de evlavie nu credeam că pot exista oameni care să nu creadă în Dumnezeu. Propaganda comunistă în munții de la Valea Uzului nu era luată prea în serios. Zici la școală ca ei, faci acasă cum fac toți oamenii normali. De unde să aflu eu de „Biblia ateistului” și alte materiale de îndoctrinare? M-am apucat să citesc tot ce mi-a căzut în mână. La urmă m-am rătăcit așa de mult că nu mă mai puteam descurca. Cunoscutul profesor de istorie, viitorul Părintele Mircea Păcurariu, care avea să devină membru în Academia Română, a văzut că Mitrel al lui are ceva probleme și astfel a fost de ajuns sa-mi dea un deget și eu să-I iau amândouă mâinile. Nu era deajuns „sfertul lui Ichim”, după cum glumea, dar după ce-și lua catalogul la sfârșitul orei mergeam după el până la cancelarie.

Și astfel, domnul profesor de istorie, Părintele Mircea Păcurariu, renumitul academician de mai târziu și scriitorul de cărți mi-a cerut niște poezii și într-o zi, după ce și-a luat catalogul, și eu ca râia și boala cea rea după el, când a ajuns la cancelarie, a scos de sub catalog un plic mare galben, adresat lui, dar desfăcut, și mi l-a înmânat zimbind cu multe înțelesuri. Mare mi-a fost surpriza ca înlăuntru să găsesc două numere din „Telegraful Român”, renumitul ziar de pe timpul lui Șaguna, și care apărea la Sibiu, care îmi publicase, al doilea „debut” un grupaj de poezii.

Toate astea mi-au făcut să mi-o iau în cap și să sufăr de păcatul laudei deșarte. Tot încerca lăudărosul de mine să se hrănească din salatele smereniei dar tot călcam cu stângul. Având o sprinteneală a scrisului în versuri mi-a venit idea ca să scriu tezele în versuri. Părerile profesorilor erau împărțite. Unii mă luau în brațe, alții care se pricepeau la versificație dădeau cu mine de pământ legându-se de vreo asonanță sau altă greșeală poetică. Aveam un profesor la limba română, Vasile Irina, pe care îl urau toți pentru că era spiritualul seminarului, adică un fel de pedagog și duhovnic, care ne urmărea toate mișcările noastre și dacă se întâmpla să calci pe bec, atunci sa vezi distracție. Seminarul, în vremurile comuniștilor, abia se chinuia să supraviețuiască. Aveam 10 hectare de pământ pe care le prășeam și culegeam săpând la morcovi, cartofi, etc. Plus că fiecare elev trebuia să aducă de acasă, prin poștă, 10 kg grăunțe de porumb, 10 kg de… 10 kg de… și așa mai departe. Elevii care nu erau cuminți, și eu eram expert, erau aspru pedepsiți. În funcție de gravitatea greșalei era pus să care cu căldarea apă la etajul al doilea în butoaiele din care luam apa cu o căniță de tablă să ne spălăm pentru că nu aveam apă curentă. Sau eram pedepsiți să curățăm câteva ciubere de cartofi pentru bucătărie, sau să fierbem cartofii și mâncarea pentru porci. Revenind la tezele în versuri. Mi-aduc aminte, la limba română ne-a dat la teză „Aspectul cosmic în poezia lirică a lui Eminescu”. Bieții tocilari au sfeclit-o pentru că nu ni se predase o asemenea lecție. Eu jubilam. Ăsta e subiect pentru tine Ichime! Și în stilul lui Vasile Militaru, din recitările tatei, am scris întreaga teză în versuri. Mă gândeam că „i-am rupt gura”, cum ne exprimam ca elevi, când colo m-a lăsat cu anunțurile notelor la urmă. Ca să-și arate „bunătatea” a zis că așa ceva nu s-a mai pomenit și pentru a încuraja abuzurile mi-a dat șansa să dau teza din nou, dar care trebuia sa fie scrisă normal.

Pentru mine „cei mai răi profesori” erau cei mai buni pentru că, unii dintre ei, erau zbirii limbilor străine, pe care eu le iubeam la nebunie. La greacă și latină eram pregătit cu două, trei lecții înainte, pentru că o făceam din plăcere. Căutam etimologiile precum mistrețul jirul. Spre deosebire de profesorii etichetați ca fiind de o cruzime exagerată, prin anul doi cred că am ajuns să ni se predea franceza, era Părințelul care avea ca obiecte de predat franceza și tipicul. Părințelul era Părintele Vasile Ignătescu, un om de o bunătate proverbială. Tipicul putea să fie un obiect de tortură dacă ți s-ar fi cerut să spui pe de rost alchimia slujbelor religioase. Dar el ne punea pe bancă Octoihul, Penticostarul sau Triodul și ne punea să citim. Și tot el comenta: „La ce ar ajuta învățarea pe de rost, în momentul în care știi să citești?”. Și avea dreptate! Practic, când ajungeai la strană trebuia să cânți după instrucțiunile scrise după tipicul Marelui Sava, nu? Când am ajuns la franceză, eram cu cel puțin zece lecții înainte. Eram setos să cunosc, să am în mână cheile tuturor tainelor. Prin semestrul al doilea, aud Părințelul că că ni se adresează: „Dar ce facem, măi, băieților?”. Copiii văzând bunătatea lui, știai, nu știai, îți dădea 10, profitau. Astfel, când eu ajunsesem să citesc pe Victor Hugo, și alți scriitori în original, colegii noștri s-au întors din nou la „voici” și la „voila”. Si Părințelul mă iubea și avea Mănăstirea Neamțului o bibliotecăăăăăă! Parcă și văd cărțile legate în piele sau cele din colecția Nelson, dacă-mi amintesc bine numele. Nerval și Musset erau preferații mei. Pentru note Părințelul mă scotea de formă la lecție și aveam o scurtă conversație în franceză. Într-o zi mi s-a rupt cureau și colegul de bancă mi-o repara. Părințelul care mi se adresa tot timpul cu „Le Sage” mă cheamă la lecție și colegul îi raspund râzând că „Le Sage” nu poate ieși pentru că îi cad pantalonii!

Anii au trecut și am ajuns la București unde eram cunoscut deja printe studenții de la alte facultăți, care erau prietenii viitorului Părintelui Consilier George Bogdan. Lângă Facultatea de Teologie de pe Sfânta Ecaterina, nu departe, pe 11 Iunie, în spatele Patriarhiei se ținea cenaclul „George Bacovia”. Pe lângă doamna Agatha Grigorescu Bacovia și fiul ei Gabriel, era un grup trist de bătrânei care se ocupau cu versificare pe tema modei de atunci. M-au primit cu toată dragostea, dar nu au fost prea entuziasmați de pădurile mele și cel patru vânturi din Moldova, de cerbii și cireșii mei înfloriți... Am căzut în nas. Poeziile mele nu aveau mesaj și tânărul citește „ca din evanghelie”. Mai mergeam la un cenaclu pe Rahovei și la cel al Uniunii Scriitorilor. În 1964 au fost eliberați „politicii” din închisorile comuniste și astfel în câteva luni cenaclul „George Bacovia” a devenit cel mai de calitate din capitală. Spuma intelectualității a început să se adune aici, și ședințele de cenaclu au devenit pentru noi, tinerii educați sub comunism adevărate ore de cultură în literatura și filosofia lumii. La seminar avusesem ca director pe Ștefan Alexe, care mă aprecia ca poet și m-a recomandat fratelui său, George Alexe, care lucra în București la „Relațiile Externe ale Patriarhiei Române” și care în timpul liber se ocupa cu cele ale literaturii, publicând chiar câteva cărți de poezie. Mergeam pe la Mănăstirea Antim, unde își avea biroul, și…ce să mai spun? Era om mare! Când îi venea cineva, imediat apărea o doamnă, care într-un mod foarte politicos întreba dacă dorește ceva. Pe vremea ceea de penurie și de lipsuri era ceva să fii servit cu o căniță de cafea naturală. Și cu o cafeluță și încă una puneam țara la cale ca poeți. De fiecare data mă întreba ce-am mai scris și eu băgam mâna în buzunar și scoteam ce mai scrisesem. În 1964 când au fost eliberați deținuții politici, Patriarhul Justinian, care a ajutat pe mulți, l-a trimis pe Valeriu Anania în America spre a fi ferit de nesinguranța de a fi arestat oricând de agenții regimului și l-a numit secretarul Arhiepiscopiei Misionare de pe Riopelle St. Acolo, printre altele, edita revista „Credința” și „Almanahul Credința” pe o hârtie de cea mai bună calitate și unde selecta nume care nu erau prea îngăduite de comuniști. Prin intermediul domnului George Alexe m-am împrietenit cu scriitorul și viitorul mitropolit al Transilvaniei, Părintele Valeria Anania, cu care am rămas prieteni până la moarte. Mi-aduc aminte de scrisorile lui frumos caligrafiate și la propriu și la figurat, pe o hârtie de lux care era și parfumată. Revista „Credința” se cunoștea că era editată de un scriitor cu un deosebit gust artistic. Chiar și articolele de teologie erau adevărate tablete și bijuterii literare. De obicei, „Credința” era editată cu cerneală albastră, pe o hârtie lucioasă și de extrem de bună calitate. Astfel, a fi publicat în această revistă era un titlu de consacrare și noblețe literară.

În drum spre cenaclul „George Bacovia” mă opream pe la Vladimir Streinu, abia scăpat din pușcărie și care acum lucra la Academie. Nu știu cum să zic, dar acești oameni care au petrecut atâtia ani prin pușcării, aveau un simț al apărării de cei care i-ar fi întins vreo cursă. Așa se face că la acest examen al încrederii am trecut cu brio. Toți admirau curățenia mea spirituală, a copilului crescut în pădurile Neamțului, visător și poet în toate. Chiar dacă a avut de suferit pentru imprudențele de „a fi poet” , adică având capul pe umerii norilor, Mitrel a rămas Mitrel, așa cum mă chema Părintele Anania și toți foștii deținuți politici. Domnul Streinu se purta ca un gentleman, totdeauna cu costum și cravată. Admiram la el biblioteca și… pentru că avea încredere în mine, pe scurt, mi-a vândut câteva cutii de cărți pe care, îi promisesem că i le voi plăti în rate, ca student depindeam de părinții mei și ce câștigam din drepturile de autor când reușeam să public câte-o poezie în „Gazeta literară”, „Luceafărul” și alte reviste care plăteau bine. Am îngrămădit vreo câteva cărți într-o mapă și când am început să le răsfăiesc, drăguțule Doamne, ce comoară descoperisem! Eu, care eram obișnuit cu A. Toma, Mihai Beniuc, Dan Deșliu și alte porumbace care se adresau Americii, am rămas cu gura căscată de ce comori descoperisem. Cele mai multe din cărți erau editate de „Fundația Regală pentru Literatură și Artă”, dar și alte prestigioase edituri, multe cu filele îngălbenite. Mulți dintre autori erau interziși și deținerea cărților lor era o crimă pentru care puteai fi declarat „dușman al poporului”. Gândește-te ce minune să descoperi pe un Blaga, poetul și filosoful, Eliade, Voiculescu, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, etc. și o sumedenie de scriitori și artiști dintre cele două războaie mondiale, spuma intelectualității românești!

Într-un an cenaclul „George Bacovia” a devenit cel mai cunoscut din București. Imediat securitatea a pus ochii pe el numindu-l cenaclul „popilor de la teologia și al pușcăriașilor”, dar cei care au trecut prin temnițele comuniste știau cum să se ferească. Am cunoscut la acest cenaclu pe vestitul poet al închisorilor, Cahuleanu din Basarabia, care alături de Crainic și Radu Gyr au fost cei care au ținut moralul întemnițaților viu și plin de speranță prin poezie și frumos. Poetul Cahuleanu, care imediat la ieșirea din pușcărie, pentru că era încă urmărit de securiști, și-a ales preudonimul de Andrei Ciurunga. A devenit bun prieten cu mine și mi-a spus de cine să mă feresc și să fiu atent ce vorbesc pentru că sunt securiști sau turnători pe gratis. De asemenea, m-a introdus la „veteranii” versului, și după cenaclu aveam un „postcenaclu” la câte un restarant care închidea mai târziu și unde să fim noi între noi citindu-ne poeziile de sertar. La „Bacovia” am cunoscut-o pe Florica Bațu, fostă membră a Uniunii Scriitorilor, o poetă de un real talent, cu care m-am și căsătorit. Cenaclul avea încredere în talentul nostru și eram totdeauna printre cei selectați pentru antologiile editate și printre cei aleși să citească la deplasările din țară.

Ca o paranteză, una dintre poeții de atunci, cea care mi-a pus o „pilă” la domnul George Roca era Mariana Oboroceanu (a.k.a. Maya Kodrin), acum poeta Mariana Lita din Australia. Parcă văd și acum invitatia scrisă pe hârtie de lux, cu litere albastre, despre o seară literară la Sala Dalles unde vor citi următorii scriitori. Era prima dată când îmi vedeam numele asociat cu această profesie. Andrei Ciurunga mi-a spus de cine să mă feresc și unul dintre ei era „Sergiu”. Unde mergeam noi ca scriitori era trimis și el să ne spioneze și să înainteze darea de seamă ce s-a discutat între noi. Mi-aduc aminte despre o asemenea deplasare. Fuseserăm selectați să mergem pentru un colocviu literar la Curtea de Argeș. Eu eram cu Florica Bațu și la masa unde eram noi studenții s-a autoinvitat și el așezându-se chiar în fața mea și a Floricăi Bațu. Hodorong, tronc, ce-I vine lui Sergiu să-I spună Floricăi să scoată cruciulița de la gât. Mă fac că nu-l cunosc și mă adresez prietenei mele pozând în glumă a fi gelos: „Cine este individul, că pe la cenaclu nu l-am văzând citind vreodată, și care-și permite să spună prietenei mele ce să poarte?!” Florica a răs, iar Sergiu a devenit obraznic: „Scoate-o!”. Cei de la masa urmăreau scena. „Și dacă nu am chef, ce o să-mi faci?”, i-a raspuns cea care debutase la revista „Urzica” și toți de la masa au început să râdă.

Despre scriitorii care participau pe vremea aceea la cenaclul „George Bacovia”, scriitoarea Claudia Voiculescu a publicat un eseu cu peste o sută de nume și prezentat la o conferință din 2009 la „Săptămâna Internațională de Cultură” de la Hamilton, Canada.

Au fost și bucurii din perioada de student din București, care vor rămâne vii pentru tot restul vieții mele. Am vie în amintire o surpriză pregătită de prof. Petru Rezuș. O fire calmă, cred că era din Bucovina „cu mănăstiri și brazi” mergeam la cursurile lui de „Teologie Sistematică” pentru că aveam ce asculta. Într-o zi începe cursul spunându-ne că va fi o prezentare foarte originală „despre un coleg al vostru, Dumitru Ichim”. Habar nu aveam că acest profesor care făcea cinste facultății unde preda era un mare iubitor de literatură, la rândul lui un prolific scriitor. Timp de aproape, sau mai mult, de un an de zile colectase poeziile mele publicate în diferite reviste din București pe care acum le analiza cu seriozitate de exeget literar. Am rămas prieteni și după plecarea mea în America. Împreună am scris și publicat o carte din schimbul de scrisori și care se numea „Sub umbra Sfinxului”. Păcat că fiind publicată în editură proprie, fără ISBN și într-un tiraj redus nu mi-a mai rămas nici măcar un exemplar, cum a fost cazul și cu alte cărți.

Au trecut cei patru ani de facultate cu prietenii literare, cu articole și poezii publicate în revistele de prestigiu din țară și străinătate și a venit cel mai greu examen – admiterea la doctorat. Pe vremea aceea un doctorat cerea muncă serioasă și cel puțin cinci ani. Erau zece locuri pe țară și participau candidați de la facultatea din București și cea din Sibiu. M-am numărat printre fericiții zece, however, totuși era să rămân de căruță din cauza unei proceduri pe care nu o pot numi din respecul slovei. Aparțineam de Episcopia Romanului și Hușilor. Vlădică pe atunci era episcopul Partenie Ciopron, Dumnezeu să-l ierte! În îngustimea minții lui de episcop al armatei zicea că nu are nevoie de doctori în teologie, ci de preoți slujitori. Așa se face că deși reușisem cu note excepționale și mă număram printre „cei zece” nu puteam să urmez cursurile pentru că nu aveam „binecuvântare” de la ierarh. Acesta nu era doar gestul de benediction, ci implica bursa. Pe scurt a trebuit să intervină Părintele Stăniloae, la catedra căruia eram inscris, să obțină o excepție. Am obținut doar medievala benediction, dar soldatul pentru a demonstra „who is the chief” și stăpânul casei s-a făcut de rușine în fața venerabilului și distinsului dascăl al ortodoxiei ținându-o pe a lui. Si nu mi-a dat bursa care era inclusă în „binecuvântare”. Așa se face că m-am trezit în București fără casă și masă, fără rude și cunoștințe. De mâncat – salturi atletice! De dormit, când nu mă prindea Lupu, portarul, pe o saltea pneumatică sub patul altui doctorand. Când nu puteam intra, luam tramvaiul 2 sau 12 spre Gara de Nord. Venea controlorul de buletine: „Ce faci aici?” Răspundeam: „Aștept pe frate-miu din Moldova!” Dimineața dacă era același polițist: „Dar azi noapte ai zis la fel!”. Răspundeam: „Aștept! O fi scăpat trenul și vine cu cel de 7!” Toți de la cenaclu știau despre situația mea. Cuiva i s-a făcut milă de mine și mi-a dat o magazie de lemne în care a încăput o sobiță tip „Godin” și un pat. Încuietoare nu avea, o legam cu o sârmă. Câteodată vântul o desfăcea și mă trezeam troienit sub plapomă. Foloseam cămăruța „just in case” când nu mai era de întors în Gara de Nord, iar la facultate nu puteam să fiu privilegiat să dorm sub patul colegului unde îmi ascunsesem salteaua pneumatică. Poeziile și studiile teologice erau foarte bine plătite și când îmi apărea ceva sărbătoream evenimentul cu tot fastul. Dar banii repede veneau, dar și mai repede dispăreau. Faptul că eram la teologie cam deranja pe unii redactori, care desi îmi spuneau că am talent nu se înghesuiau să mă publice. Pe lângă ce publicam trăiam și din meditații. În fiecare săptămână Ion Alexandru mă aștepta pentru meditațiile de greacă veche. De atunci mi-a devenit prieten, Dumnezeu să-l odihnească. Niciodată pe lângă bani nu mă lăsa sa plec cu burta goală, eu, care săream atletic peste mesele unui om normal. Până să ajung să-l cunosc pe Ion Alexandru care mă ajuta să public văzându-mă marginalizat am luat un dosar cu poezii și m-am dus la Adrian Păunescu. Mi-amintesc și acum întâlnirea din redacția revistei „Amfiteatru”. I-am spus de la început că sunt student la teologie, toți spun că am talent, dar puțini mă publică. Parcă în văd și acum. Lua un manuscris, îl citea cu atenție, apoi îl punea în dreapta, sau în stânga. La cenaclul scriitorilor m-am întâlnit apoi cu el. Mi-a făcut semn și mi-a spus să cumpăr sâmbătă revista. Ce surprizăăăă! Pe prima pagină, de sus până jos, poezii de Dumitru Ichim. Ăsta a fost ca un certificat. Ori de câte ori mergeam pe la redacțiile revistelor literare luam și „Amfiteatru” și cu cheia aceasta se descuiau porțile de aramă ale publicațiilor.

Prin anul al doilea a venit raiul pe capul meu. A apărut la cenaclu împreună cu Molia, I.Th. Ilea, Carianopol, etc. poetul I.V. Spiridon. Auzind de soarta mea, cum nu avea copii, m-a „înfiat”, înfierea constând ca iarna să-i aduc lemne din pivniță. Apartament cu câteva camera, pivniță și o terasă de toată frumusețea. Locuia pe Calea Moșilor. Înainte de venirea comuniștilor era cunoscut ca poet în toată țară. Poezia „În pădurea de la Ip” era cunoscută și recitată în tot Ardealul, Adrian Păunescu reproducând o parte din ea ca făcând parte din poeziile folclorice românești. Avea vreo câteva facultăți, vorbea și citea fluent câteva limbi moderne: franceză, maghiară, germane, engleză și citea persana. În tinerețe unii spun că ar fi fost secretarul lui Blaga, în smerenia lui nefăcând caz de aceasta, dar povestindu-ne tot felul de întâmplări inedine din viața marelui nostru poet și filosof. Avea o bibliotecă selectă și pe lângă prolifica lui activitate poetică a rămas abia o cărțulie de poezii. Ca traducător iarăși s-a risipit făcând traduceri pe cărțile din original. Cu câtă grijă mă învăța tainele traducerilor având ca „abecedar” pe Rainer Maria Rilke, sau Omar Khayyam. Era și preot, dar preotul era eclipsat de poetul I.V. Spiridon care era și sufletul „post cenaclurilor” de la Bacovia. Era de o cultură imensă, avid citator și un om cu o inimă mare cât munții Ardealului de unde venea.

Pe la sfârșitul anului II de doctorat cu Părintele Stăniloae, cel care a jucat un mare rol în înflorirea livezilor mele interioare. Într-o zi, secretarul facultății intră în sala unde aveam cursurile și mă cheamă pe mine, cel care dormeam sub pat pe o saltea pneumaică și pe cel care dormea deasupra mea și ne anunță să mergem la cancelaria Sfântului Sinod. Pe scurt: „Ichime ia o foaie de hârtie și fă cerere de bursă internațională pentru «Seabury Western Theological Seminary», Evanston, Chicago”, apoi se adresează lui NN, cel care dormea în patul de deasupra mea. „Iar tu, NN, fă o cerere de bursă internațională pentru Institutul Ortodox ( cutare) din Belgrad.” După atâta sărăcie și necazuri, eu nu am observant nimic pentru că la 20 și ceva de ani totul este un cer de speranțe fără de margini, când am auzit de America mi s-au muiat genunchii. Ca o paranteză pentru cei care au insinuat că am avut „proptele” precizez că bursa a fost pe merit, recenzii, în limbi de circulație internațională, despre studiile mele, apărând în revistele de specialitate și că aceste burse erau oferite, ca schimb de studenți, de „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” de la Geneva. Cât despre colegul meu care tot timpul se uita de sus la mine, și la propriu și la figurat, nu pot să vă descriu dezamăgirea și ura când i s-a spus că va studia la Belgrad. A răspuns fără să se gândească: „Nu, nu merg!”. M-a urât tot timpul după aceea. În mândria lui nu putea concepe cum s-ar putea ca acest maidanez, aciuat sub patul lui, să fie nominat pentru o bursă internațională la o facultate de peste ocean.

***
În 1970 am ajuns la „Seabury Western Teological Seminary” din Evanston, o suburbie de lux a orașului Chicago, pe malul lacului Michigan, iar după doi ani am mers la „Princeton Presbyterian Seminary”, unde am susținut și teza de doctorat sub îndrumarea cunoscutului teolog James McCord. În țară mi-a apărut volumul de debut „De unde începe omul”, București, 1970. În 1973 am luat decizia să nu mă mai întorc în România și am aplicat pentru a deveni resident Canadian. Aprobarea o primisem pe la sfârșitul anului universitar, așa că după absolvire am luat autobuzul „Greyhound” din Princeton, ușurel-ușurel până în… Kitchener, Ontario, Canada! Cu studiile universitare din țară și străinătate și ca ucenic al Părintelui Stăniloae puteam să mă bucur de o poziție de mare succes ca angajat în cadrul Patriarhiei Române, ca profesor sau consilier, dar am preferat să iau viața de la început, întâi ca muncitor necalificat, apoi ca preot, hirotonit în 1974 în Hamilton pe seama comunității din Kitchener, Ontario. Ca preot las în urmă o parohie înfloritoare, cu o proprietate de 10 acri, „Centrul Cultural Românesc – Banatul”, capacitate de 5-700 de persoane și o biserică zidită din temelii, cu sală socială la subsol, și pictată într-un stil voronețian.
Ca scriitor și poet se poate vedea Curriculum Vitae cu cărți de proză și poezii, unele volume fiind traduse în engleză, albaneză, daneză și italiană. Vezi mai multe detalii pe www.dumitruichim.com.

Poezia pentru mine are calitatea duhului românesc. Ea trebuie să fie de nuanță împărătească. Să fiu mai explicit. Împăratul nu era doar „despota”, ci în primul rând „basileos”. Împărăția lui nu era o haotică adunătură a indivizilor, ci o armonioasă „basilica”. Principiul de bază al „basilicei”, nu era cea a proletarului care să privească lumea „printre ferești murdare”, ci un principiu „basileic” adică împărăția, lumea pe care o stăpânea, să fie o „basilica” preferând în locul „ferestrelor murdare” ale proletarului de mai târziu, deschiderea pământescului spre ceresc, o viziune politică ( polis=cetate, societate, politikia=arta de a conduce societatea, politețe=a respecta bunele manière ale polisului) în care omul să aibă ca prototip moral pe Ecce Homo. Și gândul ne duce la împăratul Justinian (483-565), basileul, care ca părinte, s-a implicat în toate acțiunile pentru bunăstarea celor păstoriți de el. Ca militar a luat vandalilor Africa de nord (553-548), iar ostrogoților ( 535-554) Italia. În domeniul dreptului de la el avem codificarea legilor romane în „Corpus Juris Civilis”. Ca să facă ordine în debandada produsă în imperiu de monofiziți a convocat și condus Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (553). Monofiziții (monos=unul, una, physis=fire, natură) învățau că firea pământească a lui Iisus, a fost absorbită de firea dumnezeiască a lui Hristos. Concluzia eronată ar fi dus la faptul că pe cruce ar fi fost răstignit Dumnezeu, firea dumnezeiască, absorbitoarea firii noastre omenești). Ca iubitor și încurajator al artelor a zidit „Sfânta Sofia” (Haghia Sophia), prototip de catedrală ortodoxă, cu faimoasele mozaicuri care au fost văruite de turci. Ca să nu mai vorbim de muzica bizantină, literatura și filosofia. Ca iubitor de literatură și poet lui i se datorează poemul „Unule născut…”, antifon de o rară frumusețe, finețe și profunzime teologică, antifon care se cântă în bisericile ortodoxe până în ziua de astăzi. Cel unul născut din Tatăl fără de mama și din Mamă fără de tată este „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu” cum precizează această cântare. Aluzia ne duce la prologul ioanin despre Logos: „La început a fost Cuvântul și cuvântul a fost la Dumnezeu și Dumnezeu a fost Cuvântul…și Cuvântul s-a întrupat.” (Ioan I, 1).

În literatura de astăzi poeții au făcut abuz de acest verset înțeles alandala ca referindu-se la sintagma „vorbă”, ori aici termenul scripturistic e mult mai adânc. În greaca veche „logos” însemna și vorbă. Școlile filosofice din antichitate căutau să sistematizeze doctrina lor spre un „logos”, care nu avea nimic de a face cu lingvistica. Logos era principiul și finalitatea a lumii, o entitate având, spre a simplifica lucrurile, calitățile și însușirile lui Dumnezeu. Ar fi prea lungă dizertația noastră dacă am analiza ce înțelegea fiecare școală specific despre logos. Sfântul Ioan care adresează evanghelia sa filosofilor le demonstrează acestora că logosul acesta căutat de ei s-a întrupat și nu mai are rost să-l căutăm în altă parte pentru că: „En arhe en o Logos… kai Logos sarx egeneto.” (La început a fost Cuvântul…și Cuvântul s-a întrupat). Dintre toate limbile modern numai limba română, visată de Blaga ca viitoarea limbă a filosofilor, a reușit prin subțirimea ei să redea în tălmăcire exactă ceeace antichitatea filosofilor înțelegea prin Logos. Când spunem „word”, în engleză, sau „wort” în germană, etc. „cuvântul” rămâne „vorbă” și atât. Se pierde toată încărcătura filosofică și teologică a logosului pe drumul lung al tălmăcirii. Nu același lucru se întâmplă în limba română. Etimologic „cuvântul” vine din „con+ventus, con+ventum”. Prepoziția „con” arată o acțiune la care participă două părți. Este o „venire împreunnă”, o „convenire” a două părți, o „întru+unire=întrunire”. În cazul Logosului-Hristos, Cel unul născut ca „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu”, folosind expresia împăratului Justinian, este vorba de o „conunire” care nu se amestecă prin această „convenire” a celor două firi – umană și divină ale persoanei lui Iisus Hristos așa cum s-a hotărât în 325 la Sinodul Ecumenic de la Niceea și adică El este și rămâne „Dumnezeu adevărat”. Abia acum înțelegem de ce fiecare om este cuvânt ca imagine a Cuvântului-Logos. Dacă nu respingem monofizitismul secular că omul este numai materie atunci afirmăm că ființa umană este formată din trup și suflet, fiecare cu legile lui. Dacă reducem antropologia numai la antropos avem jumătate de om, până la nivelul biologic, până la monofizitismul lui Darwin, dar pe teritoriul omului staționează și oștirile îngerilor pentru că prin „chip și asemănarea lui Dumnezeu” se poate ridica deasupra instinctelor, deasupra supraviețuirii celui mai puternic în coarne și copite. Sufletul neavând spațiu poate participa, fără a fi absorbit, la aspațialitatea infinitului lui Dumnezeu, iar trupul, de asemenea, nu este cel al unei jivine oarecare, ci este „templu al Duhului Sfânt”. O antropologie, în afara ecuațiilor cu necunoscutele Spiritului Sfânt, este o morgă cu cadavre vii, cu respiratoare biologice la zi, dar fără nicio diferență de cele ale unui armăsar, sau o pisică. Fiind viețuitoare de el se poate ocupa zoologia, dar pentru a face antropologie științifică, și nu diletantism de prozelitism darwinian, este a studia pe om în integritatea lui și nu așezat pe patul lui Procust: ce se încadrează în instinctualul zoologicului reținem, iar ce nu se încadrează teoriei despre om tăiem, aruncăm și creem „omul nou” căruia îi lipsește tocmai esențialul prin care se deosebește și de animal și de înger.

În momentul în care din teorii facem o religie a materiei, pe care închizitorial o propagăm de la grădiniță la universități, și dogmele ei le impunem cu inchisori, deportări și milioane și milioane de oameni uciși pentru ce ne mirăm pentru ce se întâmplă în lume? De la Nietzsche încoace, cel ce a declarat că Dumnezeu e mort, materialismul care și-a dat mâna cu cel capitalist de ce ne mirăm de ce se întîmplă în lume? De ce căutăm soluții în afara lumii? De ce ne mirăm că a existat un holocaust? De ce ne mirăm de sacrificarea omului în numele „științei” conform căreia numai cel puternic va supraviețui? Ce știe acest om nou, fie „homo sovieticus” ori „homo germanicus”, ori „homo bruxellesiensis” în afară de Das Kapital, globalismul monetar în care zeul Moloh-Mamona este totul? Ce știe el de omul – cuvânt, cel care se exprimă prin dia-Logos? Fără de instincte omul moare, dar fără de sentimente ființa omenească ar putea să supraviețuiască? Mila, simpatia, empatia, iubirea aproapelui și toate sentimentele umane sunt cele care fac hotarul între animal și om. „Științific” ele nu pot fi studiate nici cu microscopul, nici cu bisturiul anatomic și nici ca obiect al zoologiei. În moment când omul încetează de a mai fi un „con+ventus – con+vine=cuviință”, o împreună trăire- întru+unire=întrunire, se va aliena de sursele și resursele lui ontologice, om cuvânt spre Omul Cuvânt. Gramatical omul e făcut om-cuvânt spre alt om-cuvânt. Poți vorbi cu pereții, dar nu eu cu eu, adică să fii în legătură logică. Toate gramaticile lumii au un eu-tu-el-noi… Și dacă această regulă atât de elementară o ignorăm, egoismul nostru monologic nu ar fi oare un caz grav patologic? Chiar omul din peșterile paleoliticului a avut acest sentiment caracteristic firii omenești om-cuvânt prin cuvânt făcut ființial spre a se dărui celuilalt, spre a se cunoaște prin celălalt, spre a se împlini prin această reciprocitate. Arta la ridicat la acest semn magic al dăruirii, a face lumea mai frumoasă, dând artei sensul cosmic de sete înnăscută în om pentru frumos. În picturile rupestre, net superioare lui Picasso, sau oricărui pictor modern, el iese din banalul unui animal care merge la vânătoarea altui animal și în loc să ragă s-a apucat să cânte și să picteze pe pereții peșteri. Ochi de artist avea gustul culorilor, al armoniei și al proporțiilor desenate. Anatomic știa cum trebuie să fie mușchiul când aruncă sulița. E prima data în străfundurile paleoliticului când găsim pe om așa cum a fost de la începutul lumii om făcut să fie om-cuvânt, oferind familiei bizon vânat și sufletelor lor un cântec în culori, o înălțare prin artă și frumos a setei spirituale ca nostalgie a sacrului pierdut din Grădină.

Vindecarea omului modern, care prin prostie, lăcomie, ură, corupție s-a îndepărtat de sine, de om, de natură și de Dumnezeu, nu se poate realiza decât revenind la ceea ce este cu adevărat, adică om-cuvânt. Sau poate mă pot exprima mai clar printr-un sonet. Why not?

PSALM UNUIA NĂSCUT, CUVÂNTUL

Nu doar să-ajungi pe prispă, ci-n nevăzut amar, zări
Ne urcă la gâlceava cu libera voință.
De mi-ai fi dat s-am chipul celui mai mic din zarzări,
N-aș fi fost ars de dorul ce-n Tine-și vrea ființă.

Cu ram bogat în floare - un templu-n liturghie,
Averilor luminii dezmugurind tezaur.
De i-ai fi dat și suflet, ca în caligrafie,
Întreaga Ta scriptură ți-ar fi înscris-o-n aur.

Lungi, slujbelor de seară, o toamnă acatistă
Precum în cer și-n creangă, voit binecuvântul...
La cârcotirea vorbei - privirea-Ți și mai tristă:
„Tu nu-nțelegi ce-nseamnă Unul Născut-Cuvântul?
Că tu, cu cheia morții cercând voroava firii,
Descoperit-ai Ușa, alt nume dat Iubirii.”

Soluția problemelor de astăzi va fi rezolvată abia atunci când omul va reveni spre celălalt ca ușă a raiului, a iubirii, ca semn divino-uman al Celui care fiind Iubirea la superlativ, prin asumarea trupului omenesc, „Unul născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu”. Poezia și rugăciunea sunt „lacrima luminii” după cum cea mai frumoasă poezie și rugăciune în aceeași persoană este „Theotokos=Maica Luminii”. Și un exemplu și mai grăitor. Cocorul este o pasăre și atât. Ca simbol aparține Cuvântului întrupat. El ne aduce primăvara identificîndu-se cu ea. Vă mai aduceți aminte de poezia deniilor? „Primăvară dulce, Fiul meu prea dulce…” Dar să lăsăm cititorul să descifreze singur, după atâta dăscălire. Aici se pune un emoticon zâmbind! Deci cocorul ajunge să ne înalțe la mistica graiului negrăit.

PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII

Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte?
A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire?
Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te
Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire.

De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul
Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă.
Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul,
Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă.

Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic!
Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară.
Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic?
Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară.

Ia-ți jertfa de lumină, iar focul - numai mie,
C-am dăscălit chiar iadul cum poate iad să fie!

Nu e nici critică, nici laudă, nici un merit al poeziei mele că e mai dificilă de înțeles și a trebuit să vină un critic literar, competent și de profesie ca să găsească firul de mătase care a fost plănuit să fie casă fluturelui. Poezia mea diferă de a celor care vor să fie „profunzi” amestecând buna rânduială a gramaticii și a bunului simț. O poezie ermetică aparține exercițiilor de computer, pe când poezia mea e soră cu murmurul apei și freamătul codrului și izvărăște din copilăria cerului și a iubirii. Eu iubesc și dărui și numai trecând pe sub bolțile acestor verbe ajungi la acea stare în care poezia și rugăciunea sunt una. Poezia e cînd vorbește Dumnezeu cu noi prin creația Lui, rugăciunea este cînd vorbim noi cu El. Ce au comun și poezia și rugăciunea este că sunt umbra a Luminii din care se hrănește inima. Majoritatea poeziilor mele sunt aparent poezii de dragoste și zic aparent pentru că de fapt sunt poezii mustind de cel mai autentic msticism. „Mistevo” este o ascundere, da, dar nu a unui x, y al unei ecuații materiale, ci prin iubire și puritate să ajungi la lumina necreată a lui Omega, nu ca sfârșit de alfabet, istorie, acțiune, ci Omega ca „săvârșire”, ca „facere”-„poieo” din care coboară „poiesis”. Drumul e lung și începe cu „Cântarea Cântărilor” cea care scandalizează pe orice novice ce deschide Biblia pentru prima data și crezând că acest admirabil poem mistic este un dialog erotic dintre un iubit și o iubită arzînd pe rugul nemistuit al Dragostei. Pe această linie, mergând mai departe, vedem cum Creatorul și ființa creată sunt în raport, în relație, de Mire și mireasă. Dacă analizăm analizăm atât chimia poeziei cât și pe cea a rugăciunii găsim același proces intim de contopire. Când zic „poezie” mă refer la o stare, nu la versuri, la care ajung toate științele cunoscute de om: și matematica, și arhitectura, și astronomia, etc., etc., toate culminează în poiesis. La fel rugăciunea culminează în lumina necreată a iubirii. Amândouă se întrepătrund în același H2O poezia fiind stropul de rouă, rugăciunea fiind stropul de lacrimă. Dau un exemplu:

PSALMUL DELTEI

Privighetoarea noaptea geloasă nu-i pe gâște,
Când caută ascunsul, la pragul Tău prin stele,
Că briciul nu se-ascute cum faci cu-o toporâște
Ci-l mângâi pe obrazul din cea mai fină piele.

Nu buzduganul, șoapta a dărâmat imperii.
Nu e învinsă piatra de trăznet, stropul apei
Cu-ncetul o subjugă, cum toarce firea cerii
Femeia cu fiorul abia-nserat al pleoapei.

Cu focul de cărbune e rudă diamantul,
Ce-asemeni se aprinde când dorul Tău m-atinge.
Te vreau nu ca sihastru, ci pătimaș c-amantul.
Nu ai spre împrumuturi un iad ce nu se stinge?

Ca lupul să Te urlu până la stins de lună,
Când vom fi deltă mării, vioară Tu, eu strună.

La prima vedere pare o poezie de dragoste, chiar erotica „te vreau nu ca sihastru, ci pătimaș c-amantul”, și totuși ajungem, chiar fără majuscule divinului, la misticismul din „Cântarea Cântărilor”, sau cel medieval, sau cel al lui Rumi, și spre deosebire de cel hindus, în poezia de dragoste a lui Ichim găsim acel misticism până la nunta și contopire ca apele deltei cu apele mării, o veșnică dăruire și o veșnică primire ca îmbrățișare, dar fiecare păstrîndu-și identitatea personală, delta rămânând delta și marea rămânând mare: „Când vom fi deltă mării, vioară Tu, eu strună”.

Poezia este clorofila existenței, tot ce a creat El pentru noi oamenii e poezie. Omul poate trăi un timp fără apă, fără hrană, dar nu poate viețui fără frumusețe. Creația din neant este spre formă-formosus-frumusețe-poezie. Grecul când a văzut frumusețea cerului înstelat în exstaz ( ek+stasis) a ieșit din sine și a rostis prima rugăciune: „Kosmos”! Noi ne-am banalizat și din rugăciunea îngemănată cu poezia am ajuns să ne „cosmetizăm” cu produsele „cosmetice” de la „Fairview Mall”.

Aș rezuma cele de mai sus zicând că toate științele omului: matematica, chimia, fizica, astronomia, etc., toate, la nivelul cel mai de sus al lor ajung în domeniul lui poiesis, acolo unde tot ce e creatură, creație sunt străluminate de orizonturi teandrice. În acest fel, poezia și rugăciunea, depășind nivelul vorbelor devin surori gemene, două aripi ale ființei umane. E ca și cum, metaphoric vorbind, am scrie pe tablă H2O. Corect și banal am conchide că e formula apei, dar apă e și roua și lacrima.

Vă mulțumesc, domnule George Roca, pentru onoarea de a fi alături de dumneavoastră și colaboratori valoroși din întreaga lume la această masă de duh și slovă românească.
------------------
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario, Canada
10 Mai 2021

Web Analytics